VIOLETA DANIELA COPĂCEANU, Poeme

Iubirea care se învață

Oamenii nu se pot înțelege bine cu oamenii;

poate doar cu Cerul, cu păsările cântătoare

cu inima pământului pulsând

în țărâna sfărâmată în pumnii

unui om înfrânt.

Cândva ieșeau din case la răsărit

să absoarbă în ei începutul,

nașterea unei zile.

La asfințit îngenuncheau în fața măreției

șoptind cu lacrimi cuvinte de mulțumire.

Apoi s-au rupt;

întâi de ei înșiși, apoi de restul.

Și-au luat talanții și i-au rătăcit

prin țări străine fiii risipitori

ai vremurilor noastre.

Cuvântul le-a rămas singura avere

Cuvântul cel vindecător

                cel ce purifică

                cel ce înalță.

Cuvântul care sfâșie și întregește

Cuvântul care alină sau zvâcnește

Cuvântul ce naște și ucide.

Când n-au mai putut respira

s-au întins pe câmpuri

ca niște răstigniți.

De mult nu mai știau ce-i iubirea.

Timpul nu așteaptă

Dumnezeu ne privește pe toți.

Uite ce oameni frumoși!

Uite ce oameni buni! Ce oameni proști!

Uite cum le-am dăruit atâta lumină,

atâta liniște, atâta iubire,

iar ei nu știu, nu văd ce să facă cu ele!

Le voi strânge gândurile,

le voi face un ghem și le voi arunca

de pe cel mai înalt munte.

Nu mai plângeți, oameni frumoși,

Oameni buni, oameni proști,

după greșelile voastre!

Veniți de luați lumina mea!

Veniți de luați lumină!

Veniți de luați

orice

numai veniți!

Timpul nu vă așteaptă!

Scrisoare

Îți va crește o barbă lungă și albă

Vei ști că anii tăi pe pământ s-au înmulțit

ca florile câmpului și s-au dus

lăsându-ți iertarea.

Te și vezi stând la fereastra

casei cu acoperișul în cer

Privind lung în zare să-ți vezi venind copiii

Îți pare că de undeva din trecut

auzi o voce care-ți spunea

că singurătatea e o tovarășă prea tăcută

care sapă în inima ta tuneluri de neguri

că viața poate fi trăită diferit

că numai timpul te vindecă de durere

sunt oameni care umblă cu sufletul pe-afară

și-l împart tuturor îl dau pe tot câinilor

păstrând fiilor doar firimiturile

Sunt oameni care-și adorm amăgirile cântând „Ave Maria!”

în templul maculat al sufletului lor

Între voi sunt arce de timp

Sunt granițe, sunt prunci, sunt tineri

ce-și sufocă tristețea în camera de hotel.

Sub cerul tot mai albastru

ca într-o buclă temporală, pleci și vii,

repetitiv, obsesiv, din prezent în trecut.

Privirea ta o înveșmântează în rochie de mireasă

mâna ta îi ridică voalul

și de sub el pășesc, rând pe rând,

toate femeile pe care le-ai iubit vreodată

ca într-o paradă a morții sufletelor

Aurele lor se diluează într-un cenușiu imponderal

râd ca ielele, ca duhurile pădurii

și mușcă din inima ta, mușcă și sângele

tău e tot pe mâinile mele

Te spăl cu isop până

îți strălucesc oasele ca zăpada.

Pui să cânte o muzică. Harpe divine

picură rouă, picură lacrimile tale

și te-ntrebi atunci…

Viața, viața ta

cum s-a scurs printre degete ca nisipul

Printre așternuturi și siluete silfide

cărora le vedeai la semafor rochiile

Îți cad la picioare zilele și nopțile

Pășești pe ele ca peste cranii de animale moarte

Le zdrobești capetele viperelor care te mușcă de glezne

Veninul lor te face vajnic

te întărește, te alină, te ridică din genunchi.

Din tot tumultul ai păstrat

doar o floare la butonieră.

Dragul meu

Iubirea nu are vârstă, nu are limite, nu se cumpără

Nu invidiază, nu se laudă, nu caută foloasele sale

Este răbdătoare, crede totul, suportă totul.

Eu sper.