BOLNIŢA ALBASTRĂ
Anxietate cu valuri concentrice,
crinolina infantei apărute de nicăieri,
ca un flamingo roz la polul nord.
În fiecare dimineaţă
pe rochia cu falduri interminabile
cineva pictează o nouă specie de frică.
Salvatorii cântă, dansează,
urlă și tac, bat un step îndrăzneţ,
dar pretutindeni oasele sunt albe de spaimă.
Am vrea să-i aplaudăm,
dar ne e groază
că palmele
nu ne-ar mai fi aseptice.
Fără braţe
ne îmbrăţișăm până la epuizare,
asediaţi în bolniţa albastră,
ne facem un selfie planetar
cu această carte amară
ce se scrie în noi,
în ascuns sau pe faţă visăm
la ziua când gustul ei
va fi
doar al pâinii de casă.
Dar fraţii oameni sunt iubiri de împărat şi ar trebui să ştie că nici o coroană nu e mai prejos de lutul şi pâinea şi vinul din mâinile care i-au născut şi făcut neînfricaţi.
Bucureşti, 15.03.2020
0 comments