REMUS B. MINEAȚĂ, Paradigma metafizică și estetica valorii în „Splendoarea Paradisului”

Paradigma metafizică și estetica valorii în „Splendoarea Paradisului”

<<Recenzie la volumul Alexandru Mihăilă, „SPLENDOAREA PARADISULUI”, Editura PapiruS Media, Roman, 2017>>

Motto:

„Amor vincit omnia – Dragostea învinge totul”

„Splendoarea Paradisului” este pe lângă nuvelă sau microroman, așa cum remarcă criticii consacrați, și o veritabilă dramaturgie care oricând poate fi pusă în scenă la un teatru prestigios, ori transpusă pe marele ecran, cu recenzii și critici favorabile simțului artistic. Alexandru Mihăilă ar putea fi văzut și ca un mare scenarist, regizor ori scenograf. Iar într-o dramaturgie, ori ecranizare montate post-mortem, ca scenograf ar fi responsabil de ceea ce ar vedea publicul, ca regizor de cum ar vedea publicul, ca actor de când ar vedea publicul, ca light designer de unde până unde ar vedea publicul, iar ca sound designer de cine ar auzi publicul. Astfel, s-ar face, ca toți cei implicați într-un eventual spectacol de teatru sau film, să răspundă, individual sau în grup, întrebărilor esențiale ale dramaturgiei și cinematografiei și, sigur ar răspunde, fiindcă toți aceștia s-ar numi Alexandru Mihăilă iar aplauzele și uralele publicului la scena deschisă nu ar mai conteni.

Paradisul la „Teafăra” îl înfățișează ca pe un loc pierdut în spațialitatea temporală a unei frumuseți aparte cu durerile și sublimul ei. Personajele Judith și Călin Dumitrescu, economistul Stoleru, profesorul Theodor Ifrim, colonelul Răzvan Georgescu, Lavinia Dragu, poetul Victor Mercati alias Victor Ciupercă, Iolanda Pop, pictorul Tudor Ioanid, Doroteea Crudu, Filip Cotuna, avocatul Weiss de la Imobiliare și Fiameta, dragostea naratorului, întregesc o regie cu recuzită vastă. Metafizica personajelor pornește de la arhicunoscuta și de puțini înțeleasă trecere, preț de o secundă universală, poate chiar mai mică decât o fracțiune – o infinitzecimală de nanosecundă – din timpul universal hărăzit omului în această lume, pe care cu toții o numim realitate. Ea este, într-adevăr, o realitate atâta vreme cât suntem animați, viețuim, căci după ce simțim patul de scândură de brad, iar în nări miros de lumânare arsă și fum de tămâie, această realitatea devine o alta, pentru toți. Viețuirea personajelor se desfășoară între un șpriț, un poker, în aerul curat al unei societăți vesele și, ispită, femeia, care tulbură mințile bărbaților. Dezbaterea din imaginarul Laviniei provoacă lungi și aprinse reacții. Povestea ei despre Rai, despre dematerializarea cu tot cu trecerea ființei ei spirituale prin plafon, absorbită de un vârtej de căldură și lumină care o avântă către înălțimi și o aruncă într-un ocean de lumină ce o răsfață. Aceasta își vede rudele plecate – bunici, verișori, părinți, frați, surori – plasați în priveliști onirice, câmpuri verzi, grădini cu flori mirositoare, păsări multicolore cu triluri nepământești și curgeri de apă cristaline. Predomină iubirea, priveghiul, dragostea și amorul dintre personaje: Judith cu Călin, poetul Mercati cu Iolanda, Filip cu Doroteea. Cugetările Laviniei intră în contradicție cu Filip Cotuna. Epicitatea lui Alexandru Mihăilă intuiește exact psihologia senectuții, toți vorbesc dar nimeni nu ascultă. Digresiunile sunt la modă, comentarii multiple, personajele se antagonizează uneori. Avem, prin urmare, la „Teafăra”, un locaș al muritorilor – a celor atinși într-un fel sau altul de aripa morții: ca idee, ca stare, ca certitudine și în final ca realitate cum sublim surpinde criticul prof. dr. Lucian Strochi în prefața volumului. Ce este moartea și ce se află dincolo de ea? La „Teafăra” se pare că toți sunt teferi, se pare că toți au găsit răspuns, iar acest nume sau denumire vine să întregească ironia sorții, mai devreme sau mai târziu. Tulburătoare și fascinante, dar fără răspuns, întrebări: „Ce este viața?” – „Ce este moartea?”

