Editorial, Mircea BOSTAN, Spaţiul urban contemporan prizonier într-un triunghi devastator -Sărăcie, Depresie, Kitsch

Introductiv, mă simt dator a vă informa socratian: ,,Ştiu că nu ştiu nimic, şi nici măcar asta nu ştiu”.

Abrupt, vă anunţ că este jale! Dezastru! Kaputt!

De ce?

Pentru că, Sărăcia, Depresia şi Kitsck-ul sfredelesc necontenit în cotidian şi ne frâng existenţele atunci când defilează nestânjenite în forma complexă de aşezare omenească cu dimensiuni variabile şi dotări industriale, cu diverse funcţii administrative, comerciale, militare, politice, culturale şi nu în ultimul rând de rezidenţă temporară, denumită ORAŞ sau spaţiu urban.

Asemenea unui organism viu, oraşul are nevoie periodic de un consult făcut de un specialist, căci din cauza sincopelor istorice anumite organe interne ale acestuia s-au deteriorat, şi netratat şi neoxigenat, spaţiul urban nu se poate apăra şi neposedând anticorpii necesari, se stinge.

Honoré de Balzac spunea că: ,,Lumea are oroare de bătrâneţe şi de sărăcie, două lucruri urâte”.

Astăzi, într-o lume tehnologizată, sărăcia a devenit un fenomen social ce afectează fiecare dimensiune a societăţii prin nivelul scăzut al veniturilor, limitarea accesului la educaţie, sănătate şi luarea deciziilor.

Peste toate, atunci când peste cele amintite se suprapune lipsa facilităţilor comunale; apă, comunicaţii, infrastructură, sanitaţie şi transport, complicaţiile devin letale.

În spiritul sărăciei se împărtăşesc de regulă sentimente de disperare, lipsă de speranţă, apatie şi timiditate.

Pornind de la definiţia operaţională a sărăciei în termeni absoluţi ca fiind ,,lipsa resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor de subzistenţă”, în decembrie 1984, Consiliul Europeana a definit persoanele sărace astfel: ,,sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse, materiale, culturale sau/şi sociale, sunt atât de limitate încât îi exclud de la acele standarde minime de viaţă care sunt recunoscute drept acceptabile în societăţile în care trăiesc”.

Săracii sunt excluşi din societate deoarece ,,sunt atât de săraci încât nici duşmani nu au”.

Şi dacă în lume 3 miliarde de oameni se confruntă cu fenomenul sărăciei şi românii se ,,mândresc” cu vreo 9 milioane de săraci, reprezentând 46% din populaţia ţării.

Atenţie! Naţia ar putea să pută dacă am lua aminte la spusele regretatului Antony Quinn: ,,Sărăcia are miros urât, pute”.

Sărăcia glisează spre modificarea personalităţii umane, săracul fiind o personalitate orientată spre vizual şi fizic şi mai puţin spre psihic.

Şi pentru că tot vorbim despre sărăcie, care ar fi factorii principali şi secundari ai sărăciei?

Dacă ar fi numai să-i enumerăm, fără a-i dezvolta, ar fi de amintit: ignoranţa, îmbolnăvirea, apatia, lipsa de onestitate şi dependenţa ca factori principali; şi: lipsa de pieţe, lipsa infrastructurii, slăbirea conducerii, proasta guvernare, lipsa locurilor de muncă, lipsa de pregătire, absenteismul şi lipsa de capital, ca factori secundari.

Şi într-o lume bulversată din punct de vedere economic, politic, militar, demografic şi geofizic, menţinerea sărăciei invită forţele politice extremiste să preia controlul societăţii.

Iată marele pericol care ne ameninţă în viitor!

Ecartul între sărăcie şi depresie într-o lume în degringoladă este insesizabil.

Definită ca o ,,prăbuşire a dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare”, depresia este o hipertimie negativă.

Depresivul este trist, agitat, iritabil, descurajat, fără chef, nu-i pasă de nimic, nu are apetit, somnul îi este perturbat, manifestă lentoare în vorbire, gândire şi mişcare şi survolat de sentimentul inutilităţii este bântuit de gânduri de moarte şi tentative de suicid.

Depresivul manifestă o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social şi profesional.

Doamne! Numai depresiv să nu fii.

Dar cum poate fi un sărac?

Să gândească la viitorul său roz, să fie optimist şi să dea în brânci muncind. Iaca aşa!

Şi… ,,dănţuind pe picioarele întâmplării”, vorba lui Nietzsche, să pornească săracul depresiv la muncă şi la definitivarea dezideratelor societăţii şi la decriptarea kitsch-ului, al dilentatismului artistic, al vulgarităţii, al prostului gust, al artificialului ce atrage atenţia şi satisface rapid.

Termen neinterperetabil, apărut pentru prima dată pe piaţa de artă germană din Munchen, pe la 1860-1870, termen descriptiv pentru arta de calitate minoră, ieftină, populară, kitschen, s-ar traduce în româneşte cu ,,a face ceva de mântuială”; ,,a fuşeri”.

Uşor reproductibil şi lipsit de originalitate, kitsch-ul se produce în serie, iar într-o societate dominată de sărăcie şi depresie, kitsch-ul obnubilează frumosul devenind reper.

Şi… iată cum într-o societate de consum în criză ce pune la căpătâiul funcţionării sale ,,economiile” în toate mediile, spaţiul urban se sufocă în triunghiul devastator al sărăcie, depresie şi kitsch-ului.

Şi cu cât dezideratul devenirii sale este mai consistent, cu atât mai rapid laturile triunghiului se pot metamorfoza într-o funie numai bună de spânzurat.

Sărăcia o trăim, depresia o dobândim, iar kitsch-ul ni-l construim trudind sisific.

Dar… vorba lui nenea Zaharia Trahanache: ,,Şi nu te mai turbura, neică, pentru fitece mişelie. Nu vezi tu cum e lumea noastră? Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, nu merge s-o iei cu iuţeală, trebuie să ai puţintică răbdare…”.