CORNEL PAIU, UN SPIRIT DESCĂTUŞAT

UN SPIRIT DESCĂTUŞAT

 

(Dorin N. Uritescu, „Pe Rio Costa – balade”, Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014; ediția a II-a, revizuită, Editura „RawexComs”, Bucureşti, 2015)

 

 

Dorin N. Uritescu (născut: 18 februarie 1944, la Vinerea – Cugir, Judeţul Alba), cunoscut şi recunoscut mai mult în perimetrul filologiei, licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea Bucureşti, 1970 şi al Facultăţii de Istorie-Filozofie – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1978, profesor, „Doctor în filologie”, cu distincţia „Magna cum laude”, al Universităţii Bucureşti, 2005, în deosebi a cercetării din domeniul lingvisticii („lingvist, cercetător asiduu al fenomenelor limbii”, Marin Iancu), în care are contribuții de excepție, cu multiple ramificaţii, „din perspectiva importanţei epistemologice a ortografiei, a valorii ei stilistice” (Marin Iancu), „Aspecte ortografice controversate”, 1986, „Cuvinte cu dificultate de scriere în limba română”, vol. I, II, 1992; „Noutăţi în ortografie”, 1993, al inovaţiilor lexicale, „De la chioşcuri la vesternizare, Mic dicţionar de termeni actuali”, 1993, al cultivării limbii române, pentru „respectarea normelor de exprimare şi a cunoaşterii bogăţiei fondului lexical traditional” (Marin Iancu), autor de monografii şi dicţionare, „Greşeli de exprimare”, vol. I, 1999, vol. II, 2000; „Pleonasmul în limba română”, 2006; „Contradicţia în adaos”, 2006; „Degradarea unităţilor frazeologice în limba română”, 2006; „Dicţionar explicative de pleonasme efective”, 2006; „Dicţionar explicative de folosire improprie a termenilor”, 2008; „Dinamica actuală a limbii române”, 2008; „Dicţionar de cuvinte şi sensuri noi”, 2009; „Contradicţii în exprimare”, 2009, cât şi din perspectiva criticii literare şi teoriei literaturii, „Fascinaţia numelui. Studiu al creaţiei lexico-semantice şi stilistice, 2009; „Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei”, 2014; „Portretul la criticii literari români”, 2015; „Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a pamfletului”, 2015, „Noutăţi stilistice”, 2015, a publicat în ultimii ani mai multe cărți de proză şi poezie. Între cele din urmă se numără „Firmituri literare” (Editura „RawexComs”, Bucureşti, 2019), „Cântece de logodnă – versuri”, „Rugi şi porunci” (2014) şi volumul care ne-a inspirat textul de faţă, „Pe Rio Costa – balade” (Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014; ediția a II-a, revizuită, Editura „RawexComs”, Bucureşti, 2015).

Dorin N. Uritescu este membru al „Societăţii de Ştiinţe Filologice din România”, din 1989, vicepreşedinte al „Societăţii Naţionale «Lupta pentru Pace prin Cultură»”, „Membru de onoare” al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 2015.

„Rio Costa” este un Macondo baladesc (Macondo – oraş fictiv din romanul „Un veac de singurătate”, identificabil, însă, în realitate, în oraşul copilăriei lui Gabriel García Márquez, Aracataca, Columbia), în care epicul transpare prin descripția decorului, translucid, dar, chiar şi aşa evident, însă neagresiv. Agresiunea, dacă despre asta este vorba, se produce la nivelul senzațiilor, dezinhibate şi dezinhibante, propii mai ales vârstei adolescenţei, la care au fost potențate, şi care, într-un fel, le-a creat, mai mult sau mai puțin, cât şi unor contexte sociale, claustrante, din anii ’50-’70 ai secolului trecut, când nevoia de libertate îşi găsea în mod necesar expresii originale de manifestare, supape de refulare, de supraviețuire ca spirit, intelect, personalitate, individualitate. Din perspectiva aceasta fiind privite, baladele cuprinse în volumul „Pe Rio Costa”, erotice, economice, sociale şi politice („Calvarul colectivizării”, „Vocea Americii”, „Secretara de partid”, „Pe Rio Costa cu activista de partid”), ilustrative pentru perioada dictaturii comuniste din România anilor 1957-1964, justifică pe adolescentul şi tânărul de atunci, spirit revoluționar şi rebel, original şi autentic, identificabil, mai târziu, în participantul la Revoluția din Decembrie 1989.