În lumina studiilor de psihologie socială dezvoltate de Susan Fiske, modul în care percepem personajele și, implicit, autorul, se realizează pe două axe esențiale: competență și căldură umană. În mod subtil, profesorul Mihăilă reușește să contureze personaje și contexte care inspiră admirație tocmai prin această dualitate. Călin Dumitrescu, de exemplu, inspiră prin autoritatea morală și cerebralitatea intervențiilor sale, dar și prin umanitatea tăcută și profundă. Poetul Victor Mercati cucerește prin duioșie și vulnerabilitate, dar nu poate fi redus doar la o figură caldă – competența sa artistică fiind evidentă. Lavinia, în schimb, stârnește, în funcție de perspectiva cititorului, empatie sau invidie, în funcție de cum rezonează cu complexitatea viziunii sale asupra Raiului. Astfel, „Splendoarea Paradisului” nu este doar o ficțiune, ci un laborator psihologic, în care Fiske pare a fi fost involuntar consultantă în procesul de creație.

Ceea ce susține în profunzime coerența narațiunii este integrarea valorilor umane universale: înțelepciune, onestitate, respect, generozitate și libertate. Prin vocea naratorului, dar mai ales prin scenele de reflecție ale personajelor, cititorul este invitat să contemple aceste valori nu ca idei abstracte, ci ca practici cotidiene. Într-o lume aflată în dezagregare morală, fiecare personaj se refugiază în propriile sale forme de adevăr. Doroteea Crudu, de exemplu, trăiește cu o grație smerită generozitatea, iar profesorul Ifrim întruchipează înțelepciunea în forma ei aproape sacră. Prin urmare, romanul devine și o pledoarie pentru recuperarea acestor valori în discursul public și privat.

A citi această capodoperă „printre rânduri” înseamnă a înțelege că Alexandru Mihăilă nu se limitează la o simplă descriere a unei societăți în decădere, ci oferă o meditație profundă asupra devenirii umane. A fi autentic și autonom sunt repere etice esențiale în arhitectura textului. Autenticitatea – exprimarea sinelui interior în deplin acord cu ceea ce suntem – se regăsește în confesiunile Laviniei sau în reflecțiile târzii ale lui Filip Cotuna. Autonomia – capacitatea de a-ți autolegisla viața – se regăsește în verticalitatea morală a colonelului Georgescu sau în noblețea resemnării din gesturile lui Tudor Ioanid. Autorul propune o întâlnire între etica „Luminilor” și romantismul autenticității, între datoria față de sine și datoria față de ceilalți. Fiecare destin este o metaforă a sintezei dintre rațiune și simțire. De aceea, „Splendoarea Paradisului” nu este doar un text literar, ci și un text existențial – o catedrală de idei despre om, sens, libertate și iubire, nu este doar o nuvelă, ci o frescă narativă, o operă compozită între proză, poezie filosofică și dramă teatrală. Alexandru Mihăilă reușește să creeze nu doar o poveste, ci o scenografie existențială unde teatrul vieții este pus în scenă cu rafinamentul unui regizor universal. Așa cum subliniază critica literară, autorul nu se limitează la statutul de prozator, ci se înalță la rangul de scenarist, regizor, scenograf și filozof în același timp. Structura narativă a volumului pendulează între realitate și oniric, între metafizică și senzualitate, între spirit și trup. Personajele sale sunt purtătoare de întrebări fundamentale despre viață și moarte, iubire și suferință, timp și eternitate. Judith și Călin Dumitrescu, Lavinia Dragu, Victor Mercati, Filip Cotuna – fiecare dintre ei – aduc cu sine o stare de spirit, un simbol existențial și un conflict interior transpus în dialoguri de o intensitate aparte.

