Miguel de Unamuno, ULTIMA LECȚIE ACADEMICĂ – DISCURS CITIT LA INAUGURAREA SOLEMNĂ A ANULUI UNIVERSITAR 1934-1935, LA UNIVERSITATEA DIN SALAMANCA, LA 29 SEPTEMBRIE 1934, CÂND A FOST PENSIONAT DIN FUNCȚIA DE PROFESOR

LA O ANIVERSARE

Miguel de Unamuno, marele filosof spaniol, s-a născut la 29 septembrie 1864 la Bilbao, Spania. A fost profesor la Universitatea din Salamanca, ales RECTOR VITALICIO, adică pe viață, până în 1936 când a murit (31 decembrie). La vârsta de 70 de ani, în 1934, când s-a pensionat, a ținut un discurs pe care îl redăm în cele ce urmează, tradus de acad. prof. univ. dr. Carmen Bulzan, care a tradus 8 cărți din Miguel de Unamuno și a scris o carte intitulată Unamuno și România, Editura Kult, 2018, autoarea fiind onorată, pentru munca sa laborioasă de traducere din opera marelui gânditor, cu titlul de HUESPED DISTINGUIDO DE SALAMANCA, în 2018, cu ocazia împlinirii a 8 secole de la înființarea Universității din Salamanca.
Discursul omagial este și un discurs inaugural pentru anul universitar 1934-1935. Publicarea lui acum, în chiar ziua aniversării nașterii sale, poate fi și un prilej de reflecție pentru profesorii noștri universitari care vor găsi, sperăm, suficiente sfaturi de dat tinerilor, îndemnuri profund umane și actuale, care transcend timpul și culturile prin adevărul pe care îl conțin: valorile moral-creștine perene care ar trebuie să anime pe orice tânăr în formarea lui intelectuală, morală, civică.

CP

DISCURS CITIT LA INAUGURAREA SOLEMNĂ A ANULUI UNIVERSITAR 1934-1935, LA UNIVERSITATEA DIN SALAMANCA, LA 29 SEPTEMBRIE 1934, CÂND A FOST PENSIONAT DIN FUNCȚIA DE PROFESOR

Miguel de Unamuno

Ultima lecție academică

Colegi învățători și discipoli, elevi cu toții
Ce amintiri, îndepărtate și altele recente, acum, când am venit să-mi iau rămas bun, să mă repet încă o dată aici, în această sală, placa de rezonanță a atâtor dintre ele! Vin să mă repet, repet, să mă reînnoiesc. O viață spirituală închisă este repetiția, obiceiul, împlinirea sfântă a funcției zilnice, a destinului și a vocației.
Zi de zi mi-am lucrat sufletul și l-am lucrat și pe cel al altora, al tinerilor, în meseria profesională a predării și învățării universitare. Această predare este, în primul rând, învățare.
Am început primul meu curs – de limbă și literatură greacă, nu demult – în 1891, acum patruzeci și trei de ani, venind din Biscaya natală pentru a întări în platoul înalt, în toată această înălțime, oasele și pielea pe care aerul mării natale și al munților mi le-au făurit. Și timp de patruzeci și trei de cursuri – vreau să le număr printre ele pe cele ale exilului la care m-am supus pentru apărarea libertății de exprimare și în care, în absența mea, am predat, am colaborat aici, în această universitate, la făurirea Spaniei universale și eterne. Am citit, chiar aici, discursul inaugural – „discurs de îndemn”, l-am numit – din 1900 și, la scurt timp după aceea, în același an, am fost ridicat la primul meu rectorat al acestei școli din tradiția spaniolă.
Astăzi și aici ar trebui să reduc la tăcere acțiunea mea extrauniversitară, în special politică. Mă îndoiesc că sunt un făcător, pentru că oare predarea publică este exercitată numai în sala de clasă oficială? În acea „cuvântare de îndemn” – nu o disertație de investigație – de acum treizeci și patru de ani – se pare că timpul ar fi remansat devenind eternitate istorică – v-am spus vouă, tinerilor studenți, sau părinților voștri, este același lucru: „Fie ca voi toți să veniți plini de prospețime, fără amprenta pe care v-au lăsat-o cincisprezece sau douăzeci de examene, și să aduceți în aceste claustruri nu pofta de note, ci setea de adevăr și dorința de a cunoaște viața și, odată cu ele, aerul pieței, al țării, al oamenilor, al marii școli a vieții spontane și libere!” V-am spus când aveam treizeci și șase de ani; vă repet acest lucru astăzi, când împlinesc șaptezeci de ani. Și veniți să mă examinați pe rând.