Baladele alcătuiesc o cronică sentimentală, a unui timp istoric bine delimitat, dar şi a unui alt timp, biologic, mai personal, acum privit cu nostalgie, poate şi uşoară resemnare („Rio Costa, dragostea mea”, „Pe Rio Costa voi fi mereu bântuit/ De-ai nostalgiei aprinşi fiori” – „Vrăjitoarea râului”, p. 28). De aceea, asemeni criticului literar Cristian Livescu contrazicem timpul mărturisit de autorul lor, respectiv, prin 1969, „interzise de cenzura comunista”, şi asemenea criticului nemțean, credem „că mare parte din ele sunt scrise târziu, spre vârsta senectuții, când timpul a dat contururi dense de fabulos episoadelor” („Convorbiri literare”, sept., 2014, p. 63). Create, „scrise târziu, spre vârsta senectuții”, dar potențate, cum şi menţionam mai sus, altfel spus, prefigurate, anunțate, elaborate în memoria afectivă, în subconştientul metacreativ, dacă putem spune aşa, la vârsta mărturistă de autor, într-o notă de pe coperta volumului. Aşadar, o parte dintre acestea fac parte din numita „literatură de sertar”, cuprinzând producții literare (memorii, jurnale, eseuri, romane, poezii), care datorită cenzurii unui sistem totalitar, nu au putut să apară înainte de 1989. O literatură de disidenţă, o „literatură ascunsă de ochii Securităţii şi Cenzurii” (Stelian Tanase, „Literatura de sertar”, în „DeskReport”, 8 ianuarie 2020, autor a romanelor  „Playback” şi „Corpuri de iluminat”, şi a unei cărţi de dialoguri cu Alexandu Paleologu, „Sfidarea memoriei”, interzise de cenzură, publicate după 1990). În condiţiile impuse de regimul totalitar, „…„literatura de sertar” a rămas gura de oxigen a supravieţuirii culturale. Sertarul putea fi cel de la cenzură, cel metalic cu cifru secret de la Securitate, cel cariat şi crăpat al vechiului scrin din casa părintească, cel din chilia unui călugăr sau, pentru cei în recluziune, cel al memoriei. Indiferent de sertarul din care provine această literatură, aluatul constitutiv al scrierilor este comun: spirit încătuşat şi adîncă suferinţă umană. În vremuri obscure, valoarea soteriologică a culturii a fost de netăgăduit.” (Emil Belu, „Literatura de sertar”, în „Dilema veche”, nr. 803, 11-17 iulie 2019)

De remarcat, la autorul nostru, curajul dezvăluirii, constant indiferent de vârstă.

Dorin N. Uritescu, prin aceste balade, îşi asumă un donjuanism lipsit de inhibiție, sincer şi, firesc şi uman, nostalgic şi înduioşător. Baladele descriu cu forță epică o frescă dintr-o epocă, aşa cum a fost cu ajunsurile şi neajunsurile ei, cu tristeţile şi amărăciunile ei, cu aberațiile şi excesele ei, în cele din urmă.

Dorin N. Uritescu descrie un timp al supraviețuirii. Un Macondo al supraviețuirii, nu în mod explicit ca loc, deşi arhetipul propus de autor face referire la un topos precis, Râul Coastei, un râu de lângă oraşul Cugir, unde a copilărit şi şi-a petrecut anii tinereții, ci, mai mult ca timp. Un Macondo ca timp, în care limitele supraviețuirii erau duse la extrem, erau forțate la maximum, în care epuizarea ființială se manifesta monoton, abject, neproductiv nici în planul imaginației, înfricoşător în anularea dreptului de a visa, expansiv în a propaga expresii ale fricii. Marea lui realizare este că nu i-a dat nicio şansă uitării, că nu a lăsat timp memoriei să se stingă sau să apună definitiv, ci a proiectat-o, aproape exploziv, pentru a rememora timpul trăit, în aspectele lui vibrante, ludice şi fabuloase. Un Macondo cu destin inversat, un loc aievea, palpabil, prin forţa transfiguratoare a artei, evoluează către mit, fantastic, devine arhetip.

În spatele versurilor din aceste balade se află un spirit inteligent, viu, talentat, pus pe şotii, dezinvolt, care ştie să râdă sănătos, extrem de zgomotos şi molipsitor. În aceste versuri, cât şi în celelalte scrieri, de orice gen, este – respiră, trăieşte, visează – un spirit liber, descătuşat.

 

Cornel PAIU

 

14 iunie 2021, Roman