„Dă sânge şi ia Duh”

O conjunctură fericită, providenţială (kairos) a făcut să se întâlnească doi mari creştini, viitori sfinţi, domnitorul umanist Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Antim Ivireanul. Harul lor nu s-a închis în sine, într-un timp istoric, nu a rămas fără urmări, izbucnind, tot sub formă martirică, după două secole şi jumătate, în mişcarea duhovnicească şi culturală Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim. Am putea identifica în acest caz trei tipuri de oameni, unite de vocaţia supratemporală a sfinţeniei: omul politic (domnitorul), sacerdotul şi intelectualul credincios.

Sfinţenia, deşi este un model, este un nontipar, pentru că se situează în afara lumii, deschizând o legătură personală, directă cu Dumnezeu. Sfinţenia se obţine prin urcuş duhovnicesc, prin renunţare, şi nu ţine, decât în mică măsură, de raţiune şi voinţă. Nu devii sfânt fiindcă vrei, dimpotrivă. Funcţia implicită a sfinţeniei este sinergia, întâlnirea omului cu divinul (prin înlăturarea tuturor marginilor). Căile sunt asceza, rugăciunea, contemplaţia, smerenia, jertfa. Ţinta este mântuirea. Sfinţii au puterea (dată de Duh) să menţină Botezul (şi chipul) cât mai neîntinat, cât mai aproape de impecabilitatea lui Iisus. În sfinţi se reflectă lumina plină de iubire izvorâtă din Dumnezeu (energiile necreate, spune Palama). În Fericiri, Domnul arată care sunt căile care duc spre Împărăţie. Sfinţenia este o formă de sublim duhovnicesc care se poate atinge fie prin convertire absolută (schimbând total şi definitiv traseul existenţei), fie prin virtuţi, iluminare şi îndumnezeire, fie prin martiraj (prin mărturisire sacrificială a Domnului). Transformarea desăvârşită, prin Duh (epicleză), are loc, după cum se ştie, în cazul Sfintei Euharistii.

Calea sfinţeniei, urmată de Constantin Brâncoveanu, este cea a credinţei duse până la jertfa de sine (Iisus le spune celor pe care îi izbăveşte: Credinţa ta te-a mântuit). Sfinţii sunt, înainte de toate, oameni, au păcate inerente, greşesc. În hagiografii, sunt selectate momente pilduitoare, pedagogice din viaţa lor. Perioada în care domnitorul muntean a condus Ţara Românească (fiind înscăunat la 34 de ani de unchii săi, după mamă, stolnicul Constantin şi Mihai Cantacuzino, cu care va intra în conflict, în partea a doua a domniei) este numită de Nicolae Iorga, foarte potrivit, monarhia culturală. Rămas orfan de tată, din copilărie, a moştenit una dintre cele mai mari averi ale vremii. Ca domnitor, nu s-a deosebit prea mult de imaginea medievală tipică: a înăsprit politica fiscală, crescând birurile (primită cu nemulţumiri a fost taxa pe văcărit), a dus o politică externă abilă, reuşind să păstreze relaţii bune cu toate marile puteri imperiale învecinate, a favorizat boierimea, în special rudele apropiate, şi-a înlăturat fără ezitare adversarii, şi-a sporit fabulos averea (turcii îl numeau Altân-Bei – Prinţul Aurului), a iniţiat intrigi, pentru a-şi păstra tronul, dar şi pentru a-şi asigura domni loiali în Moldova, iubea luxul curtenesc (de la Viena, îşi procurase timpane şi trâmbiţe de argint), era un fin diplomat, înconjurat de numeroşi consilieri.

Pe de altă parte, Constantin Brâncoveanu a susţinut biserica şi cultura, cum foarte puţini au făcut-o. S-a opus, alături de patriarhii Bizanţului, desprinderii Transilvaniei de Mitropolia Ungro-Vlahiei şi de Patriarhia de la Constantinopol, precum şi unirii acesteia cu Roma, eveniment proclamat în 1701 de mitropolitul de Alba Iulia, Atanasie Anghel, anatemizat. Cu atât mai mult cu cât a ctitorit şi a făcut numeroase danii mânăstirilor Făgăraş, Sâmbăta de Sus şi Ocna Sibiului şi, după desprinderea transilvănenilor, a continuat să le trimită cărţi, preoţi şi să-i susţină financiar. A purtat o bogată corespondenţă cu personalităţi politice ale vremii. A sprijinit bisericile creştine orientale. În Tomosul Patriarhal şi Sinodal al canonizării (emis în 20 iunie 1992), se argumentează decizia prin: „faptele virtuoase ale binecredinciosului Voievod Constantin, cel care a cârmuit cu creştinească înţelepciune vreme de 25 de ani Ţara Românească, întemeietor de artă şi cultură românească, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte, miluind pe cei săraci, ajutând cu prisosinţă Sfintele Biserici Ortodoxe surori de aproape sau de mai departe şi mai presus de toate acestea învrednicindu-se a primi moarte mucenicească pentru dreapta credinţă, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache”.

