UN ICONAR: Ioan Popei

Aflat acum la a 14-a expoziţie personală, iconarul Ioan popei este un consacrat, în toate accepţiile cuvântului. Cunoscut ca un foarte bun portretist (pentru portret a primit importante premii, între care unul la concursul „Artur Verona”), artistul, născut la 15 iulie 1954 la Agapia (nume de rezonanţă al picturii noastre bisericeşti, prin Nicolae Grigorescu, îndeosebi), nu a avut dificultăţi de adaptare, severitatea canoanelor picturii bizantine invitându-l la o disciplinare, la o aprofundare a materialului pictural. Ioan Popei este un adept al lui Dionisie din Furna, celebra Carte de pictură a acestuia fiindu-i „carte de căpătâi”.

Având o mână foarte sigură, rapidă, curajul unor tuşe energice, decisive, dar şi un natural simţ al culorii, Ioan Popei poate reuşi atât în pictura în ulei, de dimensiuni relativ mari, cât şi în miniaturi, subiectul „narat” fiind întotdeauna surprinzător, uneori tratat ironic, alteori în registru grav sau simbolic.

Icoanele sale l-au făcut însă celebru, îndeosebi după 1989, când preocuparea sa specială a devenit pictura de icoane pe lemn.

Scriam cândva despre artistul Ioan Popei şi icoanele sale:

„Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

Lucruri adevărate, fără îndoială. Acum aş mai adăuga ceva: „Icoanele lui Ioan Popei sfidează legile simple, dar atât de adevărate ale perspectivei; siluetele, portretele sale nu sunt doar nimbate, aureolate, ci înconjurate de subtile halouri holografice, încât ai impresia că nu doar ochii te urmăresc, ci întreg trupul Sfântului sau al Pantocratorului ţi se adresează direct, spre rugă şi mărturisire”.

În fond, ca orice taină, şi cea a lui Popei este simplă: credinţă şi aplecarea spre străfundurile firii, acolo de unde apar neistovitele puteri creatoare ale omului.

Ioan Popei nu pictează icoane, ci se roagă.

Cândva, prin ruga sa, icoanele sale vor fi făcătoare de minuni, prima dintre minuni fiind aceea că se vor picta singure, aşa cum se întâmpla cu multe sute de ani.

Lucian Strochi