Theodor DAMIAN, Poezia ca mărturisire de credinţă

Poezia autentică se cunoaşte după felul în care cititorul simte că autorul îşi trăieşte versurile, iar această simţire nu vine decât din capacitatea şi puterea sa de comunicare, iar aceasta, la rândul ei, se petrece numai în condiţiile în care poetul porneşte de la valorile fundamentale comune ale unei societăţi, comunităţi, purcezând apoi la transformarea obişnuitului în inefabil.

Astfel, poetul nu doar reaşează valorile spirituale în eternitatea lor, ci îl conduce pe cititor şi într-un pelerinaj captivant, axiologic în natura sa, între imanent şi transcendent.

În orice societate, religia a constituit întotdeauna, chiar şi azi în lumea noastră aflată în derivă, fundamentul valoric ce reglează la modul ideal relaţiile dintre oameni şi implicit, vorbind de religie, dintre om şi divinitate.

Poezia adevărată are în mod intrinsec o dimensiune vădit metafizică întrucât ea exprimă, în fond, intuiţiile poetului cu privire la Absolut, căutarea, dorul de Dumnezeu, iar intenţia ei este împărtăşirea, comunicarea cu ceilalţi în vederea realizării unei comuniuni de credinţă. De aceea, în acest sens, poezia adevărată are şi funcţie mărturisitoare.

Acesta este contextul în care citesc Tripticul liric de Carmen Peregrina (Ed. Kult, Drobeta-Turnu Severin, 2024) volum ce cuprinde poemele din varianta românească traduse în limbile spaniolă, engleză şi franceză.

Poezia de aici evoluează într-o dublă direcţie: pe orizontală şi pe verticală, ca atunci când vrei mai întâi să realizezi comuniunea cu semenii, cu cititorii, deci relaţia pe orizontală, pentru ca apoi, împreună cu ei, să avansezi treaptă cu treaptă pe verticală spre Dumnezeu care este mărturisit, în volum, printr-o abundență de referinţe religioase menite să-l introducă pe cititor în Biserică, acolo unde poate deveni om ceresc sau înger pământesc (cum zice Sf. Ioan Gură de Aur) şi unde dintr-o dată devine cetăţean a două lumi, a timpului şi a eternităţii, trăind pe pământ, dar cu cerul în suflet într-o existenţă doxologică ce transformă bucuria în lumină.

Astfel, Carmen Peregrina vorbeşte aproape în fiecare poem despre Dumnezeu, cel mai mult în formula „El” cu referire mai ales la Iisus Hristos, dar şi la Tatăl şi Duhul Sfânt; ea îşi înmiresmează poemele cu noţiuni de mărturisire a sentimentelor şi convingerilor sale creştine precum iubire, speranţă, credinţă, numele divine, Iisus ca lumină şi cale, Cuvânt (cu majusculă), înviere, Biserică, suflet, Împărăţia lui Dumnezeu, paradis, iertare Sf. Treime, pelerinaj, Cina cea de taină, purtarea crucii, răstignirea, coroana de spini etc.

Emoţiile căutării Absolutului dau forţă expresiei poetice la autoare iar fiorul metafizic, ce caracterizează întreaga poezie din volum, se transmite, în afară de greutatea în sine a sensului cuvintelor cheie, prin reflecţii ce confirmă ideea de pelerinaj metafizic, cum ar fi cele care reies din binoamele: pământ-cer, clipă-veşnicie, viaţă-vis, realitate-iluzie, dar şi din alte referinţe la starea dintâi (paradisiacă), la trecere ş.a.

Carmen Peregrina încununează aceste reflecţii cu raportări de tip existenţialist în sens kierkegaardian (credo ergo sum), dar şi dostoievskian (amo ergo sum) atunci când accentuează relaţia fundamentală eu-tu-El, înţelegându-se de aici că nu poate exista un eu fără tu – Roger Garaudy spunea că „tu” este transcendenţa lui „eu” (în vol. Parole d’homme) – şi cu atât mai puţin eu-tu fără El, de fapt relaţia eu-tu împlinindu-se în relaţia cu El, cu Dumnezeu, deşi uneori El ia locul lui tu, cum citim în aceste două versuri semnificative: „El, venit de Dincolo / era metafizica ei” (Dincolo de ea, el).

El este însă şi Cel prin care toate s-au făcut, Logosul divin, Cuvântul dăruit în chip diferit omului ca formă de comunicare şi comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu. Referințele la Cuvânt aduc încă o rază de lumină în poezia autoarei. Citim: „În fiecare zi, / Cuvântul, / vers cu vers, /scrie dorinţa: / Poezia lumii” (Dorinţa: Poezia lumii); „şi litera îşi are spiritul ei / şi prin Cuvânt ne eternizăm” (Nimic nu se pierde); „vremea întoarcerii / la Cuvânt” (Cuvântul).

Alte mostre de frumuseţe: „Sub privirea ta, / chipul tău mă arată / aşa cum doream să fiu: / nedestrămată…” (Clepsidra); „pe verticala aspiraţiei / trăind în Clipă / Veşnicia” (Crucea răstignirilor); „Simţind gândul celuilalt, / ne regândim” (Căutarea sinelui); „Coborând şi urcând din eu în eu” (Popasul – 3).

Prin poezia mărturisitoare a acestui volum Carmen Peregrina ne îndeamnă la o reflecţie matură cu privire la condiţia noastră existenţială şi mai ales la menirea noastră ultimă, reflecţie ce se poate transforma într-o rază de lumină interioară pe care sufletul poate înainta spre întâlnirea cu Dumnezeu.

30 martie 2024