PETRONELA APOPEI, Călător spre infinit

Călător spre infinit

„Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.” spune criticul literar Petre Isachi despre un munte de înțelepțire, și anume, poetul și omul de cultură, Lucian Strochi.

Doar citind aceste referințe critice poți realiza faptul că te afli în fața unui monstru sacru al literaturii române, a unui om de o complexitate culturală covârșitoare, că poți fi fericit a fi contemporan cu acesta.

Născut din iubire, trăitor întru aceasta, Lucian Strochi vede și simte lumea prin ochii iubirii (de iubire, de drag, de dor de frumos, de Cuvânt), creând capodopere, dând lumii din acea Lucire (Lucian) cu care a fost hăruit.

Profesia și profesiunea de credință au dublat această strălucire, au multiplicat-o, iar aceste lucruri au rodit: generații întregi îi mulțumesc profesorului, contemporanii cititori și iubitori de frumos îi mulțumesc omului de cultură, celui care a dat viață a numeroase volume în care cântul Cuvântului are rolul desăvârșirii.

Scriitor prolific, Lucian Strochi se apropie mereu de cititor, surprinzând prin limpezimea ideilor, prin simboluri variate și multiple, prin originalitate și rafinament, prin meșteșugul vorbei, al cuvântului înfăptuit, prin arta de a transpune în versuri frumusețea și măreția sufletului său (dăruit mereu oamenilor).

Despre scriitorul Lucian Strochi s-au scris tomuri, se vor scrie încă pagini întregi și nesfârșite, curgând toate cu dorința unui torent care așteaptă întâlnirea cu apa cea mare a vieții.

O amplă confesiune de suflet (ca de obicei) o face poetul Lucian Strochi în lucrarea cu cinci volume, „Drumul sării/ Drumul serii – 1111 poeme – 60 de ani de iubire întru Cuvânt” (ed. Salonul Literar, Odobești, 2023): „ar fi mai simplu să scriu despre iubire/ despre iubire poți scrie orice/ și nimeni nu te-ar putea contrazice/ dar mai bine scriu rănile mele/ despre lipsa mea de imaginație/ despre pierderea contururilor/ într-un fel de orbire/ așadar un poem/ într-un poem/ despre/ DESCRIEREA RĂNII” (IX 206 ar fi mai simplu să scriu despre).

Născut în „țara poetului” („unde totul fără ezitare începe/ ce râu e acesta cu pietrele/ vorbitoare/ floarea salcâmului se prelungește/ spre rădăcini-înflorește acolo/ toamnă brutală/ admirăm în vitrină/ manechinele întregi ale adevărului/ niciun simbol: lutul se despică/ și zboară/ unde începe ca o imposibilă dungă/ țara poetului” – Imposibila dungă) unde se scrie o amplă „Istorie” („vinovat e verdele de trecerea luminii în/ fructe/ vinovată piatra de trecerea timpului în/ ziduri/ vinovat timpul de trecerea zidului în/ străjeri/ nevinovate întotdeauna ferestrele”), într-un „Sat de munte” („ați văzut casele momârlanilor ferestre nu/ au doar o ușă/ nu-i încearcă spaima și noaptea-i pentru ei/ la fel de blândă ca ziua/ mulg vitele noaptea lapte mai mult și mai/ alb să le dea: e singura lor vrajă nevinovată/ sau poate se rușinează să stea de vorbă cu/ dobitoacele/ ziua-n amiaza mare/ deși le știu graiul prea bine/ despicat în sudalmă ridicat în iubire/ ați văzut casele momârlanilor uși nu mai/ au/ doar ferestre/ nu-i încearcă spaima de-a fi văzuți/ întorcându-se/ din poala muntelui sau poala pădurii/ fii rătăciți și cu nume de păsări.”), în Petroșani, fiu de basarabeni, poetul mărturisește apetența pentru scris („a venit pe la mine pe la amiază/ când e iarba mai trează/ pasărea măiastră/ era roșie și verde și albastră/ avea privirea mândră dar calmă/ și s-a înghesuit ca-ntr-un cuib/ la mine în palmă/ și mi-a zis alegeți o pană/ din aripa mea/ să-ți fie dojană rană/ și stea/ să-ți găsești cu ea/ firească a scrisului cale/ să pornești/ de la vocale/ dar să nu te oprești doar la ele/ sau iele/ și n-am putut scrie/ punând pe hârtie/ decât vocalele limbii române/ eram ca într-un blestem/ începusem să mă tem/ că mă voi îneca în litere repetate/ până când au țâșnit cuvinte vocale/ oaie și ou/ și am putut pleca mai departe/ a venit la mine spre dimineață/ pasărea de foc aurie isteață/ și mi-a spus alegeți de la mine/ o gheară/ să scrii de acum și până în seară/ să-ți fie săgeată de fier/ să scrii pe pământ și pe cer/ cu miere și cu venin/ să-ți fie scrisul adevărat și deplin/ și am început să scriu/ cu scris auriu/ cu săgeată de fier depicată/ peniță în sânge și lacrimi muiată/ dar nu-mi ieșeau decât blesteme și rugă/ și cuvintele din mine se puneau a fugă/ și a venit noaptea legată la colțuri/ și proptită de poartă cu bolțuri/ și a venit vrăjitoarea și mi-a spus a dojană/ lasă cuvintele/ păgânele sfintele/ să-ți intre în ochi pe sub geană/ fii cavaler fără teamă fără prihană/ lasă cuvintele să-ți intre/ în inimă și în piept/ așa se cuvine și așa e drept/ lasă-ți cuvintele să-ți intre cuminte/ în trup răzvrătit și în minte/ și apoi scrie cu cerneală/ sineală/ cuvinte pregătite de gală/ cuvinte nespuse/ supuse/ aduse și duse scrie cu aur topit/ cu verde dospit/ cu roșu de mac/ cu negru de drac/ să se-mpletească scrisu-ți/ în culori și în funii/ și să nu-l înțeleagă nici unii/ sau poate numai nebunii/ a plecat vrăjitoarea/ mi-a răpit pagina zarea/ și-am rămas numai eu/ și scrisul în tăcere mi-l beu/ ca pe un îmblânzit curcubeu” – Scrisul) ca mai apoi să curgă mereu ca un mare fluviu de înțelepciune, prinos adus limbii române, înspre veșnicie și înveșnicirea cuvântului.