Narațiunea se desfășoară într-un cadru simbolic – Teafăra – un loc al așteptării, al tranziției, al reconfigurării sinelui în fața morții. Aici, personajele sunt „muribunzi” nu în sens fizic, ci spiritual, personaje atinse de aripa unei treceri esențiale. În mijlocul acestor reflecții, dragostea devine liantul metafizic – singura punte între temporal și etern, între „aici și acum” și „dincolo”. Dialogul este profund și stratificat. Cu Lavinia se deschide poarta către lumi celeste, iar Filip, cu scepticismul său, completează contrapunctul filozofic. Prin această polifonie de voci, Alexandru Mihăilă atinge idealul teatrului total: scenariul, scenografia, muzica interioară a replicilor și luminile afective sunt toate gândite de același spirit creator. În centrul operei pulsează întrebări simple și vechi cât omenirea: „Ce este viața?; Ce este moartea?”. Profesorul Alexandru Mihăilă răspunde poetic, dar și riguros: viața este iubire, iar moartea este doar pragul către o iubire desăvârșită. Un laitmotiv al volumului este ideea iertării, a iubirii ultime – una care salvează sufletul și-l așază la „Cina Domnului”, purificat de regrete și împăcat cu sine.

La nivel stilistic, autorul folosește un limbaj elevat, poetic și rafinat. Digresiunile nu sunt pierderi de ritm, ci meditații lirice. Fiecare paragraf este o pledoarie pentru umanitate, pentru virtute, pentru autenticitate. Astfel, Mihăilă se aliniază cu marile tradiții filosofice și literare, de la romantismul individualist până la etica kantiană a autonomiei morale. Valoarea profundă a romanului rezidă și în modul în care reușește să îmbine etica cu estetica. Nu există nici-o pagină care să nu exprime o virtute: onestitate, respect, generozitate, libertate. Nu doar o narațiune, ci o lecție de viață, o pledoarie pentru revenirea la valori umane esențiale într-o societate care le uită. Alexandru Mihăilă creează în această carte nu doar un paradis literar, ci o realitate alternativă în care omul poate fi autentic și liber, în care iubirea este altarul pe care se sacrifică egoismul și moartea.

Stilul literar al lui Alexandru Mihăilă este o îmbinare rară între rafinamentul clasic și energia experimentală. El construiește fraze uneori arborescente, dar cu o muzicalitate internă care le conferă eleganță și profunzime. Dialogurile sunt vibrante, autentice, marcate de un realism poetic ce amintește de dramaturgia cehoviană și nuvelistica lui Eliade. Imagistica este de o forță vizuală cinematografică, cu scene care par a fi scrise pentru a fi văzute, nu doar citite. Fumul de lumânare, foșnetul câmpurilor, mirosul de tămâie – toate aceste detalii sunt atent distribuite pentru a crea o lume nu doar credibilă, ci trăită.

Lucrarea de față poate oferi și o lectură amplă și o critică a nuvelei „Splendoarea Paradisului” dintr-o perspectivă interdisciplinară, la confluența dintre estetica literară, psihologie cognitivă (teoria celor două dimensiuni propuse de Susan Fiske), etică autonomistă și autenticistă, precum și filosofia valorilor. Se demonstrează astfel că opera nu este doar o construcție narativă complexă, ci o lucrare de dimensiune morală, axiologică cu implicații teologice și sociale adânci. Stilul autorului este analizat ca vehicul estetic pentru transmiterea unei viziuni umaniste asupra morții, iubirii și identității personale. „Splendoarea Paradisului” este o operă care îmbină dimensiunile narative cu reflecția profundă asupra existenței, valorilor și condiției umane. Cu o stilistică ce pendulează între liric și filozofic, între concret și simbolic, între cotidian și transcendent, Alexandru Mihăilă reușește să contureze un univers narativ dens și stratificat. Forța sa narativă derivă nu doar din profunzimea tematicilor abordate, ci și din capacitatea unică de a încorpora perspective filosofice într-un discurs literar accesibil și poetic.

Personajele sale nu sunt doar actori ai unei povești, ci arhetipuri ale umanității în căutarea sensului – fiecare cu propria lor relație cu moartea, iubirea, adevărul sau transcendentalul. Fiecare scenă, fiecare dialog și fiecare reflecție sunt construite cu o precizie aproape matematică, dar încărcate de emoție autentică.

Prin integrarea modelului psihologic propus de Fiske, autorul ne oferă o demonstrație implicită despre cum percepția socială se reflectă în literatură. Valorile umane – onestitate, generozitate, libertate – sunt infuzate organic în parcursul narativ și devin forțe catalitice ale devenirii personajelor.

Citirea subtextului devine esențială pentru decriptarea acestei scrieri plurivoce, care, dincolo de aparența realistă a dialogurilor și descrierilor, ascunde o veritabilă filozofie de viață. Profesorul Mihăilă nu doar spune o poveste, ci reconfigurează paradigme morale, estetice și existențiale. „Splendoarea Paradisului” este o operă de referință în literatura română contemporană, oferind un model exemplar de articulare între ficțiune narativă și reflecție filosofică. Este o carte care trebuie citită cu mintea și cu inima deopotrivă, o lucrare care nu doar emoționează, ci formează.

Atât etica autonomiei, cât şi etica autenticităţii lui Alexandru Mihăilă pot fi sintetizate prin aceeaşi exigenţă metaforică de a deveni propriul tău stăpân. Aceasta nu este doar o simplă coincidenţă. Conceptul de autonomie şi conceptul de autenticitate sunt concepte morale care poartă amprenta atomismului social, accentuând rezistenţa individului uman faţă de presiuni totalizatoare şi holiste. Ca atare, cele două concepte sunt caracterizate de aceleaşi opoziţii dintre „interior” şi „exterior”, dintre „auto” şi „hetero”, dintre „propriu” şi „străin”. Cu toate acestea, o analiză atentă va dezvălui o serie de distincţii conceptuale dintre etica autnomiei şi etica autenticităţii, distincţii ce pot face vizibilă tensiunea dintre un ideal iluminist al autoguvernării şi un ideal romantic (sau, într-un sens mai larg, contra-iluminist) al autoapartenenţei. Primul subliniază importanţa raţiunii în crearea unei comunităţi a personajelor ce se autolegislează moral, în timp ce al doilea subliniază importanţa emoţiilor, înclinaţiilor şi instinctelor pentru procesul împlinirii de sine şi al autoexprimării.

Alexandru Mihăilă de fapt aduce în „Splendoarea Paradisului” ideea sociologică că nimeni nu este scutit de uzul intelectului şi, de aceea, nimeni nu-şi poate lăsa viaţa morală pe mâna „monarhului”, a unei „elite” intelectuale sau a unei „caste” religioase. Pentru autor, lecţia „Paradisului” este, în esenţă, lecţia autonomiei, adică ieşirea din „starea de minorat”. Iar minoratul este neputinţa omului de a se folosi de propriul său intelect. O incapacitate de care se face vinovat omul însuşi. Căci doar copiii au nevoie de asistenţă şi îndrumare în schimb, personajul matur are curajul de a se sluji de propria lui raţiune pentru a discerne binele de rău. În acest fel, autonomia devine suprema formă de maturitate, majoratul prin excelenţă, care justifică locul privilegiat al omului printre celelalte vieţuitoare. Încă o dată, a fi autonom înseamnă a-ţi oferi o „legislaţie” proprie în a scrie! Dar „legea” pe care şi-o dă fiinţa umană nu este o „lege” strict personală, simplă expresie a unor capricii individuale. Dimpotrivă, o normă literară raţională poate fi şi o normă generală. Dacă personajele s-ar emancipa de sub tirania instinctelor şi a dogmelor sociale, atunci „legea” proprie ar fi, de fapt, o regulă comună tututor oamenilor. Aşa cum raţiunea (în ipostaza teoretică) îmi arată că legile naturii sunt valabile în orice împrejurare, tot aşa raţiunea (în ipostaza practică) îmi va arăta caracterul necondiţionat al angajamentelor morale practicate de profesorul Alexandru Mihăilă. În mod paradoxal, a fi propriul meu stăpân înseamnă a mă supune unei „legislaţii” universale, valabile pentru orice fiinţă raţională în genere. Din perspectiva Raiului, minciuna este categoric imorală; dar nu pentru că aşa ne învaţă familia, Biserica sau intelectualii moralişti, ci pentru că aşa ne porunceşte raţiunea. Aceasta deţine singura autoritate morală, a cărei legitimitate trece dincolo de interesele personale, graniţele geografice sau particularităţile istorice. Aşadar, autenticitatea şi autonomia ilustrează opoziţia individului faţă de o exterioritate primejdioasă.

Cele două idealuri construiesc astfel o imagine morală a individului repliat către el însuşi. Tocmai prin această predilecţie pentru autorepliere, a autorului putem înţelege şi cea mai importantă legătură între autenticitate şi autonomie, şi anume individualismul lui Alexandru Mihăilă. Căci ambele viziuni emană din aceeaşi cultură a individualismului modern al acestuia. Iar acesta este un subiect care merită o paranteză ceva mai lungă. Atât modelul autonomiei, cât şi modelul autenticităţii asumă de la bun început întâietatea omului faţă de comunitate. Într-o formulare mai riguroasă, s-ar putea spune că ambele idealuri sunt generate de o perspectivă atomistă asupra societăţii. Văzută din această perspectivă, societatea nu este nimic mai mult pentru autor decât suma indivizilor concreţi. Iar aceşti indivizi – personaje concreţi ori concrete, au anumite scopuri particulare ce pot sau nu pot fi arondate unor presupuse ţeluri colective. De aceea, individualismul este deseori asociat cu ideea de autodeterminare a persoanei. Nici-o ordine cosmică sau socială, nici-o majoritate politică şi nici-o ierarhie spirituală nu pot sufoca interesele şi preferinţele legitime ale scriitorului. Într-un cadru individualist, ideea de totalitate este privită cu suspiciune, ca o posibilă interfaţă a tiraniei şi absolutismului unor critici de-aiurea şi răuvoitoare asupra minunii din „Splendoarea Paradisului”.

O astfel de perspectivă asupra lumii sociale ne este atât de familiară, încât pare veche de când lumea. Însă, individualismul este un produs al epocii moderne şi poate fi cel mai bine înţeles prin contrast cu holismul veacurilor premoderne. În Antichitate şi în Evul mediu lumea era privită ca o unitate organică, adică un întreg alcătuit din părţi interdependente. Prin urmare, omul nu era văzut ca o entitate autosuficientă, ci ca parte a acestui întreg ce îi conferea un loc special în marea ordine cosmică. Întregul este – potrivit lui Aristotel – mai mare decât suma părţilor sale; de aceea, indivizii îşi extrag sensul individual prin participarea la un orizont mai amplu de semnificaţie. „Tribul” alcătuit din personaje, Cetatea – „Teafăra” – sau „Biserica” fixează menirea esenţială a fiinţei umane, a cărei sarcină primordială era integrarea într-o rânduială naturală sau supranaturală. În acest context, plierea pe canoanele colective este un semn al excelenţei umane şi orice răzvrătire echivalează cu un hybris primejdios, semn al ieşirii eventuale din matca fundamentală a umanităţii cu sigurul drum spre implacabila moarte.

„Splendoarea Paradisului” este o carte de citit, dar mai ales de trăit. Nu este doar o operă de „ficțiune”, ci o pledoarie pentru întoarcerea la valorile esențiale ale umanității. Este o construcție estetică și filosofică, o frescă a vremurilor noastre în care morala, iubirea, credința și gândirea critică coexistă în mod ideal. Alexandru Mihăilă nu a scris pentru a impresiona, ci pentru a zidi suflete și a provoca mintea. Cu alte cuvinte o carte necesară, relevantă, profundă și actuală pentru trup și spirit.

Roman – 15 iunie 2025