Momentul răscumpărător pentru destinul lui Constantin Brâncoveanu l-a constituit, fără îndoială, martiriul. Domnitorul fusese privit continuu cu suspiciune de Înalta Poartă, demnitarii turci bănuindu-l de trădare şi, mai ales, râvnindu-i bogăţiile. În martie 1714, este detronat şi, împreună cu familia, este dus la Constantinopol (chiar în ziua de Paşte). Îşi primeşte osânda ca venită din voia lui Dumnezeu, iertându-i pe vrăjmaşi. Anton Maria del Chiaro, după ce prezintă supliciile la care este supus domnitorul şi fiul cel mare, îndurate cu demnitate şi bărbăţie, notează cuvintele acestuia rostite chiar înainte de execuţie: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Decapitarea sfetnicului şi a fiilor, pe 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare (voievodul, lăsat la urmă, asistând la această cumplită scenă), este, de fapt, adevăratul lor act martiric (mărturisitor). Trupurile şi capetele Brâncovenilor, batjocorite, au fost culese de creştini din apele mării şi au fost înmormântate pe ascuns la mânăstirea cu hramul Sfântului Ioan şi al Maicii Domnului, din ostrovul Halki, din Marea Marmara, nu departe de Constantinopol. Văduva domnitorului, Doamna Maria, eliberată din surghiun, în 1716, s-a îngrijit să aducă moaştele martirilor în ţară şi să le găsească loc de veci, tot într-ascuns, în biserica Sfântul Gheorghe Nou, din mijlocul Bucureştiului (în 1720).

Cadrul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în pofida vicisitudinilor, a fost deosebit de favorabil pentru împlinirea misiunii creştine şi culturale a străinului Antim Ivireanul. O teologie sumară a străinului face André Scrima în cartea sa Timpul rugului aprins, când vorbeşte despre Părintele Ioan cel Străin (Ioan Culâghin), transfug rus de la Mânăstirea Optina, stabilit în 1943 la Mânăstirea Cernica, devenit maestru spiritual al grupului. Străinul este din altă lume, putând fi un dezrădăcinat, dar şi un mesager. El ţine de sacru, fiind învăluit în mister. Nu vorbeşte despre sine, este puţin comunicativ. Însăşi urmarea lui Dumnezeu este o înstrăinare de cele trecătoare. Călătoria este un parcurs de purificare. Străinul este întemeietor, aflându-se, ca şi orfanul şi văduva, sub ocrotirea lui Dumnezeu. Pelerinajul său este o întoarcere (la credinţă), sub presiunea nostalgiei Paradisului, a Canaanului. Pelerinul rus caută rugăciunea inimii. Nerecunoaşterea de către iudei a lui Iisus impune sacrificiul Străinului (Mântuitorului), preschimbat în iubire euharistică. Cauza străinului este, desigur, accederea la Împărăţie.

Antim s-a născut în Georgia (Iviria), între 1640 şi 1650, având numele Andrei, din părinţi, cu siguranţă, creştini (Ioan şi Maria). Probabilităţile cu privire la prima parte a vieţii sunt numeroase. Cert este că a avut o foarte bună educaţie şi că a fost răpit şi vândut ca sclav la Constantinopol. Multiplele sale aptitudini l-au făcut să se remarce. Del Chiaro notează că „ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”. Ştia mai multe limbi, greacă, turcă, arabă. Scăpând din robie, stă o vreme pe lângă Patriarhia ecumenică din Constantinopol, atrăgând atenţia Patriarhului Dosithei al Ierusalimului (care se afla în exil, zăbovind mult timp, după aceea, şi la Curtea lui Brâncoveanu). Se pare că acesta l-a recomandat domnitorului român. Venirea lui Antim în Ţara Românească a avut loc în jurul anului 1690, la scurt timp după înscăunarea lui Brâncoveanu. Şi-a dovedit imediat îndemânarea în arta tipografică. Dacă strălucitul domnitor s-a întrecut în ctitorii bisericeşti, pandantul său sacerdotal, Antim Ivireanul, s-a întrecut în tipărirea de cărţi, amândoi dedicaţi unui sincretism cultural şi spiritual, menit să-i sublimeze până la treapta sfinţeniei. La Mitropolia din Bucureşti, Andrei devine ieromonahul Antim. Epoca se arată generoasă în evenimente: uimitoarea tipărire a Bibliei în limba română (1688), înlocuirea limbii slavone cu limba română în biserici, fixarea unui stil architectonic sacru, intensificarea redactării şi tipăririi de cronici şi de cărţi bisericeşti în limba română.

În scurt timp, străinul Antim învaţă perfect limba, dându-i, în scris, limpezime, expresivitate şi strălucire oratorică. Este, totodată, un om aplicat, iscusit în meşteşuguri artistice (tipografie, sculptură, pictură, broderie). Ca arhiereu, urmează cu statornicie urcuşul duhovnicesc, precum şi treptele ecleziastice (egumen, episcop, mitropolit). Ca străin, ca spirit universalist, a fost preocupat de toată aria ortodoxă, sprijinind bisericile orientale, precum şi Patriarhia Bizanţului, aflată sub turci. Moartea sa a fost martirică, fiind arestat, umilit, caterisit, ucis pe drumul exilului, în sudul Dunării şi aruncat în Tundja, un afluent al Mariţei.

Însă, opera cea mai importantă a Sfântului Antim, care începe aici, pe pământ, şi se termină în cer, este mănăstirea care îi poartă numele, cu hramul Tuturor Sfinţilor, biserică, s-ar putea spune, testamentară. A fost gândită şi edificată prin participarea direct a mitropolitului. Prin moartea violentă a acestuia, şi prin batjocorirea trupului său, nu au rămas moaşte. Observăm că amândoi sfinţii au fost martirizaţi prin botez de sânge şi prin botez de apă. Biserica mitropolitului, în sine, în întregime, împreună cu toată edificarea ei, ar putea constitui moaştele străinului, alcătuite din planul făcut în peniţă de mâna ierarhului (arătat de Duh), pridvorul şi uşa sculptată, catapeteasma, icoanele, stema sculptată (cuprinzând melcul, raza, steaua), clopotele, podoabele, cărţile. El face, astfel, început unui lanţ al sfinţeniei, Antimul devenind spaţiu sfânt, menit să susţină Rugul Aprins. Mânăstirea, însă, a avut o istorie dificilă, chiar de la început fiind încălcat legământul lăsat de ctitor, devenind dependentă de factori exterior, de monahi sau arhierei, transformându-se în metoh al Episcopiei de Argeş, ruinându-se, lăsată la voia intemperiilor, a cataclismelor, suferind modificări. S-au pierdut frescele originale şi obiecte preţioase cu care fusese dotată. Şi-a pierdut chiar calitatea de mânăstire, devenind biserică parohială. În 1937, Patriarhul Miron Cristea i-a redat statutul mânăstiresc. Prin studenţii teologi găzduiţi în cămin s-a reactivat viaţa monahală, slujbele şi cântările. Comunitatea a crescut şi prin refugiaţii din Basarabia. În această conjunctură, a apărut în cadrul mânăstirii şi a funcţionat între 1945 şi 1948, apoi, între 1953 şi 1958, gruparea de reînviere spirituală Rugul Aprins, la care participau numeroşi intelectuali creştini, luând parte la slujbe, susţinând conferinţe şi dezbateri pe teme religioase, practicând Rugăciunea lui Iisus. Mentorul a fost un străin, călugărul rus Ioan Culâghin. Iniţiatorul, însă, şi sufletul mişcării a fost impetuosul Daniil Sandu Tudor, monah de la Antim. Ioan Culânghin va îndeplini fără abatere rolul trimisului, izgonit de la Optina de comuniştii sovietici, stabilit la Cernica, iniţiindu-i pe antimişti în rugăciunea inimii, deportat de comuniştii români şi sovietici în Siberia, unde, cu siguranţă, a avut sfârşit martiric. El este numai o trecere luminoasă, ca un fulger, lăsând (ca moaşte) urme duhovniceşti asupa martorilor săi.

Grupul de la Antim a reunit personalităţi din domenii diferite, monahi, teologi, oameni de ştiinţă, filosofi, medici, profesori, însufleţiţi de mărturisirea credinţei. A fost cea mai puternică şi mai solidară mişcare de rezistenţă spirituală românească, opunându-se reprimării şi obnubilării gândirii. Aproape toţi participanţii au fost arestaţi, maltrataţi, chiar suprimaţi. Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a fost omorât în închisoarea de la Aiud. Deţinuţii îi spuneau Daniil Sfântul: îi împărtăşea pe cei bolnavi şi le împărţea din hrana şi bunurile sale. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul Trei Plopi. Iată cum, peste timp, s-a făcut succesiunea martirajului, de la Sfântul Antim la sfinţii închisorilor comuniste. Eroul principal, reperul de neclintit peste timp rămâne însă Biserica. Ea este cu adevărat Rugul Aprins.

