Semnal editorial, Constantin ADAMOVICI, Creaţie şi destin – poezie, proză, teatru”, Editura PapiruS Media, Roman, în curs de apariţie

ARHILOH DIN PAROS

 

1. Insula moartă, 684 î.d.Hr.

Prosul e o insulă mică şi săracă. Din creştetul Olimpului pare un grăunte de piatră ridicat în batjocură de zei din apa mării. Sărăcia-i vine din furia mării şi a cerului. Insula pare a purta un blestem din vremuri îndepărtate. Ca la un semn al blestemului acestuia, în plin văzduh senin, Poseidon ridică aici, numai aici, valuri înalte şi repezi ce lovesc năprasnic piatra de stâncă, cutremurând-o-n rărunchiuri. Acelea sunt zile şi nopţi de spaimă. Huietul valurilor e asurzitor. Dobitoacele sunt atunci de nestăpânit. Sparg ţarcul repezindu-se în goană nebună spre mare. Dacă scapă noaptea, când întunericul e ca smoala, fuga lor bezmetică le pomeneşte ajunse în creştetul stâncilor şi de acolo se prăvălesc în mare. Valuri lacome de carne le înghit cât ai clipi. Vântul stârnit din cer, răsuceşte, în pocnet trupul firav al smochinilor şi-l culcă peste piatră. La fel păţesc măslinii şi curmalii. Numai cedrul şi pinul negru, având rădăcini adânc înfipte în piatră, nu se frâng. În timpul zilelor şi al nopţilor de groază, şi templul, unde preoţii cer îndurare zeilor, se clatină. Spaima parienilor e atât de mare, că asemenea dobitoacelor se pomenesc şi ei alergând pe străzi în noapte. Aleargă şi se adună în agora. Se înghesuie unul în altul precum blocurile de stâncă străpungând cu ochii smoala nopţii. Ruga se amestecă atunci cu şfichiul înjurăturilor. După astfel de zile şi nopţi de groază ce se petrec de câteva ori pe an, liniştea pune din nou stăpânire pe insulă. Soarele străluceşte vajnic. Smochinii rămaşi în picioare se bucură. Parienii se arată atunci pe coama dealului de stâncă. Privind în jur peste vraiştea livezilor, tristeţea le urcă pe chip. Puţini smochini rămaşi în picioare. Măslinii, de asemenea, îi numeri pe degete. Femeile plâng. Copiii la fel. Bărbaţii ridică blesteme spre cer. După jeluirea livezilor, toţi se reîntorc la casele lor de piatră şi zile-n şir, de supărare, nu se arată nicăieri în cetate. Orice s-ar întâmpla. Nici cuvântul arhontelui nu-i clatină. Urmează apoi zile de căldură năvalnică. Cerul răstoarnă asupra pietre albe văpaie de foc uitând că aici trăiesc oameni. Secetă! Ţipătul pescăruşilor rotind deasupra mării picură-n suflete răvăşite stare de jale. Parienii – spunea cineva – sunt greci trişti. Tristeţea stăruie îndelung în ochii lor. În ochii oilor şi caprelor ce urlă uneori de foame pentru că aici stânca-i pleşuvă.

Zvonuri de altă viaţă, nouă şi bună, străbat din insulele vecine. Parienii nu cutează însă la gândul călătoriei. Poate şi de spaima ce o trag din zilele de groază. Cine ştie? Rari, foarte rari dintre ei au răspuns chemărilor spre îndepărtata Thracie. Pinul şi cedrul, scăpaţi mereu de furia furtunii, nu servesc ca lemn de corăbii pentru parieni, ci pentru alţii, vecini mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Pe calea apei vin în Paros cei din Naxos, Miconos, Tinos şi chiar cei din Atena de cumpără lemn tare pentru corăbii ce aveau să-i ducă în locuri îndepărtate, unde era belşug de viaţă şi aur. Se întorceau apoi, pe aceleaşi corăbii, gemând de greutatea aurului şi a mărfurilor de preţ. Cutezătorii trăiau în belşug şi în fală în insulele din coasta Thraciei, ei formaseră în şirag de colonii unde aveau garnizoane pentru a stabili poftă de pradă a altora. Numai Parosul, uitat parcă de bunăvoinţa zeilor, pare o insulă moartă. O linişte stranie urzită din piatră albă şi tare cufundă insula într-un somn adânc, prevestitor de moarte.

2. Vremea veseliei nebune.

Pâlcuri răzleţe de verdeaţă se-ntind ici şi colo pe coama dealului de stâncă. Acelea-s viile. Când priveşti uscăciunea ce se răsfiră-n aproape orice latură a insulei şi vezi viile, zvelte, verzi, pline de viaţă, te cuprinde mirarea. S-au trecut furtuna şi vântul nebun, plesnetul apei şi huietul asurzitor al valurilor, s-au rupt toate, în suflet s-a aşezat disperarea, dar viile au rămas în picioare asemenea pinului negru. Verdele lor nebun îşi râde de tot şi de toate. Cu râsul viilor, parienii se trezesc din tristeţe şi râd şi ei. Râd sănătos, în batjocură. Ei ştiu: Dionysos, numai Dionysos le-a scăpat. Zeul seamănă viilor. Nici el şi nici viţa de vie n-au moarte. Moartea e cuvânt de păcăleală şi, la acest gând ţâşnit din verdele viilor, râde şi râsul lui se lăţeşte peste insulă şi insula întreagă râde în hohot. De aceea, în sărbătoarea zeului, drag, din zilele şi nopţile primăverii şi toamnei târzii, toţi parienii vor bea vin din belşug şi vor mânca ce n-au mâncat tot anul: carne! Carne şi vin! În zilele sărbătorii lui Dionysos, vinul chihlimbariu, dulce şi tare, scoate insula din toropeală. Parienii, cu mic cu mare, se strâng toţi laolaltă şi merg la templul ridicat aproape de buza mării. Bărbaţii poartă în mâini amfore trupeşe cu vin. Femeile şi copiii, coşuri pline cu merinde. Din zori şi până seara târziu, strigăte de bucurie mişcă piatra de stâncă. Râs, cuvinte de duh, dans, chiot, hârjoană, vin tare şi lacrimi. E vremea veseliei nebune. Sărăcia, amarul se uită. Sub puterea vinului, parienii vor să uite de tot şi de toate. De insula lor mizerabilă care-i fereacă aici între stânca pleşuvă şi apa nemărginită a mării. De huietul din furtună, de foametea cumplită ce urmează furtunii şi de care plâng copiii şi dobitoacele. Beau şi uită. Râd şi plâng. Râd când vesel, când tulbure, aţos, cu ochii înfipţi în zarea îndepărtată. Atunci, ca prin minune, pe scândura înaltă a scenei din faţa templului lui Dionysos, răsare un flăcău înalt. De cum îl vede, mulţimea se-mbulzeşte într-acolo. Toţi îl cunosc pe flăcău: e Arhiloh, fiul lui Telesicles. Frumos ca un zeu. Preţuit mult de preoţi pentru râvna ce-o arată zeului Dionysos în spectacolul cu masca. Arhiloh compune versuri. În sunet de liră, cu bătaie când tristă, când veselă, din scenă versurile revarsă asupra mulţimii vraja de cântec zeiesc. Acesta-i ditirambul, poem lung, dar mult plăcut parienilor, poem ce cântă viaţă zeului Dionysos. În fiecare primăvară, ditirambul mută pe parieni din plânset în visare dulce. Cerul de noapte coboară atunci puzderie de stele asupra Parosului. Lumina lor albă şi blândă arată ochilor, încă în lacrimi, calea spre mare. Valul înalt se face pitic sărutând ţărmul năpădit de spumă cu miros dulce de parfum de trandafir. Stânca pleşuvă creşte iarbă înaltă şi groasă. Prin verdele viu al ierbii, ridică trup tremurător trandafiri roşii ca para focului. Mirtul arată şi el pe ramuri floare cu miros îmbătător. Pădurea de cedru cântă în freamăt duios. Ceasuri întregi, mulţimea stă nemişcată, cuprinsă-n văpaie lăuntrică. Încet, pe nesimţite, glasul din cântec zeiesc şterge lacrima din ochii mulţimii. Prin gest şi glas, prin ciupiri repezi de liră, Arhiloh cântă în noaptea de stele viaţa lui Dionysos, mereu hăcuit de mânia de neînţeles a lui Zeus. În destinul pe alocuri tulbure al zeului iubit, Arhiloh simte nevoia încrâncenării. Atunci urlă cuvinte de blestem. Nu mai puţin, mulţimea, cu ochii-n fulger, ridică braţe spre cer. Dar Dionysos, ca un făcut, scapă mereu cu bine. Bucuria din strigătul lui Arhiloh aprinde inima mulţimii. Strigătul din inima mulţimii clatină piatra de stâncă.

Dar sărbătoarea lui Dionysos se trece curând. Glasul lui Arhiloh se frânge. Iarăşi, luni în şir, insula doarme somn adânc. Tristeţea suie iarăşi pe chipul parienilor. Peste întreg cuprinsul de piatră pogoară liniştea. O linişte rece, înşelătoare, hrănită-n răstimpuri de ţipătul pescăruşilor.

3. Râsul fecioarei

În casa lui Telesicles se fac pregătiri înfrigurate pentru calea mării spre Thasos. Pământ mai bun şi viaţă ferice. Om hotărât, Telesicles nutria de multă vreme gândul aventurii. A mers întâi la Naxos, insula vecină cu Parosul, şi a cumpărat de acolo corabie. Câţiva prieteni, cu umbră încă de teamă în inimi, hotărâseră să-l urmeze. La revărsatul zorilor, totul era bine pregătit pentru călătoria cu timp neştiut. Mâncare, vin şi apă. Spadă şi lance, la caz de nevoie. Gând înflorit pe chip de schimbare a vieţii…

Telesicles hotărî: sclavii cei tieneri şi vânjoşi vor urca în corabie. Cei bătrâni, aveau să rămână acasă. Câteva sclave vor călători şi ele pentru a pregăti masa şi a oferi corăbierilor desfătare. Enipo, sclava frumoasă şi mlădie, la vârstă trecută de prima tinereţe, preferată lui Telesicles, sui şi ea. Medeea, soţia lui Telesicles, auzind porunca bărbatului ei, se tulbură. Vedea bine cum Enipo şi Telesicles se mâncau din ochi. Telesicles, Enipo şi Arhiloh, fructul dragostei lor, plecau deci. Medeea simţea că niciunul dintre ei n-avea să se mai întoarcă vreodată în Paros. Cu suflet negru, vedea prin vreme ziua când s-a născut Arhiloh. Telesicles, cu pruncul în braţe, cu Enipo alături, în goană nebună îşi strigă pe străzi bucuria nemărginită. În agoră, în gură mare, îşi recunoscu public odrasla zămislită din pântecele sclavei Enipo. De ciudă, Medeea multă vreme nu se arată parienilor. Sufletul i se înnegrise. Nutrea faţă de Arhiloh o ură sălbatică. Dar ce putea face? Şi, iată, acum, în această zi blestemată, toţi trei plecau spre Thasos. Departe, tocmai în coasta Thraciei. Numai ea avea să rămână acasă, la Paros, în tovărăşia celor două fiice ale sale, Iocasta şi Xantipa, de care tatăl lor se depărta ca de nişte fiinţe străine vieţii lui.

Telesicles, dintre cei trei copii ai săi, îl iubea în mod cu totul aparte pe Arhiloh. Chipul flăcăului îi amintea pe cel al frumoasei Enipo. O frumuseţe stranie, de zeu. Ochii negri, adânci, mereu uşor umezi, licăreau taine ascunse în cotloanele lăuntricului. Chipul alb ca marmura avea trăsături ferme de statuie. Părul, în bucle aurii, revarsă uşoare urme de umbră pe fruntea înaltă şi senină. Că şi mama să Enipo, flăcăul iubea taina singurătăţii. De la Telesicles moştenea dorul aprins de aventură şi petreceri. Iubea vinul, mai ales în sărbătoarea lui Dionysos. Glasul cu unduiri de cânt i se putea auzi în fiecare zi pe stânca din buza mării. Ore în şir. Rostea vorbe ciudate, parcă din altă lume. La început, parienii, aflaţi în preajma stâncilor, au crezut că flăcăul are mintea deranjată, dar, curând, de la preoţii templului, aflară că Arhiloh compune poezii. Reguli prozodice cerute de ciocnirea cuvintelor, explicau preoţii, îl fac să bombăne ore în şir frânturi de cuvinte.

Arhiloh iubea marea, dar nu ştia încă pentru ce anume. Clipocitul uşor al apei îl ajuta parcă la închegarea din şiragul versurilor. Poate că de asta şi iubea el marea. Întins pe piatra de stancă, Arhiloh desluşea un glas suit din sălaşuri adânci de apă. Suişul, apoi coborâşul undei arătau semn de mişcarea vieţii. Cienva îi şoptea că, în curând, legănatul acesta de unde îl va purta şi pe el în laturi extreme. Îngândurat, privea cerul. Priveliştea lui fără capăt glăsuia prin mişcarea norilor albi vorbă aidoma glasului din apă. Arhiloh zăbovea mult în preajma stâncilor. Singur. Spre amurg, se cufundă în mare. Înota mult, vânjos, în depărtare. N-avea teamă. Se oprea din când în când, bătând apa cu pumnul. Nu ştia nici el de ce anume face asta. Striga un nume…

Nu de mult, tot spre căderea serii, aflat în lărgimea mării, Arhiloh, rotind parcă la poruncă privirea, văzu în creştetul dealului de stâncă o fecioară. Răsufletul mării îi mişcă veşmântul alb. Frumoasă ca Afrodita. Fecioara ţinea în mâini o ramură de mirt şi-un tradafir în floare. Pe buze îi juca un surâs aţâţător. Arhiloh nu ştiu când ajunse la mal. Fără un cuvânt, ieşi din apă. Gol. Surâsul fetei îi mişcă fiinţă. Îşi aruncă pe umeri tunica albastră ca cerul. Când ridică iarăşi privirirea nu văzu decât ramura de mirt şi trandafirul în floare. Fecioara dispăru parcă mâncată de văzduh asemenea Afroditei. În urmă ei, Arhiloh auzi un râs zglobiu ca o chemare la hârjoană. Fugi după ea, dar ea era departe…

4. Neobyle

Pe fecioară o ştia încă din primavară, de la sărbătorile lui Dionysos. Arhiloh o zări din scândura scenei. Era cu tatăl ei, un bătrân cumsecade, ce o ţinea strâns de mână cu gând să n-o piardă în mulţime. Privirea fecrioarei îi căzu adânc în suflet. De atunci, o simţea mereu ca un pumnal ce zgândăre fără astâmpăr. Căută în zadar s-o alunge din gând şi din privire. Nu putea. Privirea şi râsul ei zglobiu îi furnicau sângele. O bună bucată de vreme, îndârjit, Arhiloh nu se arătă pe uliţele Paraosului. Dar fie-n zi fie-n noapte, chipul fetei îi dădea târcoale hrănindu-i sentimentul. Arhiloh, de fiecare dată, alerga s-o prindă. Ea fugea însă mult mai repede. În urmă ei răsuna râs şi se lăţea năvalnic mirosul de parfum de trandafiri. O boare dintr-un ciudat prezent-trecut revenea din vreme-n vreme şi Arhiloh scrie: Mă desfată, ţinând o ramură de mirt/ Şi-un trandafir în floare… …/… …umbre lunecau/ Din părul ei, întunecându-i umerii.

Poezia aceasta, multă vreme, Arhiloh o ţinu în ascuns. Avea oarecare teamă. Ea nu semăna cu nimic, cu absolut nimic din ceea ce se scrisese până atunci la greci. După mai bine de-un secol, Homer încă mai fermeca sufletul grecilor îndemnând la păstrarea nealterată a onoarei (aidosului). Onoarea şi curajul, cuprinse în echilibru bine cântat al silabelor din versul lung în hexametru dactil, erau fericit şi mereu împrospătate de adâncimea de gând. Vers greu, vers având aproape greutatea bronzului. Ceea ce cânta Homer era eternitatea clipei din aidos. Grecii au înţeles limpede că Homer le-a dat viaţă veşnică, înţelepciune, curaj, demnitate, frumuseţea minţii şi loc aparte între neamurile lumii. Homer, cu trecerea timpului era adorat ca un zeu. Numele lui se rostea cu adânc respect. Poate cu mai mult respect decât numele multora dintre zei. De aceea, poezia aceasta, ce voia să eternizeze o stare de vis dintr-o clipă, Arhiloh o ţinea în ascuns. O făurise în inimă şi o ţinea acolo. Poezia aceasta cânta şi ea eternitatea clipei, dar altfel decât versul lui Homer. O cânta parcă grăbind spre saţiu de suflet, asemenea râsului zglobiu al fecioarei, râs de o clipă ce se lăţeşte fără astâmpăr şi fără timp ştiut. Ramură de mirt şi trandafirul în floare se alcătuiesc în semene ale clipei ce fuge în sens ciudat, paradoxal, dintr-un trecut nu prea îndepărtat într-un prezent fără hotar. Mă desfăta, ne şopteşte Arhiloh nouă, cu licăr de bucurie-regret al unei clipe trăite intens. Licărul acestei stări ciudate încheagă gândul poeziei în semnul clipei eterne. Cu un secol înaintea altei minuni a poeziei greceşti – Sapho, Arhiloh surprinde aici filiaţii mereu aflate-n adâncul lucrurilor: topirea veşnică a timpurilor în clipa trăirii plenare.

Poezia aceasta pare scrisă cu văzul înfipt în răsufletul din fiinţă iubitei. De aceea chipul fecioarei zămislit din lucruri – ramura de mirt şi trandafirul în floare – e aici, aproape şi-n acelaşi timp departe. Sentimentul de vrajă din vis se încheagă numai prin imagine. Liniile subiective (sunt două) coagulează semn menit de a opri clipa din roata timpului ucigaş. Poezia aceasta arată mişcarea de simţ imaterial din mirajul de început al iubrii. Aici se află (prinsă) ţintuită clipa trăită în străfulger la sărbătorile lui Dionysos, când, coborât din scândura scenei, Arhiloh, săgetat de privirea fetei e purtat în vraja din răsufletul cu miros tainic al parfumului de trandafiri. Ori poate-i clipa petrecută în pragul pietrei albe ca de marmură din preajma mării. Cine ştie? Dar clipa e veşnică.

Fata avea să-i dea târcoale şi să-i hrănească sentimentul. Arhiloh o iubea însă în taină. Nu ştia de ce, dar căuta să-şi înăbuşe trăirea, însă de fiecare dată se pomenea cu chipul fetei în faţă. Odată, în crângul nopţii, în somn, Arhiloh îi strigă numele: NEOBYLE! Trează, simţind frământarea fiului ei, Enipo, la auzul numelui acesta, lacrimă.

5. Chinul iubirii

Neobyle era fiica bătrânului Lycambes. Om cu stare, mult respectat de parieni, îndârjit, Lycambes, cu mulţi ani în urmă, în tinereţe, a fost singurul parian care, învingând spaima apelor, s-a avântat în lume pe calea mării, de unde, în răstimpuri large, se întorcea la Paros, de fiecare dată, cu pradă bogată. Să nu uităm: la începuturi colonizarea a însemnat pradă. Din dorul aventurii sau poate al aurului, Lycambes nu s-a însurat decât foarte târziu cu Xantipa, fecioara de neam înalt din Naxos, cu zestre însemnată. Multă vreme cei doi n-au avut copii. De fapt, Xantipa şi Lycambes, cu adevărat, nu s-au iubit niciodată. Dar se înţelegeau mai în toate. Lipsa copiilor durea însă. După moda timpului, stăpânul casei se împerechea cu sclavele sale, aşa că Lycambes avea doi copii cu Iocasta, o sclavă încă tânăra, frumoasă. Spre deosebire de Telesicles, Lycambes nu recuoscu niciodată în faţa parienilor odraslele zămislite în pântecele sclavei. Copiii Iocastei erau consideraţi sclavi şi nimic mai mult. Parienii cârtiră multă vreme la gestul neomenos al lui Lycambes. Pentru a scăpa de bârfe, de priviri batjocoritoare, Lycambes, încă cu mulţi ani în urmă, sui în corabie pe Iocasta şi pe cei doi prunci ai săi şi-i lăsă departe de Paros, dar unde anume nimeni nu ştia sigur. Arţăgos, ca orice slujitor al lui Ares, purtat prin lumea largă, Lycambes abia înspre anii bătrâneţii, când se lăsă de aventura mării şi zăbovea mai mult acasă, primi din partea zeilor în dar o fiică. Atunci, în bucurie mare, Xantipa şi Lycambes merseră cu copila abia născută la Delphi, unde lăsară bogăţie de daruri zeilor ascultători de ruga lor. Copilei i-au dat numele Neobyle. O iubeau ca pe ochii din cap. O răsfăţau îndeplinindu-i orice dorinţă. Fata crescu în răsfir permanent de iubire. Curând se împlini la trup. Era frumoasă, mlădie, dulce. În priviri îi flutura un surâs veşnic dispreţuitor, născut poate din poziţia înaltă a familiei sale în Paros. Sau poate surâsul acesta avea izvor în conştiinţa frumuseţii cu care era hărăzită de zei. Cine ştie?

Aflând de la Xantipa că fata lor dragă trăieşte sentimente de iubire, Lycambes se interesă în taină pentru cine anume le trăieşte. Sclavul Glaukos primi poruncă să afle drumurile fetei, săvârşite mai ales înspre amurg. Chiar în aceeaşi seară, părinţii aflară taină ei şi-n acelaşi gând bucuria sui pe chipurile lor. Arhiloh, fiul lui Telesicles, ar fi, fără tăgadă, potrivit soţ pentru Neobyle, hotărî Lycambes, nebănuind o clipă la cele ce vor urma în mers aprig de furtună.

Întâlnind odată pe flăcău, Lycambes îl opri lăudându-l pentru dibăcia ce-o avea în cânt pentru slavă lui Dionysos. Bătrânul cu privire mieroasă, lăsă limpede lui Arhiloh să înţeleagă un lucru: calea spre casa lui îi era liberă. Şiret, Lycambes pomeni şi numele fetei îndrăgostite de spectacol şi poezie. Arhiloh era în culmea fericirii. Simţea clocot în sânge. Acum se întâlnea des cu Neobyle. De câteva ori pe zi. Pinii negri din coama dealului de stâncă stăteau martori jurămintelor aprinse de iubire. Flori de dafin împodobeau creştetul fecioarei. Nopţi calde, vărsând lumina stelelor, găseau pe tineri îmbrăţişaţi în preajma mării: Arhiloh trăieşte acum clipe de fericire maximă. Starea aceasta îi clatină întreaga fiinţă izvorând, din necunoscute până atunci adâncuri, suferinţă grea: Nefericitul de mine, sunt scufundat în placeri, lipsit de suflare, iar zeii mă străpung până la os cu dureri îngrozitoare. Când Neobyle nu-i în preajmă, Arhiloh o strigă sălbatic, din rărunchiuri, iar fecioara apare pe coama dealului de stâncă. De îndată, priveliştea se schimbă: Neobyle e fragedă, mlădie, e la fel cu alcyonul în vibraţia cutremurului plăcut din zbor. Alteori, ea apare cu părul scăldat în parfum. Versul, năvalnic şi rupt, arată totuşi distanţa de pofta din carnea trupului real. De aici gingăşia, aleasa lui prospeţime. Versul e acum plutire de gând curat cu atingeri uşoare prin treacăt de vis. Comparaţiile, luate inspirat din lumea mării, răsfrâng firesc trăiri în dimensiuni largi, însă simţit întoarse cu greu înăuntru dintr-o pricină pecetluită în adâncuri de suflet. Adâncurile acestea vor prinde curând mişcare de răbufnire în afară. La început, dragostea – părelnică visare – prinde brusc o cu totul altă dimensiune. Dimensiune înspăimântătoare, violent. Cauza: palma destinului.

6. Carnea iubitei

Degeaba insistă Telesicles că Arhiloh să meargă şi el ca Thasos. Flăcăul refuză făţiş şi brutal. Un sentiment tulbure şi chinuitor îl ţinea prin mii de braţe aici, la Paros. Enipo arată atunci lui Telesicles taina flăcăului. Telesicles, nervos foarte, îi hotărî însă plecarea. Flăcăul fugi de acasă. Sclavii îl căutară în zadar toată noaptea. În zori, corabia pregătită pentru calea mării spre Thracia avea să părăsească Parosul. Cuvântul era dat, şi Telesicles şi Enipo împreună cu sclavii lor treceau acum prin mulţimea adunată ciorchine pe ţărmul stâncos. Degeaba roteau priviri: Arhiloh nu se afla aici. După jertfa adusă zeilor, suiră în corabie. Freamătul şi strigătul mulţimii se porniră ridicând în văzduh bucurie nestăvilită. Corabia se depărta uşor de ţărm. Enipo şi Telesicles ridicară ochii: sus, drept deasupra lor, cu piciorul înfipt în creştetul stâncii, Arhiloh le făcea semn cu mâna. Alături de el, Neobyle. Fata înconjura cu braţ moale mijlocul flăcăului. Aşa, înlănţuiţi, păreau statui durate-n marmură albă cu glas de veşnicia iubirii. Enipo lacrimă.

Corabia Speranţei de altă viaţă era acum departe, dar viermuiala mulţimii nu se stinse încă. Parienii încercau o stare nouă. Hotărârea lui Telesicles îi scoase din amorţire. În pâlcuri răzleţe se înturnau spre casele lor cu gând hotărât de schimbare. O umbră de spaimă le întunecă în răstimpuri chipurile. Thracia era departe, marea putea ridica valuri până la cer sfărmând în bucăţi corabia şi înghiţind hulpav vieţile corăbierilor. Venea însă repede lumina pe chip: vieţuirea în insula stearpă li se părea cu mult mai cruntă. Adunările dese arătau că pilda lui Telesicles trebuia curând urmată. Nu mai puţin, torţele arzânde până-n târziul nopţii.

Sclavii, trimişi de Telesicles, îl căutaseră pe Arhiloh pretutindeni. Între stâncile albe, în pădurea de cedri, în livezile de măslin. După cearta aprinsă cu tatăl său, Arhiloh se furişase pe uliţe la căderea serii şi se pomeni în faţa casei bătrânului Licambes. La fereastra de sus era lumină. Neobyle răsări albă. Purta în mână ramuri de mirt, iar în păr un trandafir în floare. Fecioara coborî într-o clipă şi cuvintele iubirii porniră în iureş nebun. Neobyle îl împinse pe flăcău în casă. Acasă nu era nimeni. Lycambes şi Xantipa erau plecaţi, dar puteau pica dintr-o clipă-ntr-alta. Ajunşi în sălaşul sclavilor, Arhiloh şi Neobyle uitară de tot şi de toate. Noaptea aceasta fu de pomină: iubirea celor doi se arătă profundă, în adâncul cărnii. Din poezia lui Arhiloh prospeţimea şi gingăşia trăirilor zboară asemenea alchyonului. Patima cărnii repede ridică valuri de pofte comune. Arhiloh e înnebunit de concreteţea împreunării. Visul înalt coboară acum în dorinţa aproape câinească. Pântecul Neobylei e burduf fierbinte asupra căruia Arhiloh vrea să se arunce şi să treacă la treabă, lipind pântec de pântec, coapsă de coapsă. E hămesit şi urlă. Imaginile gingaşe sunt sucite de nevoia cărnii. Ritmul versului zăngăne. Baterea lui e scurtă şi dureroasă, amintind furnicătura din sânge. Nimeni, până la el, n-a scris o poezie mai sinceră şi mai neruşinată. Iubirea celor doi trebuie că a fost de foc. Ea se consumă între zbuciumul carnal şi liniştea înfăptuirii lungi. Trăirile fierbinţi ivesc versuri de o frumuseţe stranie. Parienii simţeau acum cântecul lung homeric că pe ceva străin inimii lor. Cântec depărtat, chiar foarte depărtat. Arhiloh căuta starea dinăuntru. Mult mai adevărată decât războiul crâncen al aheilor. Şi totuşi, uneori, în agora, cântecul lui Arhiloh stârneşte gâlceavă. De bună seamă, Lycambes îl ascultă şi el. La început cu fală anume pe chip. Pleca, însă, urechea şi la zvonuri. Parienii îi zâmbeau cu înţeles, iar bătrânul tată, atent mai ales la zvonurile ce veneau din Thasos, înţelegea că Telesicles avea curând să se întoarcă şi atunci… Thasos era pământ bogat şi făgăduia viaţă ferice. Corabia curajosului Telesicles va geme cu siguranţă de mulţimea mărfurilor de preţ, iar pungile cu aur vor sta atunci în stivă, gândea fericit Lycambes şi, în taină, hotărî împreună cu Xantipa logodna grabnică a fecioarei.

7. Singur în lume

Ar fi fost de acum timpul ca Telesicles să se arate în Paros. Lycambes ardea de nerăbdare. Arhiloh şi el. Neobyle nu mai avea stare. Lycambes şi Xantipa hotărâră să ceară sfatul înţelepţilor în privinţa logodnei. Medeea spunea că-şi aşteaptă soţul şi nu li se alătură. Sfatul înţelepţilor spunea că logodna se putea face. Vestea bună se lăţi în toată insula umplând de bucurie inima lui Arhiloh. Zile-n şir casa bogatului Lycambes era numai cânt şi dans. Freamătul bucuriei se auzea până-n depărtări. Parienii veniră cu toţii. Strâns la cheltuieli, de data aceasta, Lycambes desfăcu baierele pungilor cu aur. Ameţit de băutură, în pas clătinat, veni în preajma tinerilor şi spuse în urechea lui Arhiloh că de acum poate să vină la ei chiar şi-n crângul nopţii fără sfială şi să nu mai stea ascuns în sălaşul sclavilor ca atunci, în prima noapte, când fugi de acasă pentru a nu pleca la Thasos. Arhiloh, îmbujorat, făgădui cu străşnicie că aşa va face.

Zvonurile ce veneau dinspre Thracia erau bune, fericite.

Teama de urgia mării se stinse în sufletul parienilor. De multă vreme cerul stă senin şi blând. Pescarii vâsleau departe-n mare, zvârleau mrejele în adânc şi la asfinţit se întorceau la ţărm cu coşuri pline de peşte. Păstorii aduceau caprele şi oile până aproape de buza mării, unde iarba era mai deasă şi mai fragedă acum înspre semnele toamnei. Smochinii şi curmalii arătau rod bogat, nu mai puţin măslinii. Apropierea toamnei şi gândul sărbătorilor lui Dionysos mişcau insula înspre viaţă nouă. Carelor pline cu rodul livezilor li se alăturau cele ce purtau rodul viţei de vie. Bucuria parienilor se lăţea pe zi ce trece şi părea că nu mai vrea hat.

Dar Poseidon săvârşi somnul din aşternutul de ape din adâncul mării. Din senin iscă furtună. Pe cer alergau norii vineţii mânaţi de suflarea lui Eol. Valuri uriaşe izbeau în creştetul stâncilor cu putere înspăimântătoare. Ruga preoţilor la templu nu contenea zile şi nopţi în tremur de frică. Degeaba, zeii parcă surziseră.

Când stihia stârnită de Poseidon conteni, parienii din deal zăriră jos, în preajma stâncilor, ceva ce plutea deasupra apelor încă înspumate. Era un catarg de corabie. Câţiva tineri îl traseră la mal. Deasupra catargului, aproape fără suflare, zăcea strâns legat un sclav din casa lui Telesicles. După o vreme, sclavul prinse grai şi parienii aflară cu toţii cum corabia curajosului Telesicles fu înghiţită în vârtejul apelor nesătule. Vestea groaznică se răspândi cu iuţeala fulgerului. Arhiloh, atât de fericit în ultima vreme, se întrista de moarte. Vestea îl lovi ca o lance. În urechi îi sunau acum să-i spargă capul cuvintele mamei sale Enipo. Aflând iubirea lui Arhiloh pentru Neobyle, Enipo, mama cea bună, încerca să-şi înduplece fiul să curme gândul căsătoriei cu fata bogatului Lycambes. În adâncimi de suflet simţea tragedia ce avea să răscolească viaţa fiului. Şi, ca un făcut, aici, tocmai aici, între stâncile din preajma imediată a mării, Enipo îi amintea condiţia lui de copil scăpat din margine de drum numai prin voia cea bună a zeilor. Lycambes va afla şi el curând aceasta şi atunci întristarea va fi cu mult mai grea. Arhiloh înţelegea abia acum de ce Telesicles şi Enipo ţineau să-l îndepărteze şi pe el de Paros.

Rămas singur, fără sprijinul tatălui, Medeea, mama vitregă, porni asupra lui Arhiloh săgeţile urii sale de-o viaţă. Întărâtă la aceasta şi pe Electra, fiica ei. Ca un adaos dureros, Neobyle nu se arăta defel să-i stingă întristarea de care se simţea răpus. Lycambes zăvorâse fecioara în casă, cu strajă alături.

Pe stânca sură şi golaşă, în noaptea năpădită de stele, Arhiloh făuri un cântec sfâşietor. Dureros şi aprig ca izbitura de val, cu privirea pierdută în zare vedea cumplita smucire din miile de braţe ale mării a corabiei lui Telesicles. Vedea apropiindu-se din ce în ce mai mult, prin volbura apelor, chipul înspăimântat al mamei Enipo cerând îndurare cumplitului Poseidon. Ochii ei mari, negri izvorau durere ce izbitura valului n-o putea reteza. Durerea era a mamei pentru fiul rămas singur în lume.

8. Plâns în zile şi nopţi

Noaptea Arhiloh o petrecu aici, între stânci, în plânset lăuntric. În zori coborî spre casă cu privirea încă tulbure şi chinuită. Era supărat de moarte. În agoră, mulţimea strânsă ciorchine vorbea aprins despre pieirea lui Telesicles. În centrul adunării, suit pe treptele de piatră, sta bătrânul Lycambes. Avea faţa vânătă de mânie şi ţipa cuvinte ucigătoare. Mulţimea îl certa îndârjită. Lycambes, cu privire de nebun, cu spume la gură, bolborosea fără noimă stârnind, în răstimpuri, râsul. Arhiloh se apropie şi-l privi ţintă pe bătrân. Lycambes scuipă, apoi îi întoarse spatele. Ca prin vuiet de furtună, Arhiloh desluşi că se vorbea despre el. Ghionturi şi priviri îndrăzneţe îi ascuţiră subit mintea. Pricepu: Lycambes avea mintea deranjată, spunând prietenilor că-l lipseşte pe flăcău de masa de nuntă. Arhiloh simţi cum o linişte năprasnică i se lasă greu în toată fiinţa. Nemişcat şi mut că piatra, Arhiloh privea la gura bătrânului ce grăia cuvinte nesăbuite. Aţâţat, Lycambes coborî în fugă treptele şi se năpusti ca un câine asupra flăcăului. Atunci, ca pornit din arc, Arhiloh repezi braţe vânjoase lovind pieptul bătrânului. Fulgerat parcă, Lycambes se prăbuşi scuipând sânge. Când se ridică, Arhiloh îl pocni cu piciorul în spate, că oasele bătrânului trosniră. Cei aflaţi în preajma săriră să-i despartă. Reuşiră cu greu. Cuvinte nebune zburau neîncetat din gură celor doi învrăjbiţi. Lycambes, cu barba-n noduri, cu vestmântul sfâşiat şi pătat de sânge, cerea, în gura mare, judecată grabnică. Arhontele pică de îndată, făgăduind bătrânului sprijin. În tot acest timp, Arhiloh nu vedea şi nu auzea nimic. Cu privirea de lup hărţuit, răcnea batjocorind pe bătrânul Lycambes. În vălmăşagul cuvintelor fără noimă, Arhiloh vedea chipul mamei Enipo scăldat în lacrimi. Deodată, se prăbuşi pe mozaicul înflorat şi gemu. Pentru o clipă numai se-ntoarse cu totul, ca lupul. Lângă Lycambes, ştergându-i cu o năframă pieptu-i de sânge, era Nobyle. În clipă, privirile foştilor iubiţi se întâlniră. Arhiloh cerşea dragostea. Privirea fetei purta însă dispreţ şi ură. Arhiloh se cutremură. Privirea fetei vorbea deopotrivă mulţimii şi lui de limpezimea unei hotărâri grele. Atunci, în văzduhul greu al agorei, ţâşni din pieptul flăcăului un răcnet sinistru, ca de fiară prinsă-n laţ. Mulţimea îngheţă. Răcnetul lovi năprasnic zidul de piatră, înconjură ca fulgerul întinsul insulei şi se întoarse în fiinţa flăcăului cu gând să nu se liniştească-n veci. Parienii strânşi roată, speriaţi ca de glasul înciudat al unui zeu nebun, toţi, dar toţi ca la un semn nevăzut, părăsiră aproape în fugă agora. Din cer se porni atunci huruiala. Un tunet roşu, lăţit peste necuprinsul vânat al cerului, pocni. Piatra insulei sărace se clatină. Năvală de apă căzu din cer. De zidul, mişcat de tunetul roşu, Arhiloh se prinse strâns cu braţele. Plângea în spasme, rotind privire tâmpă. Chipul mamei Enipo îi răsări iarăşi în faţa ochilor.

Plângea. Plângea. Plângea.

Noaptea găsi pe Arhiloh trântit în lungul pietrei reci din agoră. Legenda spune că a stat aşa mai multe zile şi nopţi. Gemea înăbuşit.

9.Naşterea Epodelor

Se pare că arhontele nu s-a grăbit de fel să înfăptuiască cerinţa bătrânului Lycambes. Otrava din sufletul lui Arhiloh era în gura oricărui parian, aşa că bătrânul tată nu se arată în cetate săptămâni la rând. Şi, în sfârşit, când el se încumetă să amintească arhontelui ce trebuia să facă, în plină zi, încurajat fiind de parieni, în agora cineva strigă cu ură: Ce ţi-a trecut prin cap, tată Lycambes, să mă lipseşti de masa de nuntă? şi un râs nervos foarte îi scoroji urechile. Brusc, ca o fiară, Lycambes se-ntoarse şi privi. Se înciudă. În mijlocul unui grup de tineri şi copii, cu rânjet lupesc, răsări Arhiloh. Aici, în agora, în plină zi, se năştea satira. Poezie grea şi ascuţită ca lancea. Din durerea de frângere-a iubirii, pe atât de grosolan, de tâmpit, de greu şi de urât mirositor va fi cuvântul satirei, biciuind fără răgaz obiectul iubirii, pe Neobyle. Satira creşte la Arhiloh ca nevoia de arătare cu degetul într-o campanie a râsului burduhănos şi istovitor. Întâi, bătrânul Lycambes cel cu mintea deranjată e târât metodic şi gradat în noroiul vâscos al satirelor (Epodelor). Epodele, născocire de coşmar a lui Arhiloh, sunt povestiri scurte cu tâlc repezit şi ţintă aprigă şi directă. Sunt fabule strunite pe umbra de jar a satirei. Aici, în epode, gândul cândva liric şi curat al lui Arhiloh e convertit la un demers epic, ţepos. Analizate în lungul timpului în care ele au fost compuse, epodele arată o din ce în ce mai bună acordare a fragmentelor epice la intenţia lor vădit satirică, de bază. Poetul a săvârşit racordarea aceasta picurând dibaci, etapic, otrava din inima lui rănită într-un narativ lent, care, spre final, îşi modifică tensiunea crescândă într-un liric ce se va închega în nevoie de răcnet. Căci numai contribuţia din trăirea lirică îi va permite o aşa coloratură imagistică, de-a dreptul halucinantă. Tatăl satirei e deci Arhiloh parianul, iar Lycambes e întâiul erou caraghios al lumii literare. El, bătrân cu mintea deranjată, e, pe rând, vulturul prost şi hulpav care fură din ofrandele aduse zeilor la temple; e maimuţă caraghioasă, e măgarul încăpăţânat în care lovesc toţi cu dezgust şi furie; e zdreanţa pe care-şi şterg picioarele parienii la intrarea în temple. Plesnitură de foc a biciului stă aici alături de râsul lăbărţat, homeric. Şi aşa, zile-n şir, în viermuiala agorei, Arhiloh urlă: O, stăpâne Zeus, am fost lipsit de masa de nuntă. Bătrâne Lycambes, ai să mi-o plăteşti însutit. Plânsul în pumni din nopţile înfrigurate petrecute între stânci răbufneşte acum violent în afară în chip negru de blestem. Tot Parosul râde însă cu râs fremătăor. Toţi se uită cruciş la bătrânul Lycambes şi-l scuipă. Epodele au avut o bufnitură atât de puternică asupra bătrânului, că acesta, spune răspicat legenda, s-ar fi spânzurat. În sălaşul sclavilor.

Arhiloh însă nu se potoleşte. Bătrânului Lycambes îi urmează Neobyle. Insulta mult josnică arată văpaia flăcăului din trădarea iubirii. Dacă, odată cu moartea, Lycambes este lăsat în pace, Neobyle, în schimb, nu. Luni, ani în şir chiar, cu poftă rea, mereu proaspătă, iubita de altădată e terfelită în cuvinte ce-ţi sparg urechea. Mişcarea cuvintelor urmează linia grotescului, a putredului. Neobyle e o curtezană ofilită, o prostituată obeză, de care tinerii fug cu dezgust şi scuipă la vederea ei. Sânul, cândva rotund şi tare, acum aduce cu cel al caprei, ochiul ei e acum al oii aflate în creştet de stâncă pleşuvă. În altă parte, Neobyle e o leoaică bătrână cu ochi scofâlciţi, care aleargă bezmetic după tineri viguroşi. Bizar: multe dintre epodele acestea crunte s-au păstrat aproape în întregime şi vitregia veacurilor nu le-a putut stinge năduful. În schimb, lirica gingaşă, cu miros de ramură de mirt, a fost,î ntr-o foarte mare măsură, roasă de vreme, ciuntită. Din ea ni s-au păstrat doar câteva fragmente. Trăirea lor lirică adâncă răzbate însă. Stranie voinţa aceasta a sorţii. Imaginile lirice fragmentate au prins însă semn mai târziu, prin secole, iar tainicul lor abia mijind a posibilitate ruptura sintaxei poetice. Imaginile lirice au aliniat în persoana autorului un caracter poetic absolut nou. La rândul lor, epodele, urlet din palma destinului rău, propun şi ele o atitudine poetică originală. Întreaga faună prezentă aici va sluji imagistic fabulei şi comediei ce vor prinde a se naşte curând. Un fapt de viaţă rămâne: de aici, din această cumplită supărare a vieţii, Arhiloh nu va mai ieşi. De acum îi e scârbă de tot şi de toate. Neobyle – scrie poetul – nu mai răspândeşte frăgezime de carnea ei, pielea deja i se veştejeşte, iar plugul sinistrei bătrâneţi îşi sapă pe ea brazdele. În final, fosta iubită i se pare acum a fi un smochin de stâncă, ce hrăneşte multe ciori.

Dinspre Thasos vin chemări măgulitoare. Pericles şi Glaukos, prietenii lui Arhiloh, plănuiesc drum pe mare. Se săturaseră de insula stearpă, bătută mereu de zei. Erau tineri, în putere şi fără teamă. Acolo, la Thasos, Ares le oferea scut, lance şi pradă. Au vorbit şi cu Arhiloh. Cu sufletul rupt, Arhiloh vrea şi el să nu mai zăbovească la Paros. Şi nici nu mai avea de ce.

10. Militar şi cântăreţ
11. î.Hr. Thasos. Insulă în coasta Thraciei. Insulă bogată. Nu cu multă vreme în urmă, parienii o cuceriseră şi aveau aici garnizoană. Naxienii, sartienii şi alţi insulari vecini râvneau şi ei la bogăţia de aici. Luptele se ţineau lanţ. Pe uscat şi pe mare. Ziua şi noaptea.

Cu o ceată de parieni, Arhiloh coboară din corabie pe ţărm. Strigăte de bucurie cutreieră Thasos-ul. Arhiloh, nu se ştie de ce, dar e trist. Încă de la început, simte că vindecarea nu o să-i vină din viaţa militară. Ares Enyalias degeaba caută a-l dezmierda. Şi totuşi, încăpăţânat, încearcă viaţă nouă. Declară: Sunt slujitorul vajnicului Ares/ catehist în dulcea taină a muzelor. Intrat slugă de arme în solda lui Ares, Arhiloh nu uită o singură clipă măcar că e poet. Deci: militar şi cântăreţ, îşi zice. Solitarul parian, altădată iubind preajma mării, acum, aici la Thasos e nevoit să trăiască însă în larma garnizoanei. Pretutindeni mişcare vie, ordine scurte de luptă, instrucţie cât încape, masă la popotă stropită cu vin dulce de Ismar, glume tâmpite sau bune. Starea lui Arhiloh e de permanentă alarmă. Ne spune neîntrerupt că nici măcar o clipă, o singură clipă măcar, nu-şi lasă lancea din mână: Lancea-i pentru mine pâinea, lancea-i vinul meu/ De Ismar pe care-i beau sprijinit tot de-a mea lance. Sprijinit poate foarte bine să însemne şi pe gânduri.

Dar viaţa aceasta, plină de mişcare şi spaimă, începe la un moment dat să-i placă. Gândul înspre Paros nu-i mai zboară aşa de des. Rondurile lungi, mai ales cele de noapte, îi cer maximă atenţie. Oricând poate răsări vreun sintian din întunericul gros şi jilav. Oricând poate fi doborât de săgeată sau de sabie. Aşa că lancea o strânge mereu în mână! Dar versurile citate vor să mai spună şi că Arhiloh este întruchiparea desăvârşită a misiunii militare. Şi aşa este. Vremea militară, că şi vremea iubirii de altădată, Arhiloh o trăieşte plenar. Nu-i plac jumătăţile de măsură. Iubirea, am văzut, i-a strivit mădularele şi i-a otrăvit sufletul. Ceva asemănător întâlnim şi-n versurile închinate lancei. Rostirea obsesivă a cuvântului lance traduce un timp trăit şi crispat. Un timp de clepsidră spartă. Pâine, vin şi lance. Obiectele acestea, simple şi puţine la număr, încep să-i strângă inima. Timpul scurs monoton îl zgândăre. Urâtul i se aşază iarăşi pe suflet. Militarul cântăreţ, că şi-n alte ocazii de zbucium pricinuite de destin, se cufundă în sine pentru a se îmbărbăta. A se minţi. Poezia-i prinde altă coloratură.

Glaukos, la popotă, beat, i-a spus cum a avut-o pe Neobyle. Arhiloh nu i-o va ierta. Satira, brusc, iarăşi, prinde viaţă. Ca şi iubirea înainte, viaţa militară, acum, e ridiculizată. Versul homeric, în formă şi în conţinutul lui, e simţit ca fiind depăşit.

……………………………………………………………………………………………………………

Noapte înaltă. Puzderie de stele. Curge din cer lumina. În cazarmă tovarăşii de arme dorm somn adânc, temeinic, liniştit. Şi duşmanul, acolo, departe, parcă are linişte. Nu se arată nici pe mare, nici pe uscat. Nicio mişcare, nimic. E linişte. Arhiloh iese afară şi se aşează în preajma mării. Pieptu-i bate năvalnic. Priveşte în noapte. Petrece viaţa trăită. Tot ceea ce a săvârşit până acum nu-l fericeşte. Sunt lucruri făcute parcă fără sens. De ce-a pornit el aici, la Thasos? Cine l-a mânat aici? Nu ştie. Vrea să afle şi-şi îmboldeşte sufletul la sfat. Inima îl doare, căci a aflat: a fugit din tărâmul iubirii neîmplinite. Dar… asta a fost demult, tare demult… Oare?… Din mişcarea înceată a mării răsar din întunericul ca smoala chipuri albe, cunoscute: Neobyle şi Lycambes se ţin de mână strâns-strâns. În jurul lor, mulţime mare de oameni. Se aud în depărtare mare cântece vesele, vorbe aprinse de duh. E sărbătoarea lui Dionysos. Arhiloh se opreşte din cânt. Lycambes şi Neobyle trec chiar prin faţa scenei. Arhiloh se apleacă mult şi o prinde de mână pe Neobyle cu gând s-o strângă la piept, dar Lycambes bătrânul o ţine aşa de tare că Arhiloh nu o poate smulge. Însă ochii fetei cer iubire. Deodată în hârşâit sinistru, trupul fetei se răsuceşte, apoi se întinde mult, se întinde mult în toate părţile, năvălind dureros în toată fiinţa lui Arhiloh, în sângele lui în clocot. Arhiloh se clatină de o stare de rupere în fiinţă. Priveşte năuc în noapte. Ropotul valurilor îl deşteaptă. Înţelege acum că a visat. O tristeţe aşa din senin îi apasă inima şi oftează lung, lung. Închide ochii şi vine mai aproape, în pragul mării. Şi toată noaptea a stat aşa ascultând sfatul mării.

11. Mirosul de sânge

Tot ce mişcă în Thasos trece în versul lui Arhiloh. Dar şi acum, versul porneşte din ochiul pus pe hulă. Glaukos, prietenul lui cândva, omul cu care a participat la multe lupte şi aventuri, e luat în colimatoriu. Pentru că are părul creţ, barba rasă şi calcă îngâmfat ca un gânsac. E un lăudăros şi se crede mare comandant, azvârlind paşi de uriaş. Versul transpiră ciudă. Aflăm dintr-o fabulă că Glaukos e un cerb atras prin farmec de Neobyle într-o grotă. Se ştie: cerbul e animaul fricos. Nici Pericles, celălalt prieten din Paros, nu are parte de lumină. Şi doar altădată, Pericles era preabunul, dar acum e nesimţit. Mănâncă că porcul şi bea de pleaşcă, la chefuri. Râgâie tot timpul, se laudă istorisind fără talent victorii închipuite. Când împrumută o sumă de bani, fie mare, fie mică, uită să o returneze. Solda o bea mereu şi mereu singur. Arhiloh îi aminteşte cum l-a scăpat odată din mâna naxienilor. Degeaba, Pericles scuipă pe prietenia lor. Şi aşa, Arhiloh se îndepărtează chiar şi de cei mai vechi prieteni ai săi. Pretutindeni, el vede numai şi numai caraghiosul vieţii, cenuşiul ei searbăd. Thasosul e simţit, şi el, din ce în ce mai greu, ca un tărâm al pustiului de suflet. Foarte curând, Arhiloh devine arţăgos, se încaieră veşnic la popotă, înjură scârbos, e insuportabil. E ocolit fără cuvinte, de vechii prieteni. Şi aşa, încet, pe nesimţite, gustul vinului dulce de Ismar îl fură. De multe ori, în rondurile lungi de noapte, pe puntea năvii repezi, Arhiloh bea şi numai vinul îl face să se simtă fiu al universului, cu inima uşoară, om de oriunde şi de oricând. Acum, în noapte, vede desluşit ziua de ieri. A fost o bătălie cruntă. Au murit şi sintieni, şi parieni, şi naxieni, mulţi, mulţi, mulţi. Ţărmul e plin de leşuri. Corbii rotesc croncănind deasupra lor. În scurtă vreme, sângele proaspăt vărsat înnegreşte cerul de corbi. Lăncile soarelui aprig de vară izbesc peste tot, o duhoare groasă se ridică din pământ spre cer. La ordinul lui Leonidas, comandantul garnizoanei, i-au îngropat. O zi întreagă i-au îngropat şi totuşi mirosul de sânge încă mai răsfiră-n văzduh. Răsufletul marii îl aduce şi-l alungă. Şi acum, în crugul nopţii de rond, Arhiloh simte mirosul de sânge. Vălurimea mării îi mângâie obrazul şi-i dă înţelegere nouă. Versurile lui Homer i se rotesc obsesiv în minte, asemenea corbilor. Ele cântă în melodie tristă vitejia, frumuseţea luptei, onoarea şi curajul. Homer! Homer! nume straniu, ce parcă vine dinspre o altă parte a lumii, lume complet diferită şi trecută. Gândeşte: nu cumva oare Homer l-a purtat aici, la Thasos? Da, Homer l-a adus aici, dar Homer e acum departe şi tare de demult…

Înfăşurat în mantie, în noaptea friguroasă, cu scutul alături, pe care zace tolănit burduful cu vin de Ismar, Arhiloh desparte firu-n patru: vitejia înseamnă scamatorie, nu eroism. Eroismul cere preţul vieţii?!… Şi Ahile, şi Hector s-au dus… Nu, eroii nu sunt cei cu scutul în mâna, o, nu… Eroul e soldatul viu, scăpat cu viaţă din luptă, chiar dacă din mână i-a căzut scutul şi l-a lăsat acolo, în câmp, printre leşuri şi s-a arătat apoi speriat la cazarmă aşa, cu mâna goală, stârnind râsul şi glumele camarazilor de arme. Aşa s-a născut poezia în care e proslăvită setea de viaţă şi nu orgoliul aidosului:

Vreun sintian se va fi mândrind acum

Cu scutul meu frumos, pierdut în luptă

Bine că scăpai cu viaţă, scutul ducă-se la naiba,

O să-mi fac eu rost de altul, mai frumos ca cel pierdut.

Defetism? Nici pe departe. Raţiune? Da. Preţul vieţii înseamnă raţiune. Legea spartană hrănită secole de-a rândul de cântul lui Homer alunecă în hău. Viaţa este un dar de mare preţ. Înaintea umplerii de glorie, viaţa trebuie păzită. Trebuie păstrată, iubită. Într-o vreme când grecii glorificau încă vitejia nebună, versurile acestea trebuie că au sunat ciudat. Să-ţi pierzi tu scutul în luptă? Aşa ceva era de neînchipuit atunci, în timpul lui Homer, dar şi în timpul lui Arhiloh. Callinos de Efes, contemporan cu Arhiloh,s crie imnuri războinice, menite să încurajeze pe soldaţi în lupte. Dar oare însuşi Arhiloh nu venise la Thasos cu menirea luptei? Parienii îl cunoşteau bine şi-l luaseră cu ei poate tocmai datorită talentului sau literar. Oare, la început, când pusese piciorul în Thasos, Arhiloh nu se numise pe sine slujitorul vajnicului Ares?!… Dar, spre fericirea literaturii, Arhiloh nu păstrează nimic din ce moşteneşte. El rupe vădit cu tradiţia. Arhiloh converteşte, uneori, poema războinică la caricatură, alteori o îndreaptă spre adevărata esenţă a firii umane: cântarea dorinţei aprinse de viaţă. O să-mi fac eu rost de-un altul/ mai frumos ca cel pierdut înseamnă şansa revenirii prin topirea orgoliului, când lupta nu încetează decât numai prin păstrarea vieţii.

……………………………………………………………………………………

Arhiloh a fost un îndârjit. O fiinţă tare ca piatra, cu momente aprig dureroase de slăbiciune. Versul lui urlă. Versul lui e ca lancea: se afundă adânc în carne. Destinul lui învolburat, schimbător foarte i-a hrănit bogat viaţa poeziei. Cu vers de foc, Arhiloh a pârjolit existenţa şi-a ridicat poezia la rang de armă.

Lirică lui e năprasnic schimbătoare şi concordă deplin cu mişcarea destinului său. Această concordanţă a şi transformat cântul iubirii în satiră, iar cântul războinic al morţii în cântec aprins al dorinţei de viaţă.

***

640 î.Hr. Arhiloh moare într-o luptă cu naxienii.

La scurtă vreme de la moartea lui, parienii, în semn de preţuire, i-au ridicat statuie aproape de mare. De atunci, Arhiloh scrutează neobosit nemărginitul mării, semn al nevoii de schimbare a destinului.

 

(Anuarul Colegiului Tehnic „Gheorghe Cartianu”, Piatra-Neamţ, nr. 10, 2006, pp. 7-22)