Poeme de ELENA MIHALACHI

Elena Mihalachi este originară din satul Răzeni, raionul Ialoveni, studentă în ultimul an la Universitatea Academiei de Științe din Moldova, membră a mișcării civice „Tinerii Moldovei” și profesoară de limbă engleză la Liceul Seral numărul 1 și Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” din Chișinău.

 

A început să scrie dintr-un hobby pe care-l avea încă din clasele primare, astfel că, odată cu trecerea anilor, pasiunea s-a transformat în artă. Deși fratele o dojenea zicându-i să revină realitate, iar mama o vedea studiind medicină, Elena a continuat drumul poeziei, lăsându-și amprenta talentului pe cel mai frumos suport omenesc – cartea. Scrie vers alb, metaforic, vers care, așa cum spune ea, „nu poate fi înțeles de foarte multă lume, ci doar de cei care privesc cărțile ca pe o salvare, ca pe un loc de refugiu, cei care știu să citească printre rândurile poeziei”. „Nu m-am gândit niciodată să caut un cuvânt care să rimeze, să consult dicționare sau alte lucrări, tot ceea ce scriu este ceea ce mă definește. Dragostea pentru frumos mi-a fost educată de mentorii mei, profesoara de limba română și scriitorul Nicolae Dabija, care m-au îndrumat să citesc cărți minunate, cărți de suflet, care mi-au luminat mintea și sufletul. Datorită lor, familiei și tuturor celor ce mă susțin, am devenit ceea ce sunt și ceea ce scriu”, spune Elena.

Cartea  Elenei Mihalachi,„Locuiește-mă”, a văzut lumina zilei la editura Charmides din Bistrița, apariția ei fiind posibilă datorită unui concurs de poezie desfășurat la Botoșani, în urma căruia Elenei i-a fost asigurat bugetul necesar pentru tipărirea propriei cărți.( Diez. md )

 

 

Din tot...

Stau la umbra chipului meu
și-mi înnoiesc aromele verdelui pal,
am chemat arhangheli la spovedanie
și mi-am îmbrăcat trupul în oase.
Carnea mea aleargă nebună pe coaste
și mușcă frenetic din ele.
M-ai creat din tot ce nu ai putut trăi până acum,
Din tot ce nu ai putut iubi,
Din tot ce nu ai putut atinge,
Din tot ce nu ai putut mirosi,
Din tot ce nu ai putut cuprinde
și ai sărutat ochii mei cu viață de român.
În pieptul meu oftează lumini galben-verde
și-s mai multe decât diminețile
în care am învățat să trăiesc.
Ai pus lanțuri peste fluturii ce aleargă haotic prin stomac,
Iar de la tine miroase a lup flămând.
Sunt mai tânără ca puiul de căprioară
și mușc din visele mele cu o poftă nepământească.
Mă uit la dată să văd ce oră e,
Alergând spre tine, calc pe iarba virgină din pieptul tău.
Te-am cuprins cu tot dorul meu de copil,
Și am rămas la tine pe haine.
Nu-ți voi deranja literele de pe circumvoluțiuni.

Rămân sub numele tău!

Unul

Poate te-am povestit prea puțin,

Dar azi am înlăturat stratul de epidermă

și te-am găsit sub el,

erai mai viu ca niciodată,

te jucai cu sânii mei , de parcă-i croșetai,

iar ochii îmi stăteau într-un ghiveci cu flori de decembrie,

flori pictate în dimineți târzii

de respirația unui timp, care parcă s-a oprit în loc.

Ieri, ai desenat pe umerii mei un triunghi

și când mi-ai sărutat fruntea,

ai creat un trafic de necunoscut.

Până nu demult, naufragiam pe cicatrici nervoase

și rupeam sonoruri de pe buze,

călcam peste pajiști potolite de mersul cerbilor

și puneam pe cântar apusurile și răsăriturile mele.

 

Azi – am devenit două păsări,

Ne jefuim de haine, de trăiri

De emoții, de zile, de nopți,

De ani, de secole,

De spații…

Știi…

am rămas Unul, așa cum eram în ochii lumii!

 

Cămășile

S-au copt macii în mine, iar genele mă dor de dor,

Pe fereastra de lângă drum, îți cos cămăși

În două culori, pe care tot eu o să le port…

Degetele mele au dat în floare și las amprente pe corpul tău,

Cu miros de vișin…

 

Știi, de-aș putea să ating ziduri firave

și să mă ascund după învelișul umerilor rotunzi,

Să stau întinsă pe libertatea de plumb,

Iar picioare să mi le așez neîndemnatic

Peste coate,

Să-ți mângâi sadic algoritmul adulterului tău,

Deja expirat,

Să-mi plimb trupul prin toate odăile unei clepsidre,

Să scot viemii albaștri din îngerii orbi,

Să mă împărtășesc cu țărâna crescută sub soare,

Iar buzele, să le binecuvântez cu rădăcini rupte

Din pământul sterp…

Atunci, din mâinile mele, ar cădea ziduri…

și tăcerea ta,

o dată cu ele…

Am rămas cu o cămașă pentru două suflete…

 

 

Un Prut în așteptări
M-am așezat între două maluri,

iar pe brațele mele curge un râu

care-mi taie respirația.

Mă arde,

Mă doare,

apa, care curge frematic peste mădularele mele.

Prutul, încă nu iartă!

An de an, se face tot mai îngust,

în speranța să unească două maluri de fier,

fier din sângele strămoșilor noștri.

Din pământ strigă oasele lor,

care se freamătă la durerea unui pas.