Locul copilăriei („îngropați-mă sub dealul copilăriei mele/ acolo cunosc fiecare tufă de liliac/ îmi cunosc pașii de copil risipiți/ cu atâta generozitate” – Ținut natal), pasiunea pentru Cuvânt („să citești cărți e vremea potrivită/ moartea e o carte otrăvită” – XVI 235 să citești cărți e vremea potrivită), bucurii, speranțe, fericiri, (ne)bucurii, renunțări, toate se adună în ochii și sufletul poetului, dând Luminii ce-i al Luminii, deși efemeritatea omului („sunt umbra umbrei mele/ sunt trupul sufletului meu/ sunt umbra umbrei sufletului meu/ sunt curcubeu umbră multicoloră/ a sufletului meu sau a altor suflete/ sunt alături de mine trup și suflet/ sunt în mine trupul sufletului/ sunt lumina sufletului meu/ sunt lumina trupului meu/ sunt aură aurită disc solar sau lunar/ sunt umbra umbrei mele/ de-aceea pășesc cu multă grijă/ să nu mă calc în picioare/ sunt aură ce se visează aureolă/ aureolă de sfânt sau boreală/ nu mă ecrana suflete/ nu mă bruia trupule/ tind să devin drept ca o curbă/ sunt umbra umbrei tale/ sunt androgin sau suntem gemeni/ sunt umbra umbrei umbrei tale/ sau chiar un ecou în cascadă/ sunt visul unei umbre/ sunt umbra unui vis/ de aceea mă strecor atât de ușor/ printre cuvinte/ printre oameni/ printre lucruri/ printre stări sufletești și chiar/ fenomene ale naturii/ sunt visul tău sau măcar/ umbra visului tău” – SUNT) nu poate fi oprită, dar eternitatea cuvântului său… nu.

Citindu-l pe Lucian Strochi, trăiești emoția, simți trăirea, deoarece veridicitatea scriiturii transpare inebranlabil din fiecare vers, rotunjind vocalele în așa fel încât să te simți eliberat de constrângeri și să poți învăța să trăiești… pentru că ce e mai frumos decât viața, iubirea și Dumnezeu?

Lucind, strălucind, scânteiind și trăind, Lucian Strochi luminează, înluminând firea, sufletul omului într-un Nosce te ipsum dintru acest Carpe diem!

Petronela Apopei

Gheorghieni, 23 iulie 2025