Testamentul lăsat de Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinţilor, susţine, în primul rând, virtuţile creştine, iubirea faţă de semeni (facerile de bine, milostenia, filantropia), fără de care credinţa se iroseşte. Pentru ca mânăstirea să poată funcţiona deasupra voilor omeneşti (consacrându-se rugăciunii, funcţiilor liturgice şi altruismului), mitropolitul are grijă ca aceasta să fie administrată „cu frica lui Dumnezeu, cu înţelepciune, cu socoteală şi cu bună rânduială” (Predoslavie). Monahismul nu urmăreşte altceva decât redobândirea chipului lui Dumnezeu şi atingerea asemănării, precum şi câştigarea vieţii de dincolo, a intrării în Împărăţie. Singurătatea călugărului este, de fapt, o comuniune contemplativă. Antim urmăreşte să redea mânăstirii autonomia originară: „drept aceia, cu hotărâre, desăvârşit vom să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de niciun fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boiari” (Cap. 1). Monahul trebuie să fie complet detaşat de lume, pentru a putea înainta pe calea ascetismului şi a misticii. El este menit să caute, într-o lume a formelor nesfârşite, unitatea lui Dumnezeu. De aceea, timpul monahului nu este unul istoric. El se goleşte de vanitatea lumii, fiind, concomitent, umplut de dumnezeire. În fond, mânăstirea este deşertul, pustia. Martiriul nesângeros, prin asceză, al monahului constă în a face ceea ce trebuie făcut de la Dumnezeu. Antim parcurge această fază, până la martiriul sângeros, prin fapte: tipărituri, ajutorarea fraţilor creştini, obligaţiile arhiereşti, vrednicie, paradigma predicilor, grija faţă de năpăstuiţi. Mânăstirea (pe care o ctitoreşte) nu trebuie să fie decât mânăstire, adică o cochilie a călugărului. Domnitorul este omul politic, cel dator să menţină măsura lumii. Egumenul şi epitropii vor avea sarcina purtării de grijă a mânăstirii, pe când monahii trebuie să aibă numai purtarea de grijă a sufletelor, manifestată prin iubirea faţă de semeni.

Antim stabileşte şi reguli precise cu privire la desfăşurarea vieţii monahale (doi preoţi de mir să cânte slujba rumâneaşte). Mânăstirea are obligaţia, urmând prescripţia lui Hristos, să susţină financiar trei copii săraci care să înveţe carte şi, eventual, să ajungă preoţi, să suporte cheltuielile de înmormântare ale celor săraci, să-i miluiască pe cei închişi, să-i îmbrace pe cei goli, să dea zestre fetelor sărace care se mărită, să-i găzduiască pe străinii fără ajutor. Mai sunt hotărâte obligaţii legate de hram, de viaţa liturgică, de îngrijirea bolnavilor. O atenţie specială priveşte tipărirea de cărţi, precum şi protejarea vivliotecii. Într-un adaos, Hrisovul arhieresc din 20 iulie 1715, smeritul mitropolit clarifică relaţiile dintre comunitatea monastică şi laicat: „Însă voesc ca această sfântă mănăstire care am înălţat-o şi am înfrumuseţat-o cu a mea cheltuială să fie slobodă, singură eişi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi sfinţilor tuturor, cărora am şi închinat-o”.

În mânăstirea întemeiată de Antim, în chilia aflată deasupra intrării de sub clopotniţă, unde îşi ţinea depozitată şi biblioteca personală, a locuit, după aproape un sfert de mileniu, fratele Agaton, adică Daniil Sandu Tudor, destinat şi el răscumpărării prin sânge. Prin asceză, prin desprinderea de lume, viaţa monahală este şi ea martirică. Pe cei trei, Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul şi Daniil Sandu Tudor, îi uneşte moartea ca mărturisire a credinţei. Fundarea unei mânăstiri este, în fond, întemeiere de pustie, oriunde s-ar găsi, retragere într-un mormânt viu. Toţi Sfinţii (hramul mânăstirii) sunt soborul martirilor. Diata mitropolitului conţine iubire jertfită, iar iubirea este sentiment religios. Sacrificiul martirului duce la înviere, conform paradigmei hristice. Să mori pentru credinţă înseamnă victoria credinţei, victoria ideii. „Dă sânge şi ia Duh”, spune avva Longhin.