MIHAI ȘTIRBU, POATE, UN VIS DE DRAGOSTE…

POATE, UN VIS DE DRAGOSTE…

Motto: Când priveşti în urmă, nu-ţi dai seama când trece timpul. Când eşti nerăbdător, nu-ţi pare nimic mai greu decât să aştepţi. Când reiei şirul gândurilor scrise în urmă cu o lună, încerci să te scuzi faţă de tine însuţi.

Toamnă târzie, ce-şi aşterne bruma peste galbenul pur al frunzelor tremurânde sub răcoarea dimineţilor de octombrie îmbie la visare, la treceri prin meleagurile mângâiate mereu de căldura soarelui, care acum răzbate greu prