Violeta Daniela Mîndru

 

Răspunsuri

 

Aproape dimineață… La răsărit, orizontul sângera mușcând pământul aproape ca propriile gânduri ce nu o lăsaseră să închidă vreun ochi toată noaptea. Și ochii ei erau roșii și umflați. Urmele lacrimilor erau încă vizibile pe obraji; două șiruri negre de la rimelul pe care nu îl ștersese aseară.

Se certase îngrozitor seara trecută cu toată lumea. Tatăl îi spusese că nu va reuși să facă ceva cu viața ei, apoi pusese punct și relației cu iubitul. Îi tot spunea că nu este suficient de inteligentă pentru el. Deseori se întâmpla să o umilească în fața prietenilor, care se amuzau, încălziți de alcool și de perspectiva minunată de a nu fi ei cei de care se râdea. Îi crăpau obrajii de rușine și ar fi vrut ca în acele momente pământul să se deschidă și să o adăpostească în adâncurile lui. Auzise ea că acolo doar te odihnești, că nu e nici tristețe, nici vreo durere, că nimeni nu-și bate joc de nimeni și că armonia ce domnea acolo o râvnea oricine.

Se rugase mai multe zile să primească un răspuns. Ce să facă atunci când în toată lumea asta imensă, se simțea singura care nu avea nici un rost? Cum să facă să dovedească tuturor că în interiorul ei se afla bine ascuns un suflet atât de sensibil? Și de ce trebuia să dovedească ceva cuiva? Ea nu ceruse nimănui vreodată așa ceva.

Și când noaptea cu lună plină era mai adâncă, fiecare întrebare ce îi chinuia mintea rămânea tot fără vreo rezolvare aparentă, astfel încât, chiar în ciuda tuturor strădaniilor, nu reușise să alipească genele mai mult de o oră.

Zorii crăpau smalțul albastru al cerului cu dantelă oranj și roz. Natura toată părea să-și întindă brațele după un somn bun și odihnitor. I se părea chiar că simte cum respiră pământul sub picioarele ei, când s-a furișat să plece. Aruncase în rucsac doar câteva haine, periuța de dinți, câțiva bani și cartea de rugăciuni. Voia să plece. Nu știa încă unde și ce va face singură, însă își dorea răspunsuri la multele întrebări care îi amorțeau mintea.

A urcat în grabă în primul autobuz care pleca. Nici nu a văzut ce scria pe el, dar spera să o ducă cât mai departe. Privi în jur la ceilalți călători, ușor obosiți, nedezmeticiți din căldura somnului. Îi văzu cum își purtau privirile absente peste câmpii, cum rămâneau insensibili la verdele grâului crud ce își legăna ușurel tulpinile încă fragede. Aerul rece al dimineții îi scutura trupul subțire. Era obosită și simțea fiecare hurducătură cum îi zdruncina oasele și încrederea în sine. Care încredere? Nu mai avea de mult așa ceva. Încetul cu încetul, sub ”încurajările” celor din jur, nimic nu-i mai ieșea bine. Nu se mai putea concentra nici la dans, deși din trupă, ea era cea mai talentată și mai muncitoare.

Ani de zile lucrase foarte mult să ajungă în punctul acela. Avea un trup armonios, subțire și elastic, gesturile elegante și grațioase și un păr lung până la talie, pe care îl prindea în tot felul. Dar ceea ce pentru dans era perfect, pentru un iubit nu era potrivit. Delicatețea ei era numită prostie, zâmbetul timid era numit invidie, trupul subțire era numit ”fără forme” , gesturile fine și elegante – ”fițe”. La început nu i-a păsat, dar apoi își amintea de toate cuvintele prietenilor apropiați exact când trebuia să danseze. Ajunsese să nu se mai poată concentra la coregrafie. Își cumpărase un sutien mai mare și îl umplea cu vată, dar într-o zi, în timpul unui spectacol concurs, cineva a strigat din sală: „Ţi-ai pus silicoane Maria sau ai umplut sutienul cu hârtie igienică?”

S-a împiedicat, a greșit coregrafia și ca să fie și mai umilitor, a ratat una din figurile cele mai importante, căzând fără nici cea mai mică urmă de grație, pe podea. Desigur, trupa ei a ratat calificarea. S-a simțit vinovată, umilința o strângea de gât și aerul părea să nu fie suficient și pentru ea. A plecat cu ochii în lacrimi către casă. Ea care avea atâția admiratori, rămăsese complet singură. A aruncat toate sutienele, păstrând doar câteva bustiere. Ea se simțea bine așa. Făcuse tot efortul acela să fie ca ele, ca fetele acelea fără nici o pasiune și cu mintea doar la bijuterii și haine.

Acum încă era foarte viu în minte totul. Încă o scormonea durerea umilinței. Cu greu se abținea să nu plângă, când auzi și vocea șoferului.

– Domnișoară, am ajuns la ultima stație. Coborâți sau vă întoarceți? Dar atunci trebuie să plătiți altă cursă.

– Mulțumesc frumos. Cobor. – a răspuns trezită din visare.

Nici nu știa unde se află, dar coborî și o luă înainte. Șoseaua asta trebuia să ducă undeva. Pășea aproape indiferentă, cufundată în propriile gânduri al căror fir mintea ei îl torcea continuu și nu deveni conștientă de locul în care se afla decât în momentul în care sesiză liniștea dantelată doar de ciripitul păsărilor din pădure, fericit și netulburat de vreo altă vietate. Când privi în jur, se simți din nou singură. Un fior de teamă îi străbătu trupul firav. Și totuși, în singurătatea pădurii, se simțea parcă mai liberă, mai ea însăși decât în mijlocul oamenilor.

Pășea în continuare, singură pe șoseaua ce devenea tot mai îngustă, sufocată de desișul pădurii. La un moment dat șoseaua se termină, continuându-se cu un drum de piatră. Era încrezătoare respirând liniștea verde. Simțea răcoarea ca pe o respirație a copacilor ce-și fremătau ramurile dându-i binețe, în timp ce singurul zgomot de acolo părea a fi frunzișul ca un puzzle din care unele piese lipseau.

Se simțea singură. Dar nu asta voise? Nu ea își dorise o pauză? Nu ea evadase din propria existență ca să caute răspunsuri? Erau momente când se simțea neputincioasă, când umilința îi scormonea prin măruntaie și îi scotea șuvoi de lacrimi de sub pleoape. Erau zile întregi când tristețea îi invada sufletul atât de adânc, încât nu mai vedea nici o rezolvare. Nu se mai putea concentra, mâncarea nu mai avea gust, iar când citea, lucru care altă dată o relaxa, nu mai simțea cum se contopește cu lumea dintre rânduri. Cuvintele se înșiruiau negre și mărunte pe pagini, iar ea le sorbea cu nesaț, constatând la un moment dat că nu își amintește ce a citit, fiind nevoită să reia toate paginile.

Seara încerca să adoarmă șoptind rugăciuni și de multe ori tot nu îi aduceau liniștea. Cumva, la liceu lucrurile se schimbaseră. Rezultatele erau tot mai slabe, diriginta o mustra mereu, iar colegii o izolaseră. De câteva săptămâni ieșea în spatele liceului să fumeze. Cei din grupul de fumători au acceptat-o între ei fără a pune întrebări. Doar s-au uitat lung în prima zi, fără multe cuvinte. Iar ea le era recunoscătoare că nu o întrebau mai nimic. Unul din băieți i-a întins o brichetă, pe care ea a aprins-o stângaci.

– E prima dată când fumezi? – a întrebat cineva, semn că toți îi urmăreau gesturile.

– Nu. Am mai fumat.

Mințise ca să pară interesantă, dar bănuia că nu o crezuse vreunul.

– Cum te cheamă? – întrebă altcineva

– Maria.

– Acea Maria? Te-am văzut dansând!

Ea plecase privirile. A urmat un moment de liniște. Apoi au început să vorbească de ale lor, de profesori și orele ce urmau, iar când s-a sunat, au stins țigările și au intrat în clase. De atunci deveniseră amicii ei. Deși ea era altfel. Se îmbrăca prea curat și îngrijit, avea părul mereu frumos așezat și cămașa impecabilă. Ținea spatele drept și umerii păreau să aibă ținuta unei adevărate domnișoare stilate. Nu își sufleca mânecile, avea mersul drept și pașii măsurați, iar toate astea se vedeau de la o primă privire.

În foarte scurt timp au început să o considere apropiată lor și să poarte cu ea unele discuții despre istorie și literatură. Unul dintre băieți cânta la chitară. Muzică folk. Și când a început să aducă chitara la liceu, Maria mergea în parc cu ei să-i asculte cântând. Învățase și ea câteva melodii, pe care le cântau împreună. Dar în curând, absențele din catalog ajunseseră să nu mai încapă în rubrici, astfel încât a fost chemată la directoare să dea explicații. Când a intrat i-a găsit acolo și pe părinții ei. Fuseseră invitați să ia cunoștință de comportamentul fiicei lor.

Maria nu-și amintea acum nici măcar care dintre ei se simțea mai umilit: ea sau părinții? Oricum, nu mai conta. De la întâlnirea aceea din biroul directoarei, în casă nu mai exista liniște. Toată lumea acuza pe toată lumea și nimeni nu era vinovat de situația existentă.

Se întâmpla cu ea ceva ce nu putea defini. De la un timp, nu mai voia să fie domnișoara perfectă de la care toată lumea avea așteptări mari. Nu mai voia să se supună zecilor de reguli. Voia să trăiască adolescența, să încerce altceva, deși nu intenționase ca libertatea ei să-i rănească părinții. Deseori, în propria familie, se simțea ignorată, neglijată, alteori simțea cum o dor reproșurile lor, cum fiecare cuvânt avea greutatea unei palme peste obraji. Și nu plângea, ci ținea totul ascuns în ea, toată durerea fiind slobozită în câte un suspin din când în când.

Ce anume era greșit și când exact se rupsese firul existenței sale liniștite, nu își amintea prea bine. Simțea însă că odată cu ignorarea regulilor pe care le respectase dintotdeauna, rămăsese fără vreun etalon al valorii, astfel încât parcă nimic din ceea ce odată era îndeplinit cu sfințenie, acum nu mai avea atât de mare importanță. În plus, nu mai vedea nici o satisfacție în vreuna dintre activitățile pe care le făcea. Studiul nu o mai atrăgea, iar notele de la școală nu o mai afectau atât de mult ca altă dată. Era clar că anul acesta va pierde bursa de merit, dar nu-i păsa. Prietenul ei o subestima tot timpul, continua să glumească pe seama calităților ei fizice sau a absenței calităților fizice, mai exact, dar nici acest lucru nu o mai făcea să sufere și de la un timp, îi era indiferent și dacă o mai sună sau nu. Cât despre părinți, ei păreau a fi cei mai afectați de schimbarea care intervenise în ea, căci nu mai aveau motive de mândrie. O acuzau de lipsa interesului, de rușinea pe care erau nevoiți să o îndure de câte ori erau chemați la școală, o comparau cu fiicele altor colegi de serviciu și de fiecare dată ea ieșea deficitară.

Erau zile când putea sta nemișcată cu ochii închiși, fără să se gândească la ceva, complet goală de sentimente și gânduri. Și îi plăcea să se retragă tot mai adesea să audă liniștea, să o pipăie, să o vadă. În una din aceste zile se gândi că totuși ceva era în neregulă cu ea și simți nevoia de libertate. Știa că vrea răspunsuri la întrebări pe care încă nu le putea formula, pentru că nici măcar întrebările nu aveau formă, deși le intuia bâzâind printre neuroni.

De ce începuse să iasă să fumeze? Pentru că voia să aparțină unui grup, pentru că avea nevoie de prieteni, pentru că se săturase să tot dea explicații, iar ei nu îi cereau nimic. Doar îi aprindeau țigara urmărind gesturile ei elegante, cizelate, cu un ușor amuzament. Apoi se scrutau printre norișorii alburii de fum ce se zbăteau de la unii la alții, până se dispersau în rotocoale tot mai mici.

De ce lipsea de la cursuri? Pentru că ce făcea cu noul grup era de zeci de ori mai interesant decât orice oră de latină sau de economie. Ea asculta muzică, vorbea despre lucruri interesante, respira natura cu toate schimbările ei și parcă văzuse pentru prima dată în atâția ani de viață cum răsăriseră firele de iarbă și cum zburau fluturii prin parc, cum își deschideau florile cupele colorate și parfumate, simțise cum mirosea pământul după ploaie, când era atât de fierbinte, încât asfaltul dogorea vapori încinși. Se întreba deseori cum de nu observase până acum nimic din toate astea? Nu se întâmplaseră sau doar nu avusese ea ochi să vadă? Probabil programul foarte încărcat o făcuse să treacă în grabă dintr-un loc în altul, fără să vadă sau să simtă, ca și cum toate erau acolo și era normal să fie, așa de parcă în fiecare anotimp, cu ea nu se întâmpla nici o schimbare, ci doar natura în jur continua să se schimbe urmând ciclul dinainte stabilit, nestingherită de viețile ce o străbăteau.

Realiză dintr-o dată că tot mergând și gândind se apropiase de niște porți imense din lemn greu, lăcuite și sculptate cu spice și sori. Erau deschise. Între ele se întindea un drum larg șerpuind printre ronduri imense de flori în toate culorile pământului. Totul perfect aliniat și îngrijit. Copacii aliniați ca niște soldați la paradă, toți cu șosete albe și cu părul vopsit verde, aleile cu borduri, gazonul tuns recent, împrăștiind încă miros de iarbă proaspăt tunsă, dădeau locului un aer de poveste. Dar în loc să apară vreun palat în mijlocul acestei liniști odihnitoare, sus, pe o colină, se ridica maiestuoasă, o biserică albă cu acoperiș negru.

Privi în jur, dar nimic, nici o suflare omenească nu tulbura liniștea acestui colț de rai uitat de lume. Se îndreptă temătoare spre biserică, gândind că acolo poate va întâlni pe cineva. Păși sfioasă și interiorul îi păru întunecat și rece în comparație cu ziua caldă și luminoasă.

O fată cu rucsacul în spate, intrând în biserică, nu păru să atragă atenția nimănui. Nimic nu mișca în penumbra naosului. Raze colorate se răsfrângeau prin vitralii, ca niște jocuri infinite de lumină, tremurând sfioase. Două candele pâlpâiau deasupra icoanelor mari de pe catapeteasmă, desenând surâsuri tremurătoare, parcă îngăduitoare, pe chipurile Mântuitorului și a mamei sale. Nici o suflare nu tulbura liniștea și în imensitatea aceea de pietate, Maria simți o siguranță pe care de multă vreme nu o mai încercase. Până acum câteva clipe era ori indiferentă, ori cuprinsă de o teamă lăuntrică, de nesiguranță, însă în clipele acelea, o învăluise o împăcare cu sine, ca și cum exact acela era locul în care trebuia să se afle.

Plecă genunchii în fața icoanei Maicii Domnului și începu să rostească toate rugăciunile pe care le știa, iar apoi, pentru că simțea că nu era suficient, începu să se roage cu propriile cuvinte, spunând tot ce îi trecea prin minte, ca și cum nu rugăciuni ar fi rostit, ci o lungă discuție cu Dumnezeu. Buzele șopteau neobosite, în timp ce lacrimi îi curgeau limpezi pe obraji, aducând ușurare bietului suflet chinuit de îndoieli și întrebări.

A stat așa multă vreme. Cât să fi trecut, nu știa, însă nu conta. Avea tot timpul din lume să-și găsească liniștea. Se gândi că probabil ai ei încă nu îi descoperiseră absența. Poate abia după-amiază, când ajungeau de la serviciu sau mult mai târziu, pe seară, vor încerca să o caute. Se rugă pentru părinții ei pe care îi supărase. Se rugă și pentru prietenul ei pe care îl părăsise, pentru amicii ei cu care fuma și cânta în parc. Tot continua să rostească cuvinte, găsind fel și fel de motive și persoane pentru care să aducă cereri lui Dumnezeu, de parcă nu ar fi vrut să se sfârșească acel moment.

Poate că simțea totuși o teamă nelămurită că nu ar mai fi avut nici un rost pe lume dacă nu avea ceva de făcut. Deseori se întreba care este rostul pe care îl va avea ea în viață? De ce se născuse? Ce va deveni? Va fi o femeie ca oricare alta, una cu o existență banală sau va putea fi mai mult decât atât? Colegele ei știau deja cum vor să le fie viitorul. Una voia să se mărite cu băiatul cu care vorbea, alta voia să devină avocat, una medic, colegi de-ai ei voiau să fie ingineri, chimiști, polițiști, doar ea nu știa ce simte și dacă va reuși vreodată să fie mai mult decât o femeie cu copii.

De exemplu, în acest moment îi plăcea atât de mult liniștea aceea în care își putea auzi până și gândurile, încât nu ar mai fi vrut să plece de acolo. Niciodată nu îi trecuse prin minte un astfel de gând. Să-și dedice viața întreagă lui Dumnezeu, nu era printre opțiunile ei și tocmai de aceea ideea îi păru ciudat de reală. Și totuși liniștea aceea o învăluia și îi era bine. Parcă și gândurile rele dispăruseră.

Trecuseră ore. Genunchii îi amorțiseră și o dureau. I se făcuse foame, așa că scoase cei câțiva biscuiți din rucsac și îi mâncă. La un moment dat i se păruse că aude un zgomot și atunci se ascunse după scaunul arhieresc. Era atât de mare încât nu o vedea nimeni.

Un preot bătrân trecu cu pași înăbușiți de covoare și se închină. Intră în altar, se mai auziră niște șoapte, lucruri mișcate, apoi îl văzu completând untdelemnul în candele. Se închină din nou și ieși la fel de tăcut cum intrase. Maria simți cum se liniștește și ieși de după jilț.

Lumina se împuțina văzând cu ochii și fără să vrea, gândul îi fugi către părinții ei. Probabil erau tare îngrijorați acum, poate că o căutau. O durea faptul că îi făcea să sufere. Cu siguranță mama ei plângea acum.

Se așeză iarăși în fața icoanei și se rugă să le trimită Maica Domnului alinare părinților ei. Se rugă cu lacrimi, în genunchi, cu palmele și fruntea lipite de podea. Covorul mirosea a tămâie și a ceară. Lumina candelelor pâlpâia tăcută, mângâind parcă creștetul copilei, atât de încercat de îndoieli.

Se simțea obosită, sleită de puteri. Noaptea se lăsase de-a binelea, dar nu-și dădea seama cât să fi fost ora. I se închideau pleoapele, o usturau ochii de atâtea lacrimi. Răcoarea se făcea simțită în spațiul acela imens, iar chipurile sfinților pictate pe pereți păreau să se miște în ritmul pâlpâielilor flăcăruilor de la candele. Din loc în loc se formau unghiuri întunecate și Maria simți o oarecare teamă, deși nimic nu mișca în jur. Tăcerea devenise apăsătoare, frica îi dădea fiori. Se ghemui, strânse și mai tare hanoracul aproape de trup și își încropi un pat comod pe scaunul arhieresc, din pernuțele ce se găseau pe băncile stranelor. Mai spuse în gând două rugăciuni și la a treia realiză că se amestecau cuvintele și căzu într-un somn adânc.

S-a trezit brusc, căci i se părea că simțise mișcare în apropierea ei. Inima îi bătea să iasă din piept în timp ce asculta liniștea profundă. Candelele continuau să-și tremure lumina peste fată și sfinți, întreaga suflare dormea, nici o vietate nu tulbura adâncul nopții. Cât să fi fost ora? Credea că este aproape ora 3, căci acasă se trezea în jurul acestei ore, apoi adormea la loc. Acum însă nu reușea, căci îi era tare foame. Stomacul ei dădea semne de neliniște și realiză că nu mâncase toată ziua decât câțiva biscuiți.

Se ridică să caute ceva pe acolo. Uneori mai rămânea câte o pâine prin biserică sau altceva. Mai mult pipăind decât văzând, găsi un vas cu anafură și luă o bucățică. Se răzgândi și mai luă un cubuleț și până la urmă, o mâncă pe toată. Poate că nu era păcat, că nu mâncase mai nimic și oricum, credea ea că era ca o pomană bine primită.

Încercă să adoarmă din nou. După ce mai rosti câteva rugăciuni, simți cum o cuprinde o moleșeală dulce. Pleoapele se zbăteau ca niște aripi obosite, acoperind lumina pâlpâindă a candelelor.

Se văzu într-o încăpere atât de luminată, încât nu reușea să deosebească pereți sau tavan. Totul era învăluit într-o lumină caldă, iar ea simțea ceva ca o liniște altfel decât ce simțise până acum. Era o liniște ca o bucurie, ca o înțelegere mai profundă a lucrurilor. Se vedea chircită pe scaunul acoperit cu catifea roșie, dormind somn liniștit. O siluetă albă cu aripi imaculate, o purta prin văzduh. Recunoștea locurile pe unde trecuse mai devreme. În scurt timp, au ajuns împreună în curtea casei ei. Era lumină într-o singură încăpere și acolo, în fața unei icoane a Maicii Domnului sub care ardea o candelă mică, mama ei îngenuncheată se ruga. Nu auzi nimic, dar își închipuia că pentru fata ei plecată de acasă. Îngerul o învălui cu aripile albe și o purtă în altă parte. Recunoscu casa prietenului ei și văzu lumina aprinsă în camera lui. Stătea la marginea patului cu telefonul în mână, rugându-se parcă să sune. Era abătut, trist, se vedea suferința pe chipul lui. O purtă îngerul la mai multe ferestre ale prietenilor ei, la fereastra bunicii care o crescuse. Îi arătă toate locurile prin care mergea zilnic cu prietenii ei, totul fără un cuvânt, fără nici măcar un cuvânt despre ce ar trebui să facă. Apoi o ridică iarăși în văzduh, deasupra caselor acoperite cu zăbranicul nopții, până când ajunse înapoi în biserică, pe scaunul arhieresc acoperit cu catifea roșie.

Se cufundă din nou într-un somn adânc. Se sperie foarte tare când simți o atingere ușoară pe umăr. Tresări violent când văzu în fața ochilor o umbră întunecată. Era părintele. Prin vitralii pătrundea o lumină difuză, căci ziua începea să ia locul nopții. Gândi că probabil era dimineață, nu știa nici cât dormise, nici nu își amintea ce se întâmplase exact, dar auzi vocea blândă și înceată:

– Tu ești Maria?

– Eu sunt, părinte.

– Te-ai rugat la Maica Domnului, iar ea m-a trimis la tine să te trezesc și să-ți vorbesc. Maria, tu ești o fată credincioasă și cuminte. Ai nevoie de răspunsuri, dar ele nu sunt aici, ci le ai pe toate în tine.

Și dintr-o dată, îi reveniră în minte imaginile văzute în vis, cu o claritate și o forță care o făcu să murmure:

– Știu, părinte.

– Atunci te binecuvântez, Maria. Să mergi la trapeză să mănânci ceva, apoi va veni un om care te va duce în oraș. Mergi la trapeză! Maica știe că ești aici – completă intuind rușinea ei de a merge să ceară mâncare.

Când ajunse acasă, părinții ei încă nu plecaseră la serviciu. S-au îmbrățișat fără vreun cuvânt.

Apoi a plecat la liceu. S-au bucurat toți să o vadă și nimeni, absolut nimeni, nu a întrebat unde a fost. Ștefan a așteptat-o la terminarea cursurilor. Era schimbat, părea timid și nu o privea în ochi. Nu îndrăznea să rostească nici un cuvânt. Abia când au ajuns acasă la ea, la despărțire, a șoptit:

– Iartă-mă!

Ea l-a mângâiat ușor pe frunte și l-a sărutat pe obraz.