Predând – și învățând să vă predau – limba și literele poporului elen, veșnic tânăr și veșnic bătrân – antichitatea este copilăria popoarelor și copilăria este vechimea sufletului – îmi temperam spiritul rebel până la disciplină. Aveam de disciplinat ucenici. Și astfel am fost asistat de spiritul simbolic al lui Socrate, fiul moașei, marea moașă cum se numea, cel care îi ajuta pe tinerii atenieni să nască, să-și limpezească conștiința, viziunea lumii și, astfel, recreând-o să se recreeze în ea. Și asta prin cuvânt. Că Socrate, ca și Hristos, Cuvântul, nu ne-a lăsat nimic scris; nu s-a îngropat în literă.
Am spus odată, poate spre scandalul anumitor pedanți, că adevărata universitate populară spaniolă a fost cafeneaua și piața publică. Cămătarii cercetării și zgârcitul se plâng adesea de ingeniozitatea care a fost irosită în Spania în cazinouri sau cluburi de cafea, în adunări, în întâlniri întâmplătoare ale prietenilor. Îl consideră timp pierdut. Pierdut? De ce? Aceste spirite socratice naive și ingenioase, atât de tradiționale, nu ne-au lăsat moștenire numele lor, ci au păstrat și îmbogățit tradiția orală și legendele actuale. Ei i-au făcut pe frații lor să viseze și să trăiască în vis. Și au făcut-o cu cuvântul, nu cu litera. Cu oratoria familială și privată, nu cu literatura; cu doctrina populară, folclor, cum se spune în limba engleză.
Cuvântul! La începutul celei de-a patra Evanghelii, numită a Sfântului Ioan, ni s-a spus că „la început era Cuvântul”, și că „Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” și „totul a fost făcut de el și fără el nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut”. Dumnezeu, Lucrul lucrurilor – Cauza cauzelor – Dumnezeu, „lucrul cel mai minunat”, așa am învățat când eram copii în Catehismul părintelui Astete, apoi e de corectat greșeala, îmi spun ei, cuvântul este faptul, în ciuda lui Faust. Că nu există nicio întindere de la ceea ce s-a spus la ceea ce s-a făcut. Și la începutul Genezei, Dumnezeu a făcut cerul și pământul spunând și a numit întinderea, cerul și lumina, ziua și întunericul, noaptea și uscatul, pământul, și adunarea apelor, marea. Și apoi i-a adus lui Adam, Cel dintâi om, toate cele vii ai pământului și păsărilor cerului să le dea nume, și celui cu care le-a chemat pe fiecare vietate, acesta era numele lui. Și fiecare nou Adam care vine în lumea noastră, fiecare copil, când a fost învățat numele unui lucru, l-a cunoscut, și unul a făcut un lucru cu numele. A întreba: „Ce este asta?” înseamnă: „Cum se numește?” La început a fost cuvântul. Și în cele din urmă va fi, pentru că totul trebuie să se întoarcă la el. Că nu este doar un de ce, o cauză inițială – lucru – ci un de ce, un sfârșit. Și este un de ce pentru a fi un pentru ce. Omul lasă pământului câteva oase și aerului un nume, un nume în memoria Cuvântului creator, în Istorie; țesătură de nume: un nume – dacă aduce noroc – mai durabil decât oasele, mai mult decât bronzul. Aere perennius, pe care Horațiu a spus-o, pe care o explicăm în clasele noastre.
Cuvântul și numele! „Sfințească-se numele Tău”, am fost învățați să ne rugăm. Și este că numele lui Dumnezeu este Dumnezeu, este divin. „Spune-mi numele tău!” Iacov l-a implorat cu nerăbdare pe îngerul cu care s-a luptat, dincolo de vadul din Iaboc, până în zorii zorilor. „Spune-mi numele tău!” Și Iacov i-a spus pe al său ca să-l binecuvânteze. „Spirit fără nume!” a oftat bietul nostru poet Bécquer. Și când fostul nostru însoțitor, Reverendul Părinte Maestrul Fray Luis de León, doctor al acestei Școli, și al cărui bronz încă ne avertizează în numele său, mai durabil decât el, din Patio de Escuelas, când a vrut să aprofundeze misterele credinței poporului său, a scris cu pana sa Numele lui Cristos. Numele este omul! În aceeași Evanghelie a patra ni se spune cum Hristos, fiind în Ierusalim, la sărbătoarea Paștelui, Celor care s-au încrezut în Numele Său nu li s-a încredințat semnele pe care El le-a făcut, pentru că El nu avea nevoie ca ele să depună mărturie despre acel om. Dar omul substanțial și esențial este numele, el este persoana. Ce este a se defini – ce s-a cerut! — decât să-ți dai un nume, să te numești? „Numele meu este așa” înseamnă „vreau să fiu așa”. Și ceea ce este imortalizat este numele, care este pielea spirituală și pieptul pentru că transpiră și chiar respiră sufletul. Omul făcut nume rămâne făcut persoană.
Și ce este așa-numita persoană juridică decât un nume? Numele, cuvântul, este adevărata acțiune; spusa este fapta. Sutașul evanghelic, știind că numai cu cuvântul său a ordonat acțiunea, i-a cerut lui Iisus să spună un singur cuvânt și de la distanță, fără a intra în casa sa, pentru a-l vindeca pe slujitorul său paralitic.
De aici, acum trei ani, la deschiderea anului universitar 1931-1932, am deschis cuvântul în numele Majestății Sale a Spaniei – în numele său și savurând-l cu fervoare atunci când am l-am pronunțat – vocea mea a răsunat în el. Iată cum cuvântul este acțiune. Duhul, suflarea sonoră, sunetul, fac Verbul, Cuvântul, și cuvântul face viziunea, ideea. Sfinții Părinți ai Bisericii Grecești au numit Spiritul, Suflarea care numește, Sfânta Sofia, Sfânta Înțelepciune. Și ea a făcut Logosul, Verbul. Această filosofie, iubirea de cunoaștere, lăstărește din filologie, din dragostea de a spune.
Și astfel, de îndată ce am fost numit rector al acestei școli, în octombrie 1900, la câteva zile după cealaltă rugăciune inaugurală, mi s-a încredințat, pe lângă predarea limbii și literaturii grecești, și ceea ce s-a numit mai întâi „Filologia comparată a latinei și castilianei” și apoi „Istoria limbii casteliane”, și este singura disciplină cu care am rămas după exil. Confesiuni birocratice, rituale, liturgice aproape! Dar a doua este în concordanță cu cel mai bun lucru. În primul rând, filologia, iubirea cuvântului, a numelui; apoi, istoria. Și în concluzie, la fel. Pentru că istoria, tradiția vie, rămâne și trăiește în cuvânt, în verb, în nume, mereu prezent. Istoria nu este literă, nu este document scris, nu este scriitură, ci mai degrabă lectură, lecții, legende. Din punct de vedere istoric, nu există om care să rămână în literă, ci cel care trăiește în cuvânt, cel care lucrează astăzi, omul legendei. Și chiar și numele ficțiunii, creațiile cuvântului uman, cele ale poemelor, există istoric mai mult decât cele îngropate fără nume.
Disciplina mea era „Istoria limbii”, nu a literaturii, nu a literei, atâta timp cât nu răspundeam la cuvânt. S-a spus că fiecare scriitor castilian tradițional este un orator prin scris. Mai bine decât să fii un scriitor prin rostire. Nu a vorbi ca o carte, ci a vorbi așa cum a vorbit Sfânta Tereza cu pana ei, ca un om. Retorică? Și de ce nu? Lucrul rău despre gramatică este ceea ce are din gramma, din literă. Litera ucide; spiritul, sunetul, însuflețește. Și totuși, documentul este inevitabil. Și slavă Domnului că, datorită fonografului, se începe săs e gândească la arhiva cuvântului. Dar, vai! a cuvântului poate din conservă de tablă. Această aceeași a doua mea rugăciune inaugurală aș fi preferat să fie o rugăciune adevărată, rugată, spusă – nu recitată – dar a trebuit să mă predau liturghiei academice și mai mult amenințării stenografiei. Verba volant; dar cuvântul în sine este zbor, iar gândul viu își lasă zborul în aer fără a se lăsa închis în cuști și cu atât mai puțin îmbălsămat.
„Istoria? – le-am spus părinților voștri de atunci, acum treizeci și patru de ani, și vă repet și astăzi. Istoria este ceea ce se întâmplă în jurul tău, revolta de ieri, recolta de azi, petrecerea de mâine. Numai cu astăzi aici veți înțelege corect ieriul de acolo și nu invers; doar prezentul este cheia trecutului și numai imediatul apropiat este cheia pentru îndepărtat. Ceea ce nu se odihnește într-un fel sau altul în prezent, fie pe suprafața lui, fie pe patul său de rocă sedimentată, nu a fost decât o aparență fugitivă. Prezentul este efortul trecutului de a deveni viitor, iar ceea ce nu tinde spre ziua de mâine, în uitarea zilei de ieri, trebuie să rămână.
Și astăzi, repetând lecția mea de odinioară, trebuie să vă spun că ceea ce este viu este efortul a ceea ce a fost trăit pentru a se face viitor, al tradiției de a se face progres și avere. Și de aplicat atunci de la istoria pe care a început să o profeseze, la cea a limbii. „Limbi? -spuneam- Nu veți înțelege niciodată cu o înțelegere activă și rodnică, nu pasivă și sterilă, cum trăiește o limbă atâta timp cât nu deschideți urechile la cea care sună în jurul vostru, împrumutând atent și fidel expresiile vulgului, spusele lor, atenți la tot ceea ce, ca barbarie nedemnă de atenție, a tins să-i rebuteze pe cei care fac din limbă un produs al pactului literar supus prescripției academice.” Așa că v-am spus, și am început în limba castiliană să caut Spania, să încerc să o descopăr. „Să ne descoperim pe noi înșine în Spania”, v-am spus, ”pentru că dacă este adevărat, așa cum mulți dintre noi suntem asigurați, că cea mai mare bogăție materială a sa din subsolul său este ascunsă în mod evaziv, în timp ce lucrând pământul plugul tradițional zgârie stratul ușor care îl acoperă și îl învăluie, și în subsolul său spiritual, în înmormântările necercetate ale vieții sale colective zilnice se află poate venerarea reînnoirii sale viitoare, în timp ce continuăm să zgâriem cu critica și apologetica noastră în gloria fumurie a stratului său istoric. Trebuie să descoperiți poporul nostru așa cum sub istorie trăiește, muncește, așteaptă, se roagă, suferă și se bucură. Nu trebuie decât să rectific acum sensul rău pe care l-am dat atunci în mod greșit istoricului. Ceea ce într-unul din eseurile mele din În jurul catehismului am numit intra-istorie este istoria însăși, instinctul ei. Și în ceea ce privește limba, Capmany a spus deja că cea mai mare parte a romantismului castilian este îngropată în măruntaiele verbale ale poporului. Trebuie dezgropată, atunci, dar nu pentru a o alunga.
Și asta este ceea ce am făcut în scaunul meu oficial aici, cu cuvântul meu vorbit, în acțiunea mea publică în toată Spania, cu cuvântul meu scris, în acești treizeci și patru de ani, și chiar înainte. A căuta tradiția istorică națională, izvor al progresului și averii sale, și chiar a revoluțiilor ei, în tezaurul vorbirii, al limbii; a lupta în cercetarea măruntaielor lor pentru a le dezlega. Toată civilizația, toată economia, toată legea, toată arta, toată înțelepciunea, toată religia spaniolă sunt încorporate în dedesubturile limbajului său până în măduva oaselor.