Toți care trec,

își lasă lacrima în mâna vameșului.

Noi nu avem nevoie de buletin!

Identitatea noastră e scrisă în ochi.

Purtăm în suflet trei culori,

așezate haotic pe respirația

care ne strânge de amigdale.

Privește la bătrânii și copii,

ale căror glasuri strâng până la sânge

hotarul!

Dacă ești Român,

probabil știi:

Vieru încă mai are multe de spus…

Teoria…

vreau să mă nasc din nou
din trupul pe care-l ”frămânţi” astăzi cu furie
din nefericirile tale aşezate spectaculos
în infinitul din piatră
te lupţi cu tine însuți
cu oglinzile care zâmbesc sarcastic
(trebuie să inventăm un alt cuvânt
pentru a defini singurătatea, nu-i aşa)
zâmbești tandru
inventezi dimineți
desfășori asfințituri
ignori așternuturi
mă umbrești în dorul tău aprig
iar noaptea
îmi crești sub inimă
peste sîinii ce par
din emisfere diferite
le unești…
Așa a apărut Universul

Mâinile

Mâinile tale care m-au căutat atâta timp
S-au răzbunat și s-au ascuns în părul meu
Mi-au răvășit orice gând de până atunci
Alergând haotic pe gât
Atâtea hieroglife desenate pe corp
Nu am avut niciodată și atunci
Ochii mei au tăiat spectrul buzelor tale pe coapse
Sâinii mei ca niște câmpii s-au ridicat
În fața mîinilor tale și le-a oprit
Ca să poți să alergi cu degetele rușinoase pe ei
Nici până acum nu ai realizat
Câtă istorie se scrie cu două palme
Fără să îmi dau seama
Mâinile noastre s-au reunit într-un
strigăt

Stau  la umbra chipului meu

și-mi înnoiesc aromele verdelui pal,

am chemat arhangheli la spovedanie

și mi-am îmbrăcat trupul în oase.

Carnea mea aleargă nebună pe coaste

și  mușcă frematic din ele.

M-ai creat din tot ce nu ai putut trăi până acum,

Din tot ce nu ai putut iubi,

Din tot ce nu ai putut atinge,

Din tot ce nu ai putut mirosi,

Din tot ce nu ai putut cuprinde

și ai sărutat ochii mei cu viață de român.

În pieptul meu oftează lumini galben-verde

și-s mai multe decât diminețile

în care am învățat să trăiesc.

Ai pus lanțuri peste fluturii ce aleargă haotic prin stomac,

Iar de la tine miroase a lup flămând.

Sunt mai tânără ca puiul de căprioară

și mușc din visele mele cu o poftă nepământească.

Mă uit la dată să văd ce oră e,

Alergând spre tine, călcând pe iarba virgină din pieptul tău.

Te-am cuprins cu tot dorul de copil,

Și am rămas la tine în buletin.

Nu-ți voi deranja literele,

Rămân sub numele tău!

 

Remunerare

Mi-am îmbrăcat zâmbetul din dantela dăruită de mama,

mi-am așezat colțul buzelor în așa mod,
ca să mi se vadă o fericire aproape transparentă.
Dar, câinii au intrat nebuni în mine
și au început să îmi roadă din arterele concentrate spre dor.
Aș fi vrut să-i mângâi, dar de gât mă mușcau
gurile rele de vânt.
Dincolo de mine, mi-au înghețat plămâinii și am uitat să respir.
Trag ultima privire și ochii îmi devin de sticlă,
Degetele mele, poartă gustul amar al corpului tău,
ce și-a păstrat aroma sub unghii…
Ultima oară, am lăsat haita de câini să îmi mănânce ficatul,
nu am știut că dacă iubești,
la urmă ți se eliberează un bon de plată.
Plătești cu propria viață, fără să mai poți lua în avans zile.
Mi-au rămas prea puțini ani din orele în care aș fi putut să renasc.
Acum- Ard!

Nu uita să-ți stergi praful de pe limbă!
De la cuvintele, care dor, ți-au rămas așchii pe umăr!

Când ne vom despărți,

Eu voi deveni o altă femeie,

O altă femeie care nu va purta tocuri cui,

Care nu va scrijeli inimile bărbaților cu priviri țintă,

O altă femeie pe care nu ai cunoscută,

Pentru care și Picasso l-ar implora pe Dumnezeu

Să-I mai dea o viață, doar ca să îmi picteze sânii legat la ochi.

Poate altfel voi deranja cearșafurile,

Poate altfel voi trezi diminețile,

Poate altfel te voi privi,

Dar undeva, voi rămâne aceeași femeie

Care te va iubi și te va culege din fiece picătură de rouă,

Care te va strânge la pieptul ei,

Fără să te lase să mori.

Scrie-mă

 

 

Azi

 Ai început a căuta în tine,
Sfîrșitul de unde ai început.
Ai mirosit atîtea trupuri,
Dar nu mi-ai găsit niciodată aroma..
Azi, mi s-au îmbujorat sîinii:
Cei care i-ai sărutat de-atîtea ori…
Sîinii, care ți-au mîngîiat fața,
S-au răzvrătit împotriva mea
Și m-au impus să te evoc.
Pe ei, s-a odihnit declinul și speranța ta,
Iar acum buzele tale,
Sărută sfîrcuri sterpe și infidele.
De la atîtea trupuri diafane,
Gura ta e în plină secetă,
Iar prin tranșeele ei
Se preling istorii efemere.
Te-ai gîndit vreodată
Că, aroma femeii iubite,
Te va urmări în delir?