POESIS, CLAUDIA MARIA MITRĂ

POESIS 

CLAUDIA-MARIA MITRĂ

*

azi vreau să tac,

să fie doar vineri.

noi, născându-ne iar,

(pentru a câta oară?)

cu ochii mirați,

Doamne, cât suntem de tineri!

vom lua totul de la început,

fără zilele ce ne-au durut.

azi, numai azi vreau să fie

doar vineri,

cu ochii mirați…

Doamne, cât suntem de tineri!

 

*

Inimă, tu…

Suflete, suflete…

Câți nu s-au oprit la poarta ta și au bătut. Câți nu ți-au trecut pragul, sperând că vor rămâne acolo, huzurind ca în sânul lui Avram.

Câți nu  s-au arătat blânzi și mai apoi și-au ascuțit pumnalele de zidurile tale…

Câți nu ți-au șoptit cu buzele înmuiate în miere, vărsându-și, mai apoi,  pocalele cu venin…

Suflete, suflete…

Câți nu te-au dezmierdat cu palma învelită în catifea, dar ți-au biciuit toți cireșii în floare…

Cum spuneau ei, suflete, că te știu și ce nu știu vor să cunoască…

Și cum te-au aflat, ți-au făcut ruguri și te-au scuipat și au aruncat în tine cu pietre….

Ia-mă de mână, suflete și din sabia lor eu voi face să-ți înflorească cireșii…

 

*

Vreau să-ți scriu. Să te întreb ce mai faci, de ce ți-e dor sau de cine. Dacă la tine razele soarelui zburdă printre ramurile dezgolite sau dacă vântul a scuturat ultimii trandafiri de pe strada mare…

Aici domnește tăcerea. Apăsătoare, o tăcere învăluită în ceața care se încăpățânează să nu mai plece. O tăcere adâncă, atât de adâncă încât fiecare gând ce-mi trece prin minte are ecoul unei picături căzute în fântână. Am vaga senzație ca dacă cineva s-ar apropia de mine, mi-ar auzi fiecare vorbă nerostită, oprită undeva pe tremurul buzelor.

Liniștea toamnei…

Toamnă, toamnă care se petrece cu frunze galbene și roșii, toamnă care cheamă încet șoapta parfumată a strugurilor în ulcele, toamnă domol scuturându-și ploile peste dealuri, toamnă cu ochi de stele scăpărând timid în ceruri trandafirii…

Vreau să te strig. Cu numele tău de joi, învăluit în mătasea unui sărut, numele tău rotund cum mărul pe care îl țin în palmă. Cu el vreau să te chem pe cărări știute doar de noi, acolo unde ne plimbam ținându-ne de suflete. Te chem și te strig pe numele tău de joi. Numele tău de duminică mi-e atât de departe, solemn ca o rugăciune, dangăt de aramă, înfipt în inima târgului adormit…

Toamnă, toamnă amară, tăcerea vreau s-o ucizi, să nu doară nenăscute cuvinte.

Cheamă-ne, cheamă-ne pe numele noastre de joi…

 

*

Picătura care a umplut paharul.

De cristal, evident.

Mica mea vină, micul meu secret deșucheat

După care sapă degetele noduroase ale curioșilor,

După care umblă în conduri de oțel preacuvioșii

Cu sufletul împăcat.

Imperceptibila taină a zorilor

Și apusurilor,

Începutul fără de sfârșit

Și sfârșitul făr de-nceput,

Țipăt. Albă tăcere desfăcută

Aidoma unei mări agitate…

Fiara neîmblânzită,

Piticul care-mi dansează

Nebunește pe creier,

Frunza, firul de nisip, petala ucisă

În palmă…

Ploaia care ninge frumos,

Târziul devreme ca o amintire,

Cornul lunii înfipt între coaste,

Iluzia zborului…

Mica mea obsesie, mica mea vină

Desuetă…

Umplând paharul

Cu ultima picătură…

Tu…

 

*

 

E pe sfârșite. Vara. Adorata mea nebună, cu arșița ei, cu furtuni și ploi zgomotoase, cu nopțile scurte cât ai clipi… Da, adorata mea își face bagajele, aruncând în valize, de-a valma, tot ce are mai frumos, lăsându-mă cu ochii în soarele ce scapătă la ore din ce în ce mai mici. Am de ales? Nu. Îmi șterg lacrima nostalgică din colțul ochilor și merg mai departe, cu privirea ațintită spre cea care va veni.

În aer plutesc deja primele semne ale toamnei ce se apropie cu pași mărunți,dar siguri, gata să ne inunde. Zilele s-au scurtat simțitor, frunzele au început să moară, deși fenomenul e încă în fașă. Și totuși toate aceste mici amănunte, puse cap la cap, duc la o singură concluzie clară:se apropie. Îi simt răsuflarea brumată și atingerea degetelor ei ruginii pe trupul meu care se străduiește să mai păstreze câte ceva din puținul bronz căpătat în cele câteva zile petrecute la mare.

Îmi place toamna, cu foșnetul ei, revărsându-se peste toți și toate, cu parfumul amărui al crizantemelor și tinerețea trecută a strugurilor, gata să se transforme în licoarea atât de căutată în serile de iarnă, la gura sobei.

Îmi place să cred că acest anotimp e acela în care învie poeții, deși ei nu mor niciodată. Dar parcă atunci, mai mult decât oricând, muzele se întorc, pline de farmec, de pe te miri unde, iar penițele intrate în letargie se ascut. Clipele petrecute hoinărind fără țintă, cu lumea în cap, ei bine acele clipe cristalizează în amintiri, gata să fie transformate în diamante de emoție scrisă.

Încă o vară a trecut și pentru mine. O vară în care am învățat sau mai bine zis am reînvățat că fericirea vine din lucrurile simple:faptul că deschizi ochii și cerul îți răsfață privirea, că poți atinge cu picioarele goale nisipul sau iarba sau praful drumurilor de țară.

Fericirea vine din zâmbetul unui copil, jucându-se în parcul pe care îl traversezi în fiecare dimineață sau din cartea pe care tocmai ai citit-o. Fericirea depinde de tine, de felul în care știi să-ți asculți sufletul, să-i accepți fiecare fior, fiecare tânguire sau salt de bucurie.

Fericirea e în fiecare celulă a trupului tău, așa cum divinitatea ți l-a dăruit, să te poarte prin lumea asta mare și uneori hâdă. Fericirea e un cerc pe care îl desenezi pe o plajă sau pe albul primei zăpezi. Fericirea ți-a fost dată de la bun început, nu trebuie să o cauți în gesturile celorlalți, ci aducându-ți aminte că e deja acolo, să o cuprinzi cu amândouă mâinile.

Fericirea e vara ce tocmai trece și e toamna care îmi bate la ușă…