Viorel Patrichi, Fiară și victimă

Fiară și victimă

Democrația, cel mai prost sistem de guvernare, este considerată de specialiști cea mai perfectibilă formă de conducere politică fiindcă este mai aproape de realitatea umană imperfectă. Cea mai imperfectă! Un prost – un vot. Un geniu – un vot. De aceea, democrația permite apariția politicianismului, care este dracul gol pe lângă arhetipul Pericle în politică. De aceea, politicianismul este negarea faptei în folosul umanității, erodează totul, inclusiv politica și ideea de democrație. Este diavolul pe lângă bunul Dumnezeu. De aceea, majoritatea îl confundă cu… politica.

Probabil că primele manifestări politice datează din grotă. Ca formă de contaminare în oglindă a vieții reale, pentru a-l domina pe homo faber, cel care zidește cu gândul și cu mâinile. Vânatul era invocat prin desenarea fiarei pe pereţii peşterii. Era primul mesaj magic, dar și politic, transmis în afara clanului. Nu era vorba de cultivarea frumosului ca atare, cum se va proceda în lumea laică mult mai târziu. Tot începând de pe-atunci, politicienii vor folosi semne (simboluri) care să atragă simpatia mulţimii, simulează chiar munca, „lucrarea Domnului”, afecţiunea, dacă nu chiar iubirea. Aşa se face că unii au apropiat politicul de eros. Ei susțin și astăzi că Adolf Hitler era un escroc sentimental și un violator în masă. Cine știe… La fel era şi în peşteră: liderul era adulat, mângâiat, pipăit, îmbrăţişat. Calul, câinele şi femeile preferate erau ucişi şi îngropaţi alături de căpeteniile defuncte ale cobrizilor din Oltenia de azi. Femeile se băteau pentru a fi sacrificate alături de bărbatul iubit. Dacă rămâneau deasupra pământului, nu mai aveau niciun rost social. Se foloseşte chiar astăzi expresia “Bush sau Chirac, Obama sau Putin, Geoană sau Băsescu… a făcut o baie de mulţime”. Am văzut bătrâni care îi sărutau mâinile lui Ion Iliescu, lui Victor Ponta, aşa cum Manea Mănescu îi pupa mâinile lui Nicolae Ceauşescu, înainte ca “mult iubitul” să fugă cu elicopterul.

Mâna este de fapt prima unealtă a omului, care face legătura între gând și faptă. Încă din vechime, politicianul a folosit-o pentru a simula și el lucrarea lui Homo Faber. NegruVodă ridică mâna nu pentru a zidi, ci pentru a porunci distrugerea schelelor Meșterului Manole, ipostază mai recentă a lui Homo Faber. (Și ce ironii stupide fac unii astăzi pe seama acestei balade fabuloase, care atestă o adâncă spiritualitate, unică în lume…). Așa se minimizează însăși Lucrarea divină și orice desăvârșire se neantizează din perspectivă cosmică. „Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…” Disimularea politicului va submina spiritul creativ al lui Homo Faber. Și uite-așa, de la Ecleziast încoace, „totul e deșertăciune”.

În mitologia cosmogonică a românilor, Dumnezeu nu se supără pe Cel-de-pe-Comoară, care încearcă mereu și mereu să simuleze și să-i distrugă Lucrarea. Dimpotrivă. Tratează totul cu un umor universal și etern. După epuizanta creație, Dumnezeu adoarme istovit și Ucigă-l-Toaca îl ia în brațe și vrea să-l arunce în marea fără de margini. Ca să-l „mântuie”, ca să-l omoare. Dar cu fiecare pas pe care-l face ca să ajungă la marginea Mării, Pământul se tot lățește și se tot lățește. Dracul nu știe și nici nu vrea să știe că, prin Lucrare, te poți „mântui”, adică te poți salva, dar ia parte involuntar la creația divină. Este același raport între politician și Homo Faber. (Să precizăm totuși că, atunci când vorbim despre „politician”, nu ne referim la oamenii de stat, cei care au viziune asupra destinului națiunii lor. Nu se poate confunda Ionel I.C. Brătianu cu tipologia lui… Gore Pirgu până la Victor Ponta.).