A dori înseamnă a simți, a simți înseamnă a gândi și a gândi înseamnă a vorbi, a vorbi cu tine însuți și cu alții și cu Dumnezeu, dacă reușești. A trăi împreună înseamnă a ne consimți, iar a ne consimți înseamnă a ne înțelege unii pe alții, a ne cuprinde. Și această conviețuire socială, civilă și religioasă, această înțelegere care este patria, naționalitatea, este mai mult decât prețioasă pentru noi acum, în această criză a renașterii – a renațiunii am numit-o într-o zi — și că suntem de acord unii cu alții și că ne înțelegem unii pe alții și fiecare pe sine însuși. Adevărata comunitate se naște din comuniunea spirituală, verbală, și aceasta din înțelegerea comună, din adevăratul bun simț național. Comune și proprii în același timp. Limba vie, cu adevărat vie, trebuie să fie individuală, națională și universală. Dialectal, adică dialog, conversație și concordie. Și dialectică. Și chiar a controversei, care este, în felul ei, o concordie între discordii. Fiecare trebuie să formeze, să reformeze și să transforme propriul dialect, individual și regional, propria limbă – limba înseamnă proprietate – în limbă comună, și să se îmbogățească și să o îmbogățească îmbogățindu-se pe sine. Și de aceea, studenți din Salamanca, am venit în acești ani străduindu-mă, în mod socratic, să vă învăț să învățați aceeași limbă pe care ați vorbit-o, să vă dau o conștientizare clară a acesteia, să o nasc și să o învăț de la voi și toți împreună să dezlegăm toate împreună pentru a dezvălui romance castellano care ne-a făcut sufletul spaniol. Nu pentru a-l diseca tehnic – ceea ce este meritoriu – ci pentru a-l recrea. Pentru a-i prinde izvorul plin de viață, în mare parte subteran.
Și aceasta este filologie vie, iubire de vorbire și nu exclusiv cercetare științifică tehnică de seminar, care este, cel mult, o pregătire indispensabilă – de care nu putem și nu trebuie să ne dispensăm – pentru celălalt. Cum este pregătirea critică pentru poetică, înțelegerea căii creației. De ce să înțelegem dacă nu trebuie creată? Aceeași critică, atunci când este vie, este recreere și este risipă de poezie: că așa cum diamantele au fost șlefuite cu praf din ele, metaforele sunt repetate, șlefuite – și clasificate și studiate – cu praf din ele. Cu acea filologie, cu acea dragoste de vorbire comună și proprie în același timp, națională și individuală în același timp, individuală și universală, care este aceeași, cu ea vom aduna patrimoniul spiritual moștenit al rasei noastre istorice, al culturii noastre. Sub presiunea secolelor, închisă în metafore seculare, încurajează spiritul, suflarea verbală care ne-a făcut ceea ce, prin harul lui Dumnezeu, Cuvântul adaugă, suntem: spanioli din Spania. Credințele care ne consolează, speranțele care ne împing spre viitor, eforturile și visele care ne țin într-un marș istoric spre misiunea destinului nostru, spre discordiile care, prin paradoxul dialectic și antitetic, ne unesc într-un război civil intim, sunt înrădăcinate în limba comună. Fiecare limbă poartă implicit, mai bine, întrupată în ea însăși, o concepție despre viața universală și, odată cu ea, un sentiment – se simte în cuvinte – un consimțământ, o filosofie și o religie. Ai noștri le poartă. Iar curiozitatea, dezlegarea acelei filosofii, este opera filologiei, a istoriei limbii. Așa-numita filosofie în general, ce este decât istoria gândirii umane universale întruchipată în cuvânt? Nu definiție silogistică, ci descriere narativă; nu dogme, ci legende, oameni. Gânditorii autentici sunt poeții. Marile religii universale trăiesc în numele oamenilor, nu în idei abstracte. Fabula se explică de la sine, iar morala este superfluă. Și este o nebunie să pretindem că nu se dă copiilor noștri viziunea, concepția și sentimentul lumii din sunetul rostirii din gura mamelor lor, din laptele pe care îl sug din sânii lor. Este lumea noastră. Nicio credință, niciun vis, nicio legendă, niciun mit, dacă ar fi vii, nu ar muri. Și nu va fi spaniol cel care nu cunoaște, și cu dragoste, pe cei care au făurit Spania. Copilul se naște inconștient, iar conștiința lui se formează în sânul poporului său, care este ca pântecele său spiritual. Respectați conștiința copilului? Dar dacă nu o are! Ea primește vorbirea maternă, care este sângele spiritului, și cu ea toată viziunea și întreaga concepție despre lume pe care o conține. Predare obiectivă? Și ce este obiectul? Individul este cu siguranță un produs social: dar societatea este un produs uman și individual, iar omul un animal rațional – civil, politic, cum îl numea Aristotel. Rațional – al rațiunii, de la ratio al raportului, și acest reri, a vorbi – înseamnă verbal: omul este un animal vorbitor. Spaniolul care nu gândește în limba spaniolă, dacă nu cunoaște o alta, nu este că nu e spaniol, ci că nu gândește, nu este rațional. Și a gândi în limba spaniolă înseamnă a gândi ceea ce a gândit acea limbă și a crede ceea ce a crezut. Pentru că o limbă, sufletul unui popor, gândește și crede. Și să nu spunem că nu simte, pentru că simte în gândire – sentimentele sunt gânduri în stare de șoc. Celelalte sunt senzații animale, nu raționale, nu umane, nu personale. Și este suficient să observăm, pe de altă parte, profunda cultură tradițională a atâtor analfabeți.
