Violeta Daniela COPĂCEANU, HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU – DOAMNA ROMANULUI ROMÂNESC

Violeta Daniela COPĂCEANU

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU – DOAMNA ROMANULUI ROMÂNESC

Odată cu trecerea în eternitate a unui scriitor, lumea realizează locul gol pe care l-a lăsat în urmă. Dintr-o dată, admirația, izvorâtă din cea mai cruntă indiferență, trezește la realitate conștiința comună. Orice amănunt devine revelație senzațională și toată lumea se miră cum de nu „l-a aflat” pe scriitorul respectiv mai devreme. Atunci ignoratul devine la modă și editorii se îngrămădesc să editeze operele pe care odată le ignoraseră. Atunci se dezgroapă mitul din uitare.

O taină a înfășurat viața scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, petrecută departe de tumultul cotidianului, departe de toate elementele care creează scriitorului obstacole în afirmarea sa. 

Un scriitor are nevoie de mit ca să se înfiripe o aură în jurul existenței sale simple. O scriitoare are nevoie de mult mai mult pentru ca meritele să-i fie recunoscute, iar dacă ea dorește să îmbine în mod fericit o viață de familie cu una socială și cu o componentă sensibilă a sufletului său, atunci misiunea devine una și mai dificilă.

Hortensia Papadat-Bengescu se năștea pe 8 decembrie 1876, în comuna Ivești, din județul Galați, fiind unica fiică a generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe, fostă Ștefănescu. Au petrecut aici doar primii doi ani și jumătate din viața scriitoarei, după care s-au mutat la Tecuci.

Părinții au fost atenți în privința educației fiicei lor, mama ocupându-se să o învețe cum să scrie și să citească în limbile română și franceză, în vreme ce tatăl, deși foarte ocupat, își găsea timp să îi povestească despre scriitorii și poeții pe care îi știa, încurajându-i aplecarea spre literatură.

Marele literat al familiei Bengescu era unchiul patern, generalul George Bengescu, unul din cei mai străluciți dramaturgi din vremea aceea. Piesele lui se jucau pe scena Teatrului Național. Totuși evoluția ulterioară a Hortensiei nu se datorează vreunei contribuții a unchiului ei. Dimpotrivă, chiar după ce generalul a aflat despre înclinația literară a nepoatei, nu a existat o cât de mică apreciere din partea acestuia sau vreun interes pentru preocupările ei. „Când debutasem deja cu două-trei cărți, ne-am aflat față în față, cu conștiența unei oarecari… concurențe! Ciudat era, însă, că niciodată unchiul, căruia în timpul debutului meu începuse să-i scadă gloria, nu m-a întrebat ce scriu, ce public — deși știa foarte bine că făceam și eu literatură” – mărturisea, mult mai târziu, scriitoarea.

La 11 ani, fetița cu bucle blonde și privire visătoare a fost înscrisă la Institutul de studii liceale pentru domnișoare „Bolintineanu” din București, unde și-a perfecționat graiul lui Proust, a deprins tainele limbii germane, a exersat pianul și pictura. „Eram un copil cuminte, dar și conștientă de gustul pentru frondă”, avea să rememoreze scriitoarea în „Autobiografia” concepută la solicitarea criticului literar George Călinescu.

Internatul avea să-i asigure primele doze de libertate: „Pentru copilul izolat care începuse să cunoască vagul melancoliei era, în sfârșit, lumea. O lume miniaturală, dar cu tot ce are a fi mai târziu în germeni” – avea să mărturisească, în apogeul celebrității, scriitoarea. Despre perioada celor „șapte ani de paradis terestru” trăiți de adolescenta Hortensia sub acoperișul Institutului de domnișoare „Bolintineanu“, cercetătoarea Gabriela Omăt nota cu delicatețe: „Pricepută la a întocmi «compoziții» literare și epistole la solicitarea «camaradelor», degustă în secret «plăcerea de a vorbi liber sub mască» și cunoaște o adevărată glorie”. A fost perioada în care au apărut primele semne ale determinării de a nu rămâne subjugată sub condiția femeii din interbelic.

Pasul următor era clar: își dorea să continue studiile în străinătate, la Paris. Vreme de doi ani după absolvirea Institutului „Bolintineanu” (în 1896), Hortensia, deja o tânără de 20 de ani, a luptat cu înverșunare pentru a-și convinge tatăl să-i permită urmarea studiilor în Franța. N-a reușit și, pentru a contracara dragostea excesivă a mamei și rigiditatea părintelui – pentru care o viață de studentă la Paris echivala cu compromiterea morală -, Hortensia a hotărât să se mărite. A fost sforțarea supremă pentru dobândirea libertății. „Poarta pe care plec în larg e calea îngustă a vieții curente. Mult prea timpuriu, nepregătită, lupt pentru a mă putea pune abia în cursul ei aparent”, evidenția, în propriul jurnal.

Avea 20 de ani când se căsătorea cu magistratul Nicolae Papadat, după o oarecare împotrivire a tatălui ei. Se va dovedi că nu va reuși să stabilească cu tânărul magistrat o comuniune de gânduri, intenții și idealuri. Schimbarea locuinței avea să devină o constantă a vieții tinerei ce-și luase soarta în propriile mâini. Hortensia Papadat-Bengescu a adus pe lume cinci copii (trei fete și doi băieți), în condițiile în care s-au mutat de la Turnu Măgurele, la Buzău, apoi la Focșani, Ploiești și București.

Hortensia Papadat-Bengescu a locuit o perioadă și în orașul Focșani, unde soțul ei, magistrat de meserie, a fost transferat și numit, prin decizie ministerială, președinte de tribunal local. Despre anii petrecuți la Focșani de Hortensia Papadat-Bengescu scria cunoscutul publicist vrâncean, I.M. Dimitrescu: „Aceasta a trăit multă vreme în orașul nostru, unde a venit prin 1910 cu soțul său, care era președintele tribunalului. Pe atunci Hortensia nu scrisese sau încă nu publicase. Era o persoană distinsă, de remarcabilă distincție, de statură înaltă, părul bălai care-i împodobea chipul de femeie, puțin obișnuită.

Apărea mai mult singură, strecurându-se discret pe lângă parcul public, pe șosea, pe lângă grădinile pline de flori sau cu pomi încărcați de roade îmbelșugate. Vorbea puțin afectat fără să o facă intenționat. Era fiica generalului Dimitrie Bengescu, înrudit cu scriitorul dramatic cu același nume”.

Autoarea debutează în presa culturală în anul 1912 cu articole în limba franceză și poezii fără certă valoare literară, însă nu își neglijează rolul de mamă și de soție, ci respectă cu strictețe rigorile societății în care trăia. „Mulți ani, de la 18 ani până la aproape 30, a trebuit să duc viața socială impusă de cariera soțului meu, din plin, să joc rolul pe care mi-l dicta împrejurarea. Pe atunci, bineînțeles, lăsasem cu totul în uitare predilecțiile literare, deși îmi rămăsese pasiunea cititului.” – mărturisea scriitoarea într-un interviu.

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”. Formarea sa ca scriitoare este marcată și susținută de Garabet Ibrăileanu.

Copilăria și adolescența scriitoarei vor fi reflectate în nuvelele de mai târziu, Fetița, Sânge, Duminici fericite și Sărbători în familie, considerate de Eugen Lovinescu, mentorul care i-a îndrumat pașii literari, fragmente dintr-o autobiografie psihologică, mici capodopere prin autenticitatea lor. Procesul de formare artistică a Hortensiei Papadat-Bengescu trasează drumul de la scrierile șchioape ale copilăriei, la încercările discrete de literatură, ca mai apoi să se încadreze definitiv în lumea beletristică.

