Nicolae Vălăreanu Sârbu, Poeme

Poeme

Umbră albă

 

Umbră albă,
ceaţă a memoriei
acoperă gândul
trecut prin ziduri.

Peste mine ademenitoare
cade zăpada
şi mai albă.

Lumina îngropată-n cuvinte
răsare-n poeme,
trandafirii din sânge
îi împrumută din culoare,
meditează-n faţa oglinzii
la puritate.

Tu iubito, ca o lacrimă
înflorită
mă sorbi din ochi
dintr-o fotografie veche.

Sunt o umbră albă
în depărtarea neagră,
imagine-n gând.

poezie scrisă de stele

 

noaptea nu este egală cu întunericul
are o poezie a ei scrisă de stele
plecate la plimbare

dimineața nu-mi încape în ochi
oraş în schimbare
rătăcit pe străzile soarelui

cerul în aceeaşi cămaşe bleo
îşi spală mânecile
în apele mării
lângă țărmurile timpului

privesc în depărtare
nu vreau să ştiu
cum se petrec înnoptările lumii.

Sunt un cutezător

M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni
să devin un credul convins
dar nu mi-ai spus că o să uiți,
într-o zi pe cînd m-am trezit la realitate
și acum nu mai sufăr,
sunt un cutezător în canoanele vieții
cu toate simțurile în stare de veghe.

M-am crucificat înlăuntrul cuvântului,
aștept să-mi înflorească răbdarea în poeme
și le împart ca un moș Crăciun
celor care mă hulesc.

Mă spovedesc și cer iertare
dar oare este iertare pentru naivi?

 

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii

 

Se îndepărtează cu inima frântă,
o tristeţe
în care nu mă regăsesc
s-a întrupat într-o limbă de moarte
fără blestem.

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii
rup valuri mai înalte decât ele
pe o mare de singurătate
cu epave-n adâncuri.

Pe ţărmuri ţipă pescăruşii
cu furtunile-n aripi,
un oraş îşi îmbată luminile strălucitoare
cu ape spumoase.

Noaptea aşteaptă la ferestrele închise
dincolo de perdele-i acelaşi întuneric
care-mi aduce pustiul în gânduri.

 

Cuvintele n-au loc în fapte

 

Nopțile în alb negru
mă cuceresc prin insolență
ajunsă la apogeu.

Diminețile îmi par rupte din coloana
sonoră a unui anotimp pustiu,
tăcerea nu mă lasă ieșit din rând
și-n mine se zbat
grele lupte de stradă
ce nu vor ajunge în piața trandafirilor
unde a fost răstignit adevărul.

Cuvintele n-au loc în fapte,
nu mai încap în vorbe
și se vor scrie cu sânge.

 

Te văd tânără cum urci

 

Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă
când rupi un coltuc
se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereţi rugăciunea de zi
apoi se strânge-n icoană şi luminează
sufletul cu mulţumire,
îi dă fiecărui gest înălţare până dincolo
de oameni.

Gândul îmi scapă din coaje
cum păsările din colivie,
nimeni nu măsoară tăcerea lăuntrică
cu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără şi puternică-n braţe
cum urci pe trepte voinţa
şi mă tragi după tine
în balconul trăirii depline.

În depărtare arborii se-nclină,
uneori vântul le rupe din ramuri
dar stau de strajă la marginea câmpului
unduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile şipotesc între maluri,
sărută faţa soarelui,
le privesc ca pe un tablou viu
căzut din cer
peste inimi sângerânde.

Tot ce o să scriu

Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.

Tu ai o iubire ascunsă

 

Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.

Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.

Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.

Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.

Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.

În amiaza c-un cireş înflorit

 

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.