Nicolae Vălăreanu Sârbu, Poeme

POEME

Cum rupi noaptea

Nu mă ademeni să mă gândesc la tine
cum rupi noaptea precum cuvintele-n silabe
şi calci pe ritmurile sonore,
de fiecare dată întorci drumurile înapoi
şi faci pietrele să tresară,
apoi ca o uşurare
mă duci la înserările tale voluptoase.

Întotdeauna am crezut cuvintele încrustate
ca nişte nume pe un monument,
ochii ca din nişte grote sub gene
privesc din adânc cerul înstelat
pe care tu-l desenezi în ierburi, verde
şi împleteşti vise.

 

Fără să cred în toate zicerile

Respiră un aer cu sete sălbatică,
am auzit păsări cu cântecul grav
vestitoare de nefericite întâmplări
şi cineva înmi spunea
să nu le ascult,
pentru că ele-şi plâng nefericirea
ca şi cele din captivitate.

Fără să cred în toate zicerile
vine un moment de încercare
când îţi aduci aminte de coincidenţe
şi-n tine sapă un gând
susţinut de pasărea ploii.

Nu ştiu cum pătrund cuvintele,
se dezbracă-n fântânile sufletului
de par nînţelese
şi pleacă mai departe spre alte rosturi
care se zidesc în poeme.

În urale de poem tânăr

Miroase a întâmpiunare de nou an,
clipele mi se grăbesc
lăsându-mă pradă trecutului
şi cineva mă aşteaptă nerăbdător
cu o foame de lup.

Fără să mă retrag din obişnuinţe
îmi simt cum curge vinovăţia,
când iarna se umple de primăvară
şi plugurile ară zăpada pufoasă
în urale de poem tânăr.

Se naşte pulsul împătimit al zborului
prin fiecare vorbă şi cuvânt,
îmi ies din tristeţi şi sar în bucurii,
privesc atent limbile ceasului
şi plec într-o altă aventură a timpului
de care mă simt înstrăinat.

 

Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii

Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale,
a zburat ca o pasăre prin lume,
eu l-am ascultat
să-mi văd singurătatea abandonată
şi nimeni să nu şi-o dorească.

Lăsa-ţi să se bucure şi poeţii
nu-i opriţi din visare
pentru imaginar calea de străbătut
se naşte din ochiul de apă al pământului
şi urcă-n oglinzile cerului.

Veniţi cu mine după steaua luminoasă,
să dobândim vestea înaintea magilor,
să scriem realitaea naşterii
ca darul cel mai de preţ al lumii
colindat prin veacuri.

Cu ochii aţintiţi dincolo

N-ai înţeles cuvintele mele pietroase,
ai trecut peste ele cu aroganţă
şi gesturi nepotrivite.

Ai crezut că fericit nu pot riposta
şi nu mă dezic de o stare de bine
dar totul are o limită
dincolo de care este o groapă.

Când liniştea îşi face jocul treptat
nimic nu e anormal,
sunt semne că orice durere se poate înlătura
şi umbrele care ne lovesc ne şi apără.

Intenţiile tale au fost descifrate la timp,
marginile închid interioare care lucrează
cu ochii aţintiţi dincolo
şi văd mult mai departe de ele.

 

Vânez melancolii

Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere,
când trag îi simt puterea în cătare,
căprioara cu ochii deschişi în depărtare
nu simt împlinire în moarte,
doar ură pentru cei ce o provoacă
vânez melancolii.

Nu mă plâng chiar dacă omor timpul,
îl topesc în cuvinte fără fantezie
de unde sentimentele fug,
numai tu rămâi să-mi socoteşti silabele
destinse înainte de apocalipsa
ruperii din destin.

 

Din care viaţa trage cu dinţii

Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.

Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.

Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.

Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.

Căzuţi din cerul iernii

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.

Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.

Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.

 

Totul se învârte-n cerc

Noaptea se crapă ca o scândură
când zorii bat cu ciocanul luminii în ea,
de se pun pe șipotit apele.

Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa,
se umplu de fantezii utopice,
rup frânghiile realității,
totul se învârte-n cerc.

Se-nchid în speranțe dorințele
sub tălpile lor strivesc sărutul
și gleznele femeii plâng.

Ziua prinde coaje de nucă,
îi gust miezul de amiază uleioasă
după care vinul se îndrăgostește de dinții albi
și-l plimb prin gură
ca să-mi rămână aroma de fragă
dezlegare pentru vorbe nuntite.