Și dezlegarea acestui romance castellano m-a făcut să caut în rădăcinile sale, care este legat și unit cu cele ale celorlalte graiuri romanice din Iberia noastră, pe cele ale celorlalte dialecte ale vorbirii romanice comune, latina. Și astfel am fost condus la interogarea și rechiziționarea diferitelor discursuri ale Iberiei noastre și influența lor reciprocă. În clasele mele universitare a început studiul catalan și valencian, galician și portughez și chiar altele. Nu puțini au ieșit din catedra mea îndrăgostiți de vorbirea și literatura catalano-lusitană și galiciano-portugheză. Din aceste diferențe apare integrarea sau sper – și am spus-o într-o ocazie solemnă pentru mine și de la o altă tribună publică – că limbajul secular care vine din Spania noastră mare, al Iberiei noastre, va fi făcut din reformarea – mai degrabă decât federația – romanicelor noastre. Și că nu mai trebuie să ne traducem, adică să ne trădăm.
Munca mea a fost atât de mare, încât, luându-mi rămas bun de la scaunul oficial, cred în datoria de a veni astăzi aici pentru a vă da socoteală. Aceasta a fost munca mea. Am început-o fără program, fără definiție prealabilă. Căci, așa cum Goethe a spus pe bună dreptate, cu înțelepciunea unui poet, a preceda o definiție a unei opere, a unui tratat, al oricărei discipline, nu înseamnă a realiza că opera trebuie terminată pentru a ajunge la definiție. Ceea ce vă spun astăzi nu este un prolog, ci un epilog; nu un program, ci o epigramă sau o metagramă, dacă vreți. Nu ceea ce voi face, ci ceea ce am făcut deja. Aceasta este munca mea! Jocuri de cuvinte? Cu ele, Quevedo, marele nostru conceptist, marele nostru verbalist, când a intrat în măruntaiele romanicii castiliane, a cercetat adâncirea în sufletul poporului său. La fel și Calderón, Gracián, misticii și mulți alții. Aceasta a fost munca mea, dar și cea politică. Politică, adică: civilă, de civilizație. Și trec cu vederea discordia strict politică care a avut loc în viața noastră universitară. Că politica nu ar trebui să intre în Universitate? În funcție de ceea ce se numește politică și de ceea ce se numește universitate. De partide, nu!; de tărie, da! Trist și diminuat viitorul Spaniei dacă aceste temple civile ale culturii patriei se micșorează și se întunecă în birourile facultăților profesionale pentru a-și câștiga existența care se întâmplă și nu rămâne în Istorie! În fiecare știință specială, istoria sa este esența sa dătătoare de viață, iar cealaltă, tehnica, codificată, nu rareori un certificat de deces.
Trebuie să devenim martiri, adică: martori ai acelei culturi; și martirul își dă viața pentru cuvânt, pentru libertatea cuvântului. El își dă viața, dar nu o ia de la alții; el se lasă ucis, dar nu ucide. Amintindu-mi toate acestea, cred că vă arăt firul continuității întregii mele lucrări și că acest om, care ar fi trebuit să fie atât de versatil, a urmat, în profesia sa academică, ca și în cea populară, a urmat o linie.