Mâna este simbol magic şi semn al puterii. Mâna purta sceptrul care era semnul forţei şi simbol falic. La fel şi buzduganul. Sacerdoţii cei vechi foloseau mâna din aur masiv pentru ritualuri religioase. Astăzi, liderul politic ridică mâna ca semn de recunoaştere şi de comunicare directă. Mâna! De unde vine acest gest? El este foarte vechi. Salutul lui Iuliu Cezar cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului a străbătut timpul până la… Hitler. Sceptrul lipseşte, dar el trebuie presupus că există acolo, în mână. Cu aceeași semnificație. Comuniştii foloseau mâna dreaptă cu pumnul strâns: forţa proletară, care ar trebui să unească, dar să și strivească tot ce i se împotrivește. Secera şi ciocanul ar fi trebuit să cheme la solidaritatea internaţionalistă. Intelectualii – afară! „Intelectualitatea rusă este un căcat”, îi scria Lenin lui Maxim Gorki. Și asemenea minți se găsesc și pe la noi…

Într-o lume bântuită de bărbaţi care au deţinut şi puterea militară, politicianul va evolua, chiar dacă el trebuie perceput tot ca un pater familias. Dar dacă militarul este recunoscut şi temut datorită forţei, politicianul foloseşte ca aceleaşi simboluri pentru a seduce: el caută zonele erogene ale populaţiei. În faţa unui lider politic foarte charismatic, unele femei leşină. “Nu ne lăsaţi, tovarăşe secretar general!”, strigau tovarăşele Aneta Spornic, Alexandrina Găinuşă, Lina Ciobanu şi Suzănica Gâdea, pe 22 decembrie 1989. Petre Roman a fost obiect de cult pentru lucrătoarele de la Apaca şi de la I.P.R.S. Băneasa: l-au pipăit, l-au umplut de ruj, i-au smuls cravata şi cămaşa din nădragi. “Nu mai pot, abia aştept să scap de-aici!”, se lamenta Petre în faţa unei dactilografe de la Băneasa, în aprilie 1990. Ea clătina din cap cu înțelegere: ce oameni, ce educație… După care, l-a luat şi ea la frecat pe capota mașinii.

Politicienii folosesc semne pentru recunoaşterea apartenenţei la un anumit grup. De obicei, aceste semne erau şi sunt zoomorfe: pajura, şoimul, corbul, bourul etc. Recent, unii politicieni de la Chişinău foloseau semne infantile: furnica, rândunica… Partidele respective au sfârşit în ridicol. Semnul magic trebuie să fie puternic pentru a induce forţă alegătorilor, dar şi alesului. Electoratul trebuie flatat, gâdilat cu insistenţă. Senzaţia trebuie să fie puternică, vecină cu grotescul. “Eu ştiu că mă minţi. Minte-mă, dar minte-mă frumos!” De aceea, minciuna trebuie să fie solidă, clară, evidentă, salutară, să zdrobească subconştientul prin imagine. Partidul Edinaia Rossia (Rusia Unită) a folosit un urs, animal care semnifică puterea Rusiei lui Vladimir Vladimirovici Putin şi a tot câştigat alegerile. Orice rus obişnuit are în subconştient imaginea imperiului ţarist, supranumit Ursul Europei. Democraţia creştină din Germania are ca semn o pajură cu aripile desfăcute. Tot o pajură (“vultur cruciat”) ţine în aripi şi harta României reîntregite pentru Partidul România Mare. Republicanii americani au ca semn un elefant, animal care semnifică forţa. Democraţii americani, de obicei internaţionalişti de diverse origini etnice, au ca semn măgarul. Să fie măgarul de aur? Trimiterea se face la forţa banului pentru unele etnii strângătoare. Desigur, nu lipsesc nici simbolurile vegetale din politică. Trandafirul este regele florilor pentru lumea comună, simbolul purităţii, al candorii, cu ghimpi de măceş, dar el a fost folosit ca semn pentru prima oară de către rosa-crocieni. Desigur, trandafirul şi crucea aparţin patrimoniului universal, dar le-au folosit şi masonii. Laleaua UDMR apare şi pe stema Ungariei.

Politicianul trebuie să se adreseze subconştientului colectiv pentru a fi sigur de succes: zona erogenă fatală, punctul G absolut. De aceea, trebuie să fie sigur de reuşită, să nu se clatine, să nu cadă sub masă, ca preşedintele Bush-tatăl în Japonia, după ce a mâncat lăcuste fripte. Aşa a pierdut alegerile în faţa lui Bill Clinton, cel pasionat de saxofon şi trabuc. El este alesul, trimisul lui Dumnezeu! George W. Bush-fiul a fost dezarmant după alegeri: “Dumnezeu m-a trimis pentru poporul meu!”. Mai mult nici nu se poate imagina. Are și prostia candoarea ei. Când a venit la Bucureşti, în noiembrie 2002, a apărut curcubeul, eveniment cosmic extrem de rar pe meleaguri mioritice pentru acea perioadă. Cea mai mare companie de sunet şi lumină din lume a asigurat spectacolul de pe malurile Dâmboviţei. “Să faci, Căpitane, o ţară ca Soarele sfânt de pe cer!”, i-a scris Ion Moţa lui Corneliu Codreanu de pe frontul din Spania, şi a doua zi a fost ucis de republicanii lui Walter Neulander. Corneliu Codreanu le-a transmis mesajul legionarilor, iar Radu Gyr a scris un imn. Şi Soarele, astrul străvechi al vieții, a fost frecventat ca simbol din cele mai vechi timpuri, căzând ulterior în derizoriu. “Votaţi Soarele!”. “Iliescu-apare/, Soarele răsare!”, spunea o lozincă recentă. Dar şi “Votaţi Ochiul!”. Ochiul în trei colţuri este simbolul divinităţii. “Gardul” ca simbol al Gărzii de Fier este de altfel o cruce patriarhală, semnificativ pentru un partid care se revendica de la credinţa creştină ortodoxă din România veche. Zvastica este cel mai vechi semn magic, desenat conştient de omul religios din spaţiul indo-european. Reprezintă viaţa şi moartea. O regăsim până şi azi pe ii, pe străchini şi pe porţile din satele României. Naziştii au folosit acest semn până la caricare, deşi, în toată istoria, simbolistica zvasticii nu avea nimic comun cu antisemitismul.

Oamenii nu pot renunţa la mituri nici chiar în politică, domeniu prezentat în asociere cu “cea mai veche profesie din lume”. Dacă Victoria Becham crede că fotbalistul ei seamănă cu Hristos, de ce s-ar manifesta altfel oamenii în politică? Invocarea directă sau indirectă a personajelor mitice este o practică politică. Aici trebuie amintit şi cântecul religios, rugăciunea. Politicianul dă bine dacă botează mulţi copii, cum obişnuia Petre Roman. Corneliu Codreanu cununa mai multe perechi de tineri legionari simultan. Chiar şi Ion Iliescu îşi făcea cruce cu mănuşile în mâini în 2001, de Ziua Naţională. Corneliu Vadim Tudor semna cele mai devastatoare pamflete cu numele Alcibiade, nume de luptător grec. Ulterior, a trecut la Păcală. Cine poate să se judece cu Păcală? “Cine te-a fript?” îl întreabă Scaraoschi pe un supus care a fost la Moara Dracilor. “Singur Io”. Ion Caramitru l-a învăţat pe Emil Constantinescu să repete gesturile lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, care a pus bazele României moderne, personalitate intrată în legendele românilor. De altfel, acelaşi Emil Constantinescu şi-a lansat campania electorală din 1996 la castelul de la Ruginoasa.

Aici ajungem la clădirile-simbol, ridicate de politicieni în scopuri politice, tot ca “semne” ale trecerii lor şi pentru translarea spre arhetip a mentalului colectiv. De la Piramidele faraonilor egipteni la Capitoliul Romei este un drum lung. Pentru a induce sentimentul forţei și ordinei logistice la care a ajuns doar Imperiul Roman, americanii au copiat Capitoliul de la Roma şi l-au dus peste Oceanul Atlantic pentru a găzdui Congresul. Stalin a impus copii după forma sa arhitectonică predilectă la Varşovia, la Bucureşti şi la Sofia. Exploatând foamea şi frigul îndurate de propriul popor, Nicolae Ceauşescu a ridicat un palat faraonic, să se vadă din cosmos. Fără să potenţeze nimic din ce era semnificativ în vechea arhitectură a românilor, ceea ce ar fi salvat-o de la ridicol, “opera” lui Ceauşescu este o sinteză sovieto-coreeană. Nu întâmplător, a murit la zid, cântând “Internaţionala”, împuşcat în ziua de Crăciun de mercenarii comunismului mondial, care nu mai credeau ei înşişi în ideologia proletară, dar nici în Hristos Mântuitorul. Ei au oroare de orice formă de naționalism, inclusiv de contaminarea comunistă a lui Ceaușescu. Ei, creatorii comunismului mondial, s-au dezis de comunism și veneau acum pe caii consumismului, ai tranziţiei spre “economia de piaţă”, spre nicăieri. Erau oamenii momentului! Dictatorul îşi pierduse instinctul de conservare, al lui şi al naţiunii lui. A plătit. Dar plătim și noi decenii la rând pentru acel moment.

Reamintim că, iniţial, pe Casa Poporului se montase o… mână imensă, din inox, cu un tricolor enorm… Involuntar, Ceauşescu reitera vechea relaţie dintre deţinătorul puterii politice şi artist. Politicianul tinde să devină cosmocrator tocmai pentru că el este trimisul (nu unsul) lui Dumnezeu pe Pământ. El se crede urmaşul “monarhului ascuns”, o falsă ipostază în poliarhie. Aşa procedează Negru-Vodă cu Manole. Locul de închinare nu se ridică la întâmplare: el este consacrat. Acolo a fost un templu dacic – putem presupune, după vechimea baladei. Părăsit de urmaşii “lupilor”, locul de închinare este bântuit de Cel Rău, după cum îi povesteşte ciobanul lui Negru-Vodă: “Ba, Doamne,-am văzut/ Pe unde-am trecut,/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit./ Cânii, cum îl văd,/ La el se răpăd,/ Şi latră-a pustiu,/ Şi urlă-a morţiu…”

Domnul legendar este un cosmocrator, dar cine dărâmă creaţia lui Manole? Ce forţă invocă Manole prin zidirea Anei? Pe Dumnezeu? Categoric nu. Dumnezeu nu poate fi deoarece El nu distruge mănăstiri. Nu distruge frumosul. Despre Cruce-de-Aur, ţăranii români spun şi astăzi că “dracul nu face mănăstire”. Prin urmare, Manole zideşte Răul la cererea “monarhului ascuns”. Aşa se instaurează ordinea în lumea haosului. Dar, din nefericire, “Sfârşitul încoronează opera!” Şi domnul îl va sacrifica pe artist. (Pentru că nu pricep nimic din esența spirituală a românilor sau pentru că înțeleg prea bine, au apărut destui detractori la noi, care cer eliminarea din studiu, din cultura noastră a baladelor „Miorița” și ”Meșterul Manole”…).

După înlăturarea satrapului, în România s-a întronat “Răul mai Rău”. Lipseşte “monarhul ascuns”, care să-l aducă din nou pe Manole, pentru refacerea echilibrului. Fiindcă Manole nu dispare prin moarte repetată.

Şi totuşi, într-o ţară în care “cânii urlă-a morţiu”, mai găseşti oameni care îl zidesc pe… dracul. Ei vor să reinstaureze ordinea divină. Nu-l mai aşteaptă pe Negru-Vodă, care nu mai vine. “Monarhul ascuns” a murit.

Homo Faber devine deci cosmocrator. I-am întrebat pe mulți oameni de afaceri ce ar trebui să facă politicienii ca să-i ajute, să dezvoltăm capitalul autohton. „Nu, nu! Să nu facă nimic! Să nu ne pună bețe în roate, atât le cerem”. Cam așa suna răspunsul aproape invariabil și nu este măgulitor pentru politicieni. Poate şi Dumnezeu a uitat să mai tragă cu ochiul spre noi. Părintele Argatu a îngrijit mai multe biserici decât Ştefan cel Mare, contra voinţei celor puternici ai vremii. Cu bani din alungarea dracului.

Am făcut ocolul României pentru a cunoaşte asemenea oameni şi am găsit puţini, dar puternici prin ei înşişi. Ei fac performanţă, ei duc şi crucea pentru noi, indiferent de domeniu. Unul din cei care sfinţesc locul prin munca şi priceperea lor este inginerul Dimitrie Muscă din Curtici. El a construit acolo un paradis modern, de nivel european, demonstrând că se poate, fără să-l aştepte pe Negru-Vodă. Are un complex agro-industrial unic în România. Pare deplasată comparaţia? El îşi plăteşte oamenii la nivel european şi angajaţii îl preţuiesc. Când zidirea ajunge la o astfel de performanţă, orice politicianism este de prisos pentru oameni.

Nu vreau să spun că nu trebuie să ne conducă politicienii plecaţi dintre noi, că politica ar fi impudică, dar nimic din ce este intim și ticălos omenesc nu-i este străin politicianului, atunci când vrea să impună forme goale. El apelează la orice și nu se mai teme de ridicol. Potenţa sexuală este şi ea percepută ca o însuşire pozitivă a personajului care vrea să ne conducă. Şi revenim la purtătorul de sceptru, phalusul din grotă. “El poate!”, spunea o lozincă sub portretul lui Petre Roman în slip. N-a putut şi este o epavă politică. Înjurat de toată lumea. Un economist sau un jurist plicticos nu vor avea nicio şansă dacă vor folosi limbajul lor de specialitate în faţa mulţimii dornice de senzaţii tari. “This man wants to kill my father!”, a spus Bush-junior, impresionându-i profund pe americanii care-şi iubesc taţii. Şi iar ajungem la imaginea tatălui. Altfel, “Who is not whith us is against us!” Parcă am mai auzit asta undeva… unde-am auzit asta?…

La ei însă este ordine, este rigoare. Noi încă mai așteptăm un cosmocrator care va veni. Nu un individ. Nu avem nevoie de eroul civilizator, care să-l zidească pe Cel Rău. Va veni o echipă din lumea economiei reale. Oameni care au dat performanță și care nu vor suporta la nesfârșit ca politicienii să le batjocorească Lucrarea. Nu vor veni din patriotism.

Mă obseda acest gând și l-am întrebat pe un prosper om de afaceri de ce ei, cei mai dinamici din această națiune, nu-și impun voința pentru instaurarea ordinii. S-a uitat adânc la mine, cu o umbră de compasiune: „Nu, nu se poate! Omul de afaceri este egoist, se gândește numai la el…”

Așa să fie?

Așa să rămânem…

Viorel Patrichi