În timpul Primului Război Mondial, Hortensia Papadat-Bengescu va observa războiul în sălile spitalului local, din postura de soră de caritate la Crucea Roșie, fapt considerat umilitor de către Nicolae Papadat. Mila pentru ființa umană, sfârtecată în luptele de pe frontul războiului din 1916-1918, va fi reflectată mai târziu în paginile zguduitoare ale romanului cu caracter biografic Balaurul.

Debutul editorial va avea loc în anul 1919 cu volumul Ape adânci, foarte apreciat de Garabet Ibrăileanu și Tudor Vianu. Autoarea avea atunci vârsta de 42 de ani.

După primul succes literar, Hortensia Papadat-Bengescu publica în anul 1920 drama Bătrânul, volumul de proză Sfinxul, iar în anul următor Femeia în fața oglinzii, și în 1923 Balaurul. Urmează Romanul Adrianei în anul 1924 și Romanța provincială, din anul următor.

Scăpată din anonimatul provinciei, Hortensia Papadat-Bengescu avea să ajungă la București. Va locui pe micul și aristocraticul bulevard al Independenței, într-o curte străjuită de un gard mic de fier. Aleea nesfârșită de castani umbroși, plină de foșnet, de cântec șoptit, de liniște maiestuoasă planând peste vuietul vulgar al Bucureștiului, era parcă făcută să poarte taina unei vieți izolate. Acesta este cadrul în care familia Papadat-Bengescu se instalează la venirea în capitală.

Deși cadrul pare idilic, atmosfera familială se situează departe de armonia exterioară. Mărturii ale situației reale din interiorul familiei apar numai după încetarea din viață a soțului scriitoarei. Fragmentele sunt extrase din caietele pe anul 1949. „E constatarea că viața ta întreagă, timp de patruzeci și cinci de ani de căsătorie (ba mai mult), a fost distrusă de egoismul felurit al omului ce a fost și îți este soț, dar sensul de soț, de tovarăș, de protector, nu există. Da, sunt multe de spus!”. Și femeia le spune: „Da, el poate aduce argumente de nemulțumire, și faimoasa sa indignare din faptul că sunt o intelectuală. Nu! Nu e comică, cum ar părea această indignare, e profund sinceră. «La noi în casă – striga neobosit și cu convingerea în dreptatea lui -, la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, așa ne petreceam timpul, dar să citești cărți, phe»! Se poate vedea din aceste cuvinte chiar mediul suburban […] lipsit de orice intelectualitate de orice grad, ba chiar socotind lectura ca pe ceva rușinos.” (Camil Baltazar – Contemporan cu ei ,1962).

„M-ați fi căutat zadarnic în casă și poate și în mine pe mine cea adevărată.[…] Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă țin mult la o estetică a lor personală… ca să mă lase și ei pe mine să gândesc în liniște” – mărturisea într-o scrisoare adresată scriitorului Garabet Ibrăileanu.

Începe să frecventeze cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista Sburătorul. Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparțin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici prețul unei ambianțe”. Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație. Conștientă de vocația sa, pe care nu a încetat niciodată să o urmeze, scriitoarea mărturisea: „Artistului îi trebuie – medalie dublă – fremătare și liniște care să nu-l întoarne de la ascultarea permanentă a freamătului; conștiință de sine – necesară pentru a nu fi oprit în drum de întrebările conștiinței”.

Toate romanele Hortensiei Papadat-Bengescu vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl va avea Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor. La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Investigația psihologică se adâncește în aceste volume și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social.

Criticul Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.

Este cunoscut faptul că scriitoarea domina întâlnirile din cenaclul Sburătorul, deci nu era nicidecum o simplă vizitatoare, ci ocupa întotdeauna un scaun din fața biroului amfitrionului. Și nu toate scriitoarele care frecventau cenaclul erau la fel de simpatizate ca Hortensia Papadat-Bengescu. Poate că nu întâmplător, una dintre ele, Henriette Yvonne Stahl, mărturisește „(…) eram prietenă cu Titi Bălăcioiu, de o calitate extraordinară, nevasta lui Lovinescu, și nu cu Hortensia Papadat-Bengescu. Din această cauză am evitat mereu să merg acolo. Mă enerva Hortensia Papadat-Bengescu, care apărea ca o matroană, se instala în față și, cu privirea zâmbitoare, studiată și falsă, încerca să stăpânească auditoriul și pe Eugen Lovinescu. Faptul că din cauza acestei prezențe nu putea veni niciodată prietena mea Titi Bălăcioiu la cenaclu mă scotea din sărite” (Mihaela Cristea – Despre realitatea iluziei, Ed. Minerva, București, 1996, p. 163).

Domnul Papadat disprețuia libertatea femeii intelectuale și, mai mult decât atât, i se punea împotrivă. De remarcat că magistratul Nicolae N. Papadat avea motive întemeiate să condamne „viața literară” a soției cu un deceniu mai tânără.

Cercetătoarea Gabriela Omăt consemna, în aparatul critic al ediției închinate Hortensiei de Fundația Națională pentru Știință și Artă, amănunte interesante: „Anii ‘20 au fost epoca de glorie a cenaclului din Strada Câmpineanu, iar Hortensia Papadat-Bengescu avea să rămână în memoria sburătoriștilor ca o efigie a acestei glorii. Prezența ei captiva prin prestanță și, chiar la cei 47 de ani, printr-o splendoare a feminității care a sedus pe un Felix Aderca și pe Eugen Lovinescu însuși”. Și asta nu e totul. Ion Barbu, în accesul lui pasional, i-a și dedicat poemul În ceață, pe care i l-a trimis alături de un buchet de flori. Scriitoarea a primit atenția, însă avea să îl refuze pe scriitor în timpul unei plimbări prin Cișmigiu, după un șir de declarații de dragoste făcute de poet.

Cu siguranță că Hortensia a avut o corespondență consistentă cu Lovinescu, însă numărul scrisorilor publicate astăzi este redus. Dacă dialogul epistolar cu Ibrăileanu durase nouă ani, corespondența cu Lovinescu este decisivă, mai ales din punct de vedere artistic, și va dura până la moartea criticului literar. Scrisorile lui Lovinescu trădează un amplu dialog epistolar, o strânsă amiciție cu un ton de profundă afectuozitate. Printre destăinuirile mărunte ale vieții de zi cu zi, cele mai puțin mărunte despre romanele la care el însuși lucra, Lovinescu o îndeamnă pe Hortensia să continue să scrie.

Poetul Felix Aderca a fost și el unul dintre admiratorii Hortensiei Papadat-Bengescu, căreia îi aprecia imaginația, tipul de scene pe care scriitoarea le construia. Aderca i-a făcut poate cea mai poetică descriere, asemănând-o cu o „plantă zveltă și aurie”, „una din aparițiile cele mai fermecătoare și uluitoare pentru o literatură care nu știu dacă a împlinit o sută de ani de viață adevărată”. În general, mai degrabă bărbații erau cei încântați de prezența ei, multe dintre femei privind-o cu ochi aspri. Pe acestea din urmă, scriitorul Felix Aderca, simpatizant, și el, al Hortensiei, le descria ca având „atât de violente prejudecăți și sfiiciuni obraznice“.

Dar dacă, pentru întreaga suflare, Hortensia Papadat-Bengescu se caracteriza prin rafinament, prin maniere, distincție, adică era pe scurt o doamnă adevărată, criticul Paul Zarifopol puncta că Lovinescu se adâncise într-o admirație cu totul deosebită pentru ea. „Sunt confuzii de aceste organice, sau nu știu cum să le zic. Ferească Dumnezeu pe orice bărbat“.

Pentru a ne lămuri dacă era sau nu o femeie frumoasă, avem descrierile care ne-au rămas de la contemporanii săi. Figura scriitoarei i-a fermecat pe mulți, două elemente comune desprinzându-se din descrierile ce i s-au făcut, grația și eleganța.

În 1937, Ioana Postelnicu o descria astfel: „…Avea un nev acvilin, puternic, osos, aproape bărbătesc, deasupra unei guri care zâmbea necontenit. Un zâmbet amabil… Avea ochii verzi, cu pleoape mari, adâncite, cu gene tremurătoare. Vorbea și cu ei și cu buzele, fugindu-i privirile de la dreapta la stânga.[…] Extrem de amabilă, extrem de inaccesibilă, vorbirea ei cu tine era o grație binevoitoare, de regină generoasă”.

În ciuda acestui portret, mai târziu, Ioana Postelnicu avea să se plângă de faptul că Hortensia acapara întâlnirile cenaclului.

„Mi-o amintesc, într-o Duminică, citind la Sburătorul din Logodnicul. Odată așezată în fotoliul de la birou și odată pronunțat primul cuvânt din carte, d-na Bengescu se trădează cea adevărată. Pentru că acum văd că toate acele maleabilități, toate acele gesturi delicate și suple care îmi sugerau până deunăzi o prezență de madonă modestă, nu arătau decât pe o doamnă Bengescu exterioară. Ca printr-o revelație, mi-am dat seama câtă încredere, câtă forță, câtă energie concentrată posedă această ființă care și în esența ei este un fenomen, nu numai prin opera scrisă. Când citește, d-na Bengescu are un glas aspru, sec, ciudat de tăios, de parcă ar tăia însuși miezul lucrurilor și al ființelor cu o lamă rece, crudă.

Și numaidecât după sfârșirea ultimei pagini, Hortensia Papadat-Bengescu, redevine aceea de toate zilele, blajină și timidă — aceea care-și ascunde imensele convingeri lăuntrice cu un zâmbet umil cu un râs aproape scâncit, ciudat de sacadat și de întrerupt în frânturi — aceea care primește „critica” oricui, aprobând, fiind gata să accepte orice. De-abia atunci Hortensia Papadat-Bengescu devine aceea pe care o vede criticul E. Lovinescu. […] Știu însă că maestrul E. Lovinescu e un bun psiholog și știu, de asemeni, cum o privește pe această perlă a istoriei sale sburătoriste. Dar îmi face impresia că există o Hortensia Papadat-Bengescu ascunsă, tainică, extraordinar de inaccesibilă, pe care n-a cunoscut-o nimeni și pe care nici ea însăși n-a voit s-o divulge, pe care a ascuns-o cu grijă de câte ori a venit în contact cu cineva, o Hortensia Papadat-Bengescu care se trădează numai la lectură, în vocea aspră și ireversibilă în care răsună o stâncă de conștiență a propriei sale valori și o nestrămutată putere de trăire pe culmea valorilor absolute, reci și izolate”.

În ciuda opticii mediului ei familial, Hortensia Papadat-Bengescu a manifestat o neascunsă simpatie pentru mișcările de emancipare feminină și a privit cu interes progresele democrației. „Romanciera femeilor, lucidă cliniciană a amorului”, a creat o adevărată ideologie. Pe parcursul a câtorva ani, feminista Hortensia Papadat-Bengescu se va ocupa de propria-i viață interioară, exersând perspectivele narative și conturând în paginile sale o tipologie a feminității. Primele scrieri alcătuiesc prima perioadă creatoare, a unei literaturi feminine, subiective.

Aversiunea soțului o va urmări însă peste tot, de la început până la sfârșit, dovadă o scrisoare adresată de Hortensia (și consemnată de cercetătoarea Gabriela Omăt în deschiderea volumelor închinate scriitoarei în cadrul colecției Opere Fundamentale coordonate de academicianul Eugen Simion) confidentei Constanța Marino-Moscu, artista care a îndemnat-o să-și scrie romanele: „Prietena ta Hortense este ucisă, întemnițată, anihilată, distrusă din vina ei, pentru a fi dezlănțuit prin ființa ei, într-un om de care depinde, o furie de egoism, de gelozie, de ferocitate, de nebunie cum nu s-a mai pomenit. Or, află că-n felul ăsta nu pot trăi!” Astfel de mărturii terifiante nu sunt singulare. Iată încă una, pentru a înțelege mai bine infernul casnic în care s-a zbătut creatoarea romanelor Logodnicul, Rădăcini ori Străina (neterminat): „În fața lui Dumnezeu și a oamenilor pot jura că el, zi de zi, ceas de ceas, în adevăr mă ucide și că din pricina lui am această recidivă a boalei celei atât de rele. Acum să fiu imobilizată în pat, aci, ar fi cumplit. De aceea, deși nu am bani decât puțini de tot, am chemat pe dl. dr. prof. Drăgănescu”. (Florian Saiu – Hortensia Papadat-Bengescu, calvarul din spatele măștii literare) 

Și totuși, „Doamna romanului românesc” a supraviețuit, și-a scris opera, care a ajuns, spre norocul unora și spaima altora, până la noi, prilej pentru criticul literar Eugen Simion să proclame: „Ce reprezintă, în totalitate, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu? Un moment esențial în evoluția romanului nostru. Este momentul cel mai important al modernizării lui. Ciclul Hallipilor aduce o tipologie nemaiîntâlnită până atunci în epica românească și, mai ales, vine cu un stil nou de a scrie; un stil în care pătrunde masiv eseul românesc și analiza psihologiilor în mișcare”. (Florian Saiu – Hortensia Papadat-Bengescu, calvarul din spatele măștii literare)

Corespondența cu Lovinescu și Ibrăileanu, mentorii săi spirituali, a polarizat formarea intelectuală a Hortensiei Papadat-Bengescu și a dus, fără îndoială, la perceperea ei ca o voce importantă a literaturii române interbelice, care se detașează din rândurile celorlalte femei scriitoare; de fapt, în literatura română, Hortensia Papadat-Bengescu rămâne prima femeie-scriitor. Totuși, chiar dacă scrie o literatură cu și despre femei, discursul ei nu trebuie văzut sub platoșa feminismului.

Era o scriitoare care, atunci când scria, căuta rezerve în forul ei lăuntric, iar corespondența sa trebuie văzută mai curând ca un sol prevestitor al literaturii ei subiective; prin urmare, scrisorile Hortensiei Papadat-Bengescu merită privite ca documente literare, bine ancorate în proza ei de început.

Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu și Coca-Aimée.

Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele ei se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație” (L. Rebreanu).

Creația Hortensiei Papadat-Bengescu a câștigat în prestigiu pe măsura trecerii timpului, având o mare influență asupra evoluției romanului ulterior, datorită profunzimii investigației făcute în omul social, în etapele conștiinței care determină sau sunt determinate de relațiile sociale.

Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenție problemelor eredității, interesată constant de detectarea și definirea „trupului sufletesc”.

Creatoarea unui univers literar unic și inconfundabil, Hortensia Papadat-Bengescu a întreprins în romanele sale, cu o analiză rece, obiectivă, cu o excepțională forță artistică, o radiografie socială și morală, devenind diagnosticianul condiției umane a unei lumi burgheze de care s-a detașat cu un ochi neiertător, oferind exemplul unui scriitor de permanentă actualitate. Alături de Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu „a durat coloanele de susținere ale romanului românesc modern pe care l-a introdus în mod deliberat în circuitul european al romanului citadin, de problematică psihologică.”

La vârsta de șaizeci de ani Hortensia Papadat-Bengescu a acordat un interviu pentru Revista Rampa, prilej cu care reporterul a studiat cu atenție caracterul și aspectul fizic al scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, frapat fiind de prăpastia căscată între calitatea textelor autoarei și penumbra în care se cufundase personalitatea scriitoarei, uitată de prieteni și de oamenii de litere.

Viziunea pe care ne-o construim în legătură cu scriitorii este adesea deformată. Nu ne-o putem închipui pe Hortensia Papadat-Bengescu legată de alte lucruri și de alte ființe decât de cele pe care le conțin cărțile sale. Pentru o femeie care e și scriitoare, dar care are și un cămin, totul devine o problemă de rezolvat. Casa în care locuia scriitoarea era ușor întunecată, având mobilier puțin, căci soțul dumneaei, domnul Papadat, orbise. Doar undeva, pe o masă, se vedeau câteva cărți și foi pentru scris, singurele care denotau că în acea casă exista o scriitoare. „Este, în casa asta, ceva familiar și voit burghez, care exprimă mai bine taina vieții acestei mari creatoare.[…] În timp ce vorbeam, prin biroul celălalt, vecin, s-au auzit deodată pași ușori și cu coada ochiului am observat un domn în vârstă, respectabil, în care am recunoscut pe soțul romancierei. Și deodată, un foșnet, câțiva pași bărbătești, și viziunea se răstoarnă — te afli în fața unei vieți care nu-ți aparține, care nu aparține nici publicului — ci numai posterității” .(Dan Petrașincu, Interviu în revista Rampa, aprilie 1936).

Cumva, apariția soțului a venit să clatine imaginea de femeie intangibilă, detașată, de o delicatețe sufletească rar întâlnite, coborând-o în comun sau dimpotrivă, adăugând o aureolă de sfințenie pe fruntea celei care își îngrijea cu stoicism bărbatul. Fascinația reporterului este amplificată de schimbarea puterii luminii la asfințit. „S-a înserat și întunericul pare că pogoară în birou o plasă de taine. Cu încetul, chipul Hortensiei Papadat-Bengescu intră în penumbre, căpătând nu știu ce independență de materie, de efemer, pentru a se realiza în el însuși prin ceea ce poartă impalpabil”. (Dan Petrașincu, Interviu în revista Rampa, aprilie 1936).

Într-un caiet de note pentru romanul Străina – evocă Gabriela Omăt -, o însemnare din ziua de Sf. Petru și Pavel dezvăluie cota extremă a tensiunilor pe care boala în fază finală a soțului le generează în viața domestică, marcată, de altfel, dintotdeauna de firea dificilă a magistratului.

În ultima perioadă a vieții s-a îmbolnăvit grav și, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare au rămas neterminate.

Impresionantă mărturie despre cea care a scris Ciclul Hallipilor, menită să valideze o altă mărturie dramatică legată de fragilitatea Hortensiei și împărtășită în 1952 de Claudia Millian (O vacanță la Tușnad cu Hortensia Papadat-Bengescu): „Hortensia Papadat e bolnavă. I s-au stricat resorturile gândirii, i s-au ruginit minutarele aducerii-aminte. E un ceasornic încremenit pe o singură oră: ora morții”.

În ianuarie 1955, apărea în „Gazeta literară” un comunicat discret al Consiliului de Miniștri în care era specificat sprijinul pentru literații neamului aflați în nevoie. Alături de numele poeților George Bacovia și Tudor Arghezi figura și cel al Hortensiei Papadat-Bengescu, căreia i se acorda un sprijin bănesc anual în valoare de 2.000 de lei. Gest tardiv al comuniștilor … După doar două luni, „Doamna romanului românesc” avea să se stingă din viață la data de 5 martie 1955, în locuința de pe Strada Bărăției din București, amărâtă de interzicerea romanelor sale în librăriile socialiste. La înmormântare, una extrem de pauperă, au participat doar membrii familiei și câțiva reprezentanți ai lumii literare, printre care Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga și Nicolae Balotă. Ultimul avea să consemneze în propriul jurnal: „Rușine generației sale, rușine nouă, rușine romancierilor, rușine lui Vianu, lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius … Rușine literaturii române!”.

Hortensia Papadat-Bengescu a fost  un miracol de grații, de gesturi armonice, de viață distilată în expresii, de nostalgii și de cuvinte care nu se spun! Vitalitate, frumusețe, armonie, prestanță de regină, delicatețe, geniu și caracter, omenie și luciditate — iată în câteva cuvinte ce a fost Hortensia Papadat-Bengescu, pe care literatura română și publicul românesc au descoperit-o abia în clipa în care acest complex de miracole a fost o noțiune abstractă!

Tecuci, 2023