Mircea Bostan, Crâşma sau restaurantul?

           Petrecem, moartea nu există!

          Şi totuşi se moare la pachet şi în draci. Se moare cu disperarea pictată pe faţă, se moare cu inima în gât. Se moare violent!

          Unii se aruncă în braţele sfârşeniei desfiguraţi şi contorsionaţi de frica nedeschiderii porţilor iadului.

          Alţii… evadează din cotidianul mizer aşezând moartea în aşteptare la uşa crâşmei.

          Divizii de şomeri, pensionari, disponibilizaţi, lucrători cu ziua ori angajaţi pe perioadă determinată sau nedeterminată, mai tineri sau însemnaţi de vreme, nu mai vor nimic, nici măcar a fi veseli.

          Gustul amar-sleit al vieţii ce o deapănă le-a şters râsul de pe faţă, dându-le în schimb grimasa sictirului faţă de comunitate şi de istorie.

          Ei asistă pasivi la nemernicizarea şi degradarea speciei umane.

          Lor li s-a accentuat sindromul de lehamite şi de inacţiune.

          Comunicarea a luat distanţă faţă de ei din perspectiva calităţii, iar cantitatea irelevantă îşi are locul geometric în proximitatea crâşmei.

          Dominaţi de psihologia suficientului, toţi aceştia sunt în măsură să facă grătar pe muntele Tabor unde s-a săvârşit schimbarea la faţă a Mântuitorului.

          Şi unde să purceadă ei, însinguraţii, neînţeleşii şi marginalizaţii societăţii?

          Către realizarea frumosului ca modalitate de realizare umană şi afirmare a libertăii?

Nu!

          Ei îşi trasează traiectoria zilnică, cu punctualite de metronom, către crâşmă.

          Locul unde gândirea se supune fenomenului de centrifugare etilică, problemele existenţiale se anesteziază, iar accesul fantasmagoric la îngerul păzitor diminuează raţiunea.

          Şi unde ar fi mai bine pentru ei? Nu în acest spaţiu al fantasmelor unde lenea, suficienţa, delăsarea, plânsul de propria lor milă şi victimizarea tronază ca valori supreme?

          Aici, nimeni nu li se împotriveşte în concepţii şi nu se cramponează de termene şi termeni (responsabilitate, disciplină…).

          Aici, poziţionaţi între dezordine şi disperare îşi croştează nenorocul din gemul dezastrului distilat sau fermentat.

          Întorşi de la ,,krŭcima” -vestita cârciumă, în somnul lor agitat, niciunul dintre aceşti beneficiari de iluzii zoite nu va visa decoraţii, care în tălmăcire populară ar însemna muncă foarte multă, cu tragere de inimă şi cu mult folos.

          Creierul îmbibat în alcool va da capului dimensiunea de cauciuc elastic.

          Uneori… îi încearcă regretul, iar nostalgia vremurilor trecute îi copleşeşte.

          Şi atunci… reapare imaginea a ceea ce au fost…

          Oamenii aşezaţi pe demne paliere sociale la care au ajuns prin studiu, muncă, conştiinciozitate şi competenţă.

          Şi atunci ar schimba fără ezitare crâşma cu restaurantul pentru a se ,,restaura”.

          Acolo, la restaurant, în dezlegări de limbi coerente şi cu miez, în totala limpezime şi limpezire a gândurilor şi-ar recroi destinele în prezenţa bucatelor de clasă asortate cu vinuri fine într-un ambient civilizat.

          Dar… puterea de a schimba ceva i-a părăsit!

          Trecerea într-o altă etapă istorică i-a surprins nepregătiţi. Născuţi prea devereme pentru a schimba o orânduire s-au trezit prea bătrâni pentru a se adapta la noua orânduire.

          În nesfârşita etapă de tranziţie care le-a fost livrată, aceste divizii de nefericiţi nu pot dezlega dilema ,,crâşmă-restaurat”, aceasta aşezându-se în existenţa lor ca un imens Nod Gordian ce nu poate fi nici desfăcut nici tăiat.

          Reflexul a înlăturat voinţa!

          Crâşma este mult mai ieftină, mai populară, mai futilă şi mai la îndemâna posibilităţilor lor financiare.

          Manilovişti, cu un înalt grad de pasivitate faţă de realitate, ,,nefericiţii tranziţiei” nu reuşesc să facă saltul intelectual alfabetic de la litera ,,C” la litera ,,R”.

          Şi uite aşa… unii sfârşesc, precum dragostea, înainte de a începe.