La aceasta muncă a mea răspunde, cred, omagiul vostru. Îl respect. Omagiu – întotdeauna filologul! — derivă din hominem, din om, și am încercat să-mi îndeplinesc misiunea, destinul, de a deveni un om universitar al Spaniei universale. Și pentru a duce numele său, cuvântul său, nu numai națiunilor la care s-a răspândit romanismul nostru, cel care a cucerit cea mai mare parte a Americii și porțiuni din celelalte părți ale lumii, ci și celorlalți care simt și gândesc în alte limbi. Este cucerit cu cuvântul. Mai mult a câștigat pentru Spania Cuvântul castilian prin pana lui Cervantes în Don Quijote, fiul de cuvânt, pe care Ioan al Austriei l-a câștigat cu sabia sa în bătălia de la Lepanto. M-am străduit să mă cunosc mai bine pe mine însumi pentru a-mi cunoaște mai bine poporul – în oglindă, mai presus de toate, limba sa – pentru ca alte popoare să ne cunoască mai târziu – și cunoașterea reciprocă duce la iubirea reciprocă – și, mai ales, să fiu cunoscut de Dumnezeu, adică numit, și să trăiesc în amintirea sa, care este Istoria, gândire divină în pământul nostru uman.
Și ultimele mele cuvinte de rămas bun, colegi de școală, profesori și studenți, toți studioși: Aveți credință în cuvânt, că e un lucru trăit; fiți oameni de cuvânt, oameni ai lui Dumnezeu, Lucrul Suprem și Marele Cuvânt și fie ca El să ne recunoască pe toți ca fiind ai Săi în Spania. Și să continuăm să studiem, să muncim, să vorbim, să ne facem pe noi înșine și să facem Spania, istoria sa, tradiția sa, supraviețuirea sa, averea sa! Și a Dios! (adios=la revedere)

(Text tipărit de Universitatea din Salamanca, F. Núñcz, 1934, 18 pp.)

ADĂUGARE 1

Acest lucru a fost deja tipărit în discursul meu inaugural din acest nou an universitar, când mi-a venit în memorie cea mai mare lecție, nu pe care am dat-o, ci pe care am primit-o, ca rector al acestei școli, – amintirea durerilor, care este cea mai tenace. Era cea din 2 aprilie, vinerea lui Dolores, din 1903, când, printr-una din acele triste revolte studențești, Garda Civilă a trebuit să omoare doi studenți, unul chiar aici, într-o sală de clasă aici sus – cu ferestrele închise – și altul la ușa Institutului, în curtea vecină a lui Escuelas Menores. Nu trebuie să înregistrez acel eveniment nefericit acum, nici nu încep să discern vina și scuzele. Este suficient să spunem că originea revoltei care i-a costat pe cei doi nevinovați – erau băieți săraci, pașnici și simpli – s-a datorat credinței poveștii unui alt student sărac, victimă a halucinațiilor. Bieții băieți nu s-au oprit să verifice afirmațiile celor care au visat că sunt nedreptățiți.
Apoi, dacă revoltele s-au întors, ele au fost mai inocente, iar aici, în acest Parlament, inevitabilele – și nu există niciun motiv pentru a le evita – disidențe doctrinare în rândul celor care studiază pentru a compara, distinge și alege doctrine, acele tulburări au rămas într-un câmp fără vărsare de sânge. Într-un domeniu fără sânge, nu rareori al unui fel de sport indisciplinat – nu revoluționar – atunci când nu se pune la îndoială. Și este că aici, Spania este încărcată, aceste asociații școlare opuse au rămas în domeniul conviețuirii civile. Și e mai mult, anume că nu a atins privilegii și monopoluri ale favorurilor oficiale. Și din moment ce în acest curs au fost suprimate deschiderile oficiale ale universităților, cu excepția acesteia, și din moment ce eu sunt cel care din ea, unde continui ca rector, trebuie să adresez cuvântul de sfat studenților universitari din toată Spania noastră, vreau cu aceste cuvinte, pe care le-am scris nu acum trei ore, să le rezolv mai bine, vreau să fac un apel la pace, la pace în război. Așa mi-am intitulat prima și cea mai gândită și sinceră lucrare, în care am povestit conflictul civil care s-a aprins în timpul copilăriei mele.
Aici, spun eu, nicio asociație școlară nu a fost privilegiată. Au existat persoane care și-au prezentat statutele pentru a fi aprobate în guvernul civil și au fost, în ciuda faptului că majoritatea partenerilor erau minori, a fost pentru că acea asociație este protejată printr-un decret care a creat-o. Dar eu, în calitate de rector, nu am vrut să o recunosc și nu am dat-o acestui Parlament. Că nu a fost nici politic, nici confesional? Fiecare asociație ajunge să fie una. Și nu există nici o altă asociație studențească, liberă de sectarism, decât aceea formată din studenții înscriși cum se cuvine. Nu am recunoscut-o. Amintirea celor doi tineri săraci – aproape copii – care au fost uciși aici, de gloanțe, în trecut, a cântărit greu asupra mea, iar impresia barbariei dezlănțuite în alte centre educaționale m-a apăsat mai presus de toate. Nu, nici măcar studenții mei, cei de la această Universitate – și o numesc a mea atât pentru că m-a făcut, cât și pentru că am făcut-o – nu aveau să cadă fie aici, fie pe acele străzi sub gloanțele dintr-o armă care probabil se ascunde într-o carte decojită, transformată într-o cutie ca cea mai dezgustătoare ascunzătoare.
Cel care se folosește de un astfel de dispozitiv nu este nici tânăr – din moment ce presupune tinerețe – nici student, nici nu are o conștiință civilă, care este o conștiință morală. Este, cel puțin, rău, victimă a acelei epidemii isterice, a acelei dorințe fatidice de disoluție națională, civilă și socială care corupe o parte din tineretul nostru. Că la optsprezece sau douăzeci de ani se întoarce, printr-un fenomen patologic de involuție, nu la mentalitatea dulce, zâmbitoare și creativă a celor cinci ani, când copilul creează – și cu cuvântul – lumea, lumea lui, ci la o dementalitate îngrozitoare de biet copil abandonat, fără un cămin spiritual.
Și acum, studenții mei, trebuie să vă spun altceva. Ar fi neliniștitor dacă ați exersa în abuzul de arme de foc – sau de așa-numitele arme albe – și le-ați ascunde în cartea ascunzătoare, dar va fi mai neliniștitor să vă permiteți să fiți cumpărați prin folosirea altor arme mai rele. Mă refer la cele de calomnie, insultă, perfidie și insultă pe care adulții încep să le abuzeze atât de mult. Ei vă învață să calomniați, să aduceți injurii, să insultați generația părinților și bunicilor voștri. Vă incită să-i disprețuiești. Vă incită să-i negați pe cei care v-au dat viață.
Voi, studenții spanioli, care vă formați în cercetarea științifică, istorică și socială, în dialectică – școală de toleranță și înțelegere din coincidența opozițiilor pe care le spunea Cusano, trebuie să-i învățați pe părinții voștri – pe noi – că acest val de prostie – de insulte, de calomnii, de batjocură necuviincioasă, de izbucniri murdare de resentimente – nu este decât simptomul unei dorințe muritoare de disoluție. A disoluției naționale, civile și sociale. Salvați-ne de ea, copiii mei!
Salvați-ne pe noi, tineri, adevărați tineri, voi care nu pătați paginile cărților voastre de studiu cu sânge sau bilă. Să ne salvăm pentru Spania, pentru Spania lui Dumnezeu, prin Dumnezeu, prin Dumnezeul Spaniei, prin Cuvântul Suprem creator și conservator.
Și în acel Cuvânt, care este Istoria, vom rămâne în pace și în una, în Spania noastră universală și veșnică.
La revedere, din nou!

1 La sfârșitul lecturii discursului precedent, al cărui text tipărit a fost distribuit în etapele academice, așa cum este uzul universitar, Don Miguel a citit câteva pagini, pe care le-a dus preventiv și care erau ca o concluzie sau colofonul acesteia. Ministrul de atunci al Instrucțiunii Publice și Artelor Frumoase, Dr. Villalobos din Salamanca, a dispus publicarea conținutului său în Monitorul Oficial al Ministerului, afișarea textului său la avizierele tuturor instituțiilor de învățământ din Spania și redactarea unui tiraj separat, plătit de departamentul său. Această broșură, cu titlul „Ultima lecție a lui D. Miguel de Unamuno” a avut o mare difuzare și nu este neobișnuit ca mulți să o considere ca atare, uitând, probabil, că a fost concluzia, adăugarea și completarea discursului său academic. Viața națională din acea vară a anului 1934, în timp ce foaia era tipărită, s-a încâlcit și s-a înrăutățit în așa fel încât la câteva zile după retragerea lui Don Miguel a avut loc revoluția din Asturia și Catalonia; și acea patetică și dureroasă chemare unamuniană la înțelegere și la calm, conținută în paginile suplimentare, deși nu a putut evita explozia, păstrează măreția celui mai nobil impuls al său.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *