ROXANA VASILIU, Drumul spre libertate

ROXANA VASILIU

 

 

Drumul spre libertate

 

Motto:

„Omul este măsura tuturor lucrurilor,

a celor ce sunt în ce fel sunt,

a celor ce nu sunt în  ce fel nu sunt.”

 

(Protagoras)

 

Privirea lăuntrică aţintită către ideea de libertate este scrutarea tăioasă a individului  topit într-un conglomerat  uman, amorf până la des-fiinţare. Cum se poate elibera omul de la acest asediu sufocant? Cum s-ar putea salva de la căderea în timp care îi perindă pe dinaintea conştiinţei spectacolul existenţei amplificat până la dimensiunea tragicului? Cum ar putea Adam să redobândească patria edenică după păcatul originar?

Prin proiectul grandios. Ar putea deveni împătimit de întâlnirile absolute, spontane cu sacrul care irumpe în profan. Ar putea practica până la fanatism riturile magico-religioase de reinstaurare a originilor prin puterea gândirii mitice şi prin orizontul fantastic al mentalului omenesc. S-ar putea lăsa pradă obsesiei genezelor pentru a reface unitatea şi spiritul fiinţei umane, în spiritul lui Mircea Eliade.

Prin apologetica spiritului liber. Ar căuta cu seninătate la sublima închinare către o Mathesis universalis a sufletescului, formula atoatecuprinzătoare prin care spiritul devine liber să se situeze în adevăr. Ar face calculul matematic al problemei existenţiale, ar geometriza într-un exerciţiu al actelor pure miracolul omului care se întâlneşte cu soarta sa. I s-ar desluşi faptul că „în locul lumii reale pe care o pierde, îi apar toate lumile posibile. În locul bucuriei de a vieţui viaţa aceasta, are bucuria de a vieţui toate vieţile care nu au fost.” la şcoala mult visată a lui Constantin Noica.

Prin deriziune. S-ar dedica cu energie fabricării unui dispozitiv explozibil prin care să dinamiteze conglomeratul, să deconstruiască automatismele lumii sub forma stranie şi grotescă a unei comedii a disperării. Ar recrea haosul în speranţa desfacerii în făşii a unei lumini noi, a unei păci paradisiace. Ar rătăci într-o lume ostilă şi violentă, exilat în şi din această lume de neconceput a fi cea adevărată, ci doar un loc de trecere, cu necesara credinţă că orice limbaj al existenţei umane „explodează, în cele din urmă, în tăcere şi noncomprehensiune, se face ţăndări, se sfărâmă spre a se realcătui într-un alt chip. Un limbaj mai pur care merge până la frontieră, până la marginile tăcerii ” – Eugen Ionescu.

Prin scepticism. Ar locui un paradis de amărăciuni, cultivând plăcerea pribegiei printre idei şi lumi aflate în contradicţie, refuzând a se pronunţa în favoarea uneia dintre părţile contrarii. A nu prefera  nimic, a exersa demonstrarea inconsistenţei oricărei judecăţi asupra lucrurilor pentru a năzui, de fapt, să dea o enumerare completă a tuturor posibilităţilor de enunţare, acesta ar fi jocul luat în serios şi pătruns de o decepţie dureroasă pentru zădărnicia şi irezolvabilul condiţiei umane care l-ar scăpa de suferinţă, i-ar procura fericirea şi, am spune noi, libertatea scepticului de profesie, în genul lui Emil Cioran.

Această preocupare de recuperare totală a paradisului pierdut, întreprinsă pe drumuri diferite, nu poate fi imaginată în afara istoriei pe care au trăit-o toţi, deopotrivă, în forme variate de exil, asumându-şi cu sete destinul omului alungat din patria tatălui  prin insurgenţă, cenzură, rasism, prin înrobire, întemniţare. Acest destin adamic a proliferat un exil dificil, dar în libertate, a germinat vieţi individuale trăite paroxistic.

La tânăra intelectualitate afirmată în perioada interbelică se recunoaşte un constant reflex de a raporta ideea de libertate unui mod existenţialist de gândire. Spiritualitatea românească reprezentată simbolic şi de şcoala de constituţie socratică a lui Nae Ionescu dezbate, problematizează conceptul de libertate în condiţiile unei istorii aflate în stare de criză şi o reliefează ca pe un subterfugiu de la istorie, de la ororile unui război care adusese umanitatea într-un impas uriaş.

 

„Nu sunt dispus să am decepţii. Nu-mi recunosc un asemenea drept. Nemţii şi hitleriştii au crăpat. E deajuns.

Am ştiut totdeauna, până în adâncul inimii, că aş fi murit bucuros, ca să grăbesc măcar cu o fracţiune de milimetru prăbişirea Germaniei. Germania e prăbuşită – şi eu trăiesc. Mai mult ce pot cere?..

Mai departe ? Nu ştiu

Mai departe, începe viaţa. Un fel de viaţă care trebuie trăită. Singurul lucru după care am tânjit a fost libertatea. Nu o nouă definiţie a libertăţii – ci libertatea. După atâţia ani de teroare nu mai avem nevoie să ni se explice ce înseamnă să fii liber. Asta ştim – şi asta nu se înlocuieşte cu nicio formulă.”

Mihail Sebastian, Jurnal – Septemvrie 1944

 

În voluptatea şi energia tumultoasă cu care Emil Cioran consumă pasiunea pentru existenţă pulsează deopotrivă şi presentimentul neantului. Între pomul vieţii şi pomul cunoaşterii omul nu a deliberat pentru o singură axis mundi, năzuind să-şi depăşească limitele. Două stări aparent contradictorii pot exista concomitent, contradicţia cizelând o formă de cunoaştere prin şi în diversitate. „Cred că ideea cea mai simplă, cea mai directă, cea mai dificilă însă, e aceea de a trăi cu contradicţiile proprii.” (Convorbiri cu Cioran) Această conştiinţă a neliniştii vine dintr-un instantaneu autobiografic, pe care însuşi Cioran l-a întrebuinţat în spiritul etic şi nostalgic al parabolei biblice. Copilul, surprins ca şi Adam în plină pace edenică de o nelinişte, de o  conştiinţă alertată a existenţei timpului, face o descoperire abisală: neantul. „Pot spune cu precizie când anume, copil fiind, am avut certitudinea subită că percep timpul, că timpul mi-a devenit dintr-o dată străin. (…) am avut această senzaţie de vid, senzaţia din acea după-amiază – aveam cinci ani – că sunt situat în afara timpului”. „Neantul se afla chiar în mine, nu era nevoie să-l descopăr. ” (Convorbiri cu Cioran) Prin analogie, Adam se afla în afara conoaşterii, în el nu se născuse conştiinţa lumii şi a sinelui.

Pe de altă parte, acest copil care presimte golul, care are premoniţia nefericirii, chiar în mijlocul paradisului, percepe intuitiv şi un alt abis, o pierdere ireparabilă. Cu disperare strămutarea la oraş la o vârstă fragedă îi produce gândul cumplit al unei despărţiri definitive de raiul copilăriei, al unei căderi în timp. „..ar fi mai bine să nu fi existat civilizaţie, şi omul să fi rămas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii”. Tot astfel destinul adamic al omului se justifică prin păcatul originar la nivel pur antropologic, adică văzut ca o pierdere iremediabilă. De altfel, Cioran îşi exprimă deschis neîncrederea în existenţa unui paradis, chiar dacă îşi învesteşte copilăria cu atributele edenicului. Mai curând i se pare credibilă teoria unei rupturi primordiale în fiinţa umană, a unei sfârtecări insurmontabile, care, într-un mod mai plauzibil, explică şi senzaţia de maturitate că vârsta copilăriei e „ceva definitiv pierdut, ca un eveniment antediluvian. (…) Îmi amintesc de copilăria mea ca de ceva absolut inaccesibil. Ceva ce nici măcar nu este viaţa mea, ci altă viaţă, o preexistenţă.”

În sensul analogiei prezentate, gândul despre libertate al lui Cioran poate echivala cu o notaţie aforistică a autorului din volumul Istorie şi utopie: „Oricât de sus ne-am înălţa, rămânem robii propriei naturi, ai decăderii originare”. Întreaga carieră de gânditor particular, cum prefera să se autocaracterizeze Cioran, şi întreaga scriitură itinerantă care ne arată cum a convieţuit  cu gândirea şi cum a văzut lucrurile un alexandrin al secolului al XX-lea, pot fi puse sub semnul drumului spre libertate. Este acest drum însă parcurs cu concursul nu de puţine ori derutant al paradoxului, al dilemei, al negaţiei, al misticismului sau al scepticismului radical.

 

„Am vrut să fiu filosof, şi am rămas simplu autor de aforisme; mistic, şi n-am putut avea credinţă; poet şi n-am izbutit decât să scriu o proză poetică destul de dubioasă.”

(Convorbiri cu Cioran)

„Cramponat de frânturi de idei şi simulacre de vise, ajuns la meditaţie din întâmplare sau din isterie şi nicidecum din grija pentru rigoare, îmi par mie însumi ca un intrus printre civilizaţi.” (Scrisoare către un prieten de departe)

„Nu, n-ai fost niciodată un barbar! În cele mai sălbatice dezlănţuiri ale inimii tale, ai fost un rafinat.” (Răspuns al unui prieten îndepărtat)

 

În filosofia de amurg a modernităţii pe care a gândit-o mai ales fragmentar şi subiectiv, spiritualitatea acestui poet celt de limbă latină se odihneşte ca într-un leagăn blând de îndoieli. Libertatea la care a aspirat s-a dovedit a fi epuizarea în contradicţie a tuturor suspiciunilor faţă de catastrofalul destin uman, faţă de inutilitatea vieţii, faţă de existenţă şi de moarte. „Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?” „Am trăit intens, fără a mă putea însă integra în existenţă. Marginalitatea mea nu e accidentală, ci esenţială.” În buna tradiţie a scepticismului grec, scepticul modern şi-a învins regretul paradisului şi s-a dispensat de aspiraţia la perfecţiune, făcându-şi din soartă o tragedie – „cu gândul la sinucidere am putut suporta viaţa şi m-am simţit liber. N-am trăit ca un sclav, ci ca om liber” – şi luându-şi libertatea unei acute lucidităţi în mijlocul unei întregi omeniri trăitoare în iluzie: „Cărţile mele aspiră să provoace trezirea!”

Actele de eliberare şi deliberare ale gânditorului român sunt numeroase şi distincte. Epuizând din tinereţe interesul pentru filosofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte pentru a se consacra unor cugetări profund personale. Filosofia-confesiune, situată în afara sistemului totalitar, lasă liber singurul mod pertinent de problematizare a civilizaţiei moderne: gândirea fragmentară pe linie nietzscheană. Pe de altă parte, discursul filosofic fragmentar, subiectiv, sub formă de explozie lasă spiritul liber. „De aceea scriu fragmente, ca să mă pot contrazice. Contradicţia face parte din natura mea şi, în fond, este a tuturor.” Formele discursului filosofic personalizat sunt dintre cele mai îndepărtate de canon: tratatul este substituit complet prin genuri hibride, marginale, vehicule potrivite pentru consemnările autentice. Atât prin eseu, prin aforism, cât şi prin genul epistolar sau cel memorialistic, Cioran a propus , a ridicat probleme, s-a pus pe sine şi pe alţii la încercare, incitând adevărul. (Adrian Marino)

„Eu unul mă simt absolut incapabil să scriu un roman, lucru pe care îl regret, căci la urma urmelor un roman este modul cel mai bun posibil de a te ascunde, pentru a putea spune totul într-un mod impersonal. Un eseu este mai mult sau mai puţin o confesiune, a atitudine…”

(Scrisori către Wolfgang Kraus 1971-1990)

În totalitate, scriitura sa este rezultat al experienţei trăite, este autobiografică, de aici desprinzându-se şi caracterul ei vitalist, organic. În consecinţă, nu este surprinzător faptul că opera cioraniană se prezintă ca o evidentă variaţiune pe aceeaşi temă, înţelegând în această cheie şi mărturisirea frapantă că esenţa gândirii sale fusese cuprinsă în prima sa carte, Pe culmile disperării. Emil Cioran pune pe seama megalomaniei omului tendinţa de multiplicare la infinit a creaţiei, exagerarea autorilor de a scrie prea mult. În cazul scrierilor sale constată retrospectiv un constant regres al expresiei: de la intensitatea iniţială, s-a produs treptat o diminuare, a atins momentul prolix al dezgustului de expresie şi a sfârşit în suprimarea totală a scrisului determinată de pierderea încrederii în cuvânt. Iată, aşadar, o nouă deliberare în numele libertăţii de spirit. Într-o viziune asemănătoare se înscrie un alt reprezentant al exilului parizian, Eugen Ionescu, cel care găsea resortul scepticismului în contradicţia de a nu mai crede în limbaj, dar de a continua să trăieşti în el cu preţul unei deriziuni monstruoase.

În altă ordine de idei, scriitura în opţiunea lui Cioran este eliberatoare, are efect terapeutic, produce acelaşi confort al alternativei ca şi sinuciderea. „O carte este viaţa ta, o parte din viaţa ta, care te face exterior ţie însuţi. Te desprinzi de tot ce iubeşti, şi mai ales de tot ce deteşti.” Aforismul este o pilulă pe care şi-o procură singur şi care îşi face efectul. „Pentru mine, a scrie înseamnă a scăpa de obsesii. Mai întâi terapia. Adevărul vine după aceea.” (Scrisori către Wolfgang Kraus 1971 -1990)

O altă formă a libertăţii de la care nu s-a abătut a reprezentat-o decizia de a-şi aboli orice factor al apartenenţei, de a-şi asuma consecinţele unei dezrădăcinări generale: religioasă, lingvistică, etnică, naţională, spirituală, socială. Se dezice frecvent chiar de omenire: „Durerea a frânt identitatea naturii. Înainte de a o cunoaşte cu toţii eram natură. Căci eram în rând cu existenţa. Dar durerea ne-a pus la pas cu Dumnezeu…” (Lacrimi şi sfinţi) În această privinţă sunt elocvente mărturisirile şi atitudinea faţă de limba maternă, faţă de ţara natală, faţă de creştinism, faţă de tradiţia filosofică. Refuzul de a primi premiile acordate pentru opera sa, ocaziile foarte rare de a se lăsa intervievat sau filmat  întăresc o paradigmă a negaţiei pe care o identifică drept neîndurătoarea luciditate care se construieşte prin excese dramatice de la ceea ce este manifest afirmat.

În drumul său spre libertate prin conştiinţă şi prin pulsaţia unei vieţi muribunde, Emil Cioran face elogiul amar al servituţii, în registre diferite: retoric, argumentativ, confesiv-anecdotic:

„Dezolant de efemeră, de cum apare ea îşi postulează lipsa de viitor şi contribuie, din toate puterile ei vlăguite la propria-i negare şi agonie. Nu intră o anume perversiune în dragostea noastră de libertate?” (Mărturisiri şi anateme)

„Libertatea are nevoie numaidecât, ca să se manifeste, de vid. (…) Temelia îi lipseşte: cu cât e mai completă, cu atât  echilibrul îi va fi mai precar, căci e din toate părţile ameninţată, până şi de principiul ce-i este izvor. Omul e prea puţin făcut ca s-o îndure sau ca s-o merite: strivit până şi de foloasele ei, ea îi devine împovărătoare…” (Scrisoare către un prieten de departe)

„De trei săptămâni sunt ameninţat să fiu dat afară din locuinţă. (…) Mi-am construit întreaga existenţă pe o iluzie, şi anume pe vechea chirie. Dacă vreau acum să iau o altă locuinţă, trebuie să plătesc cel puţin de zece ori mai mult, iar asta n-o pot face.” (Scrisori către Wolfgang Kraus 1971-1990)

 

 

Bibliografie selectivă:

Cioran, Emil – Lacrimi şi sfinţi,Humanitas, Buc., 1991

Istorie şi utopie, Humanitas, Buc.,1992

                               Mărturisiri şi anateme, Humanitas, Buc.,1995

Scrisori către Wolfgang Kraus 1971-1990, Humanitas, Buc., 2009

Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Buc., 1993

Frenkian, Aram – Scepticismul grec, Paideia, Buc, 1997

Modreanu, Simona –  Cioran, Junimea, Iaşi, 2005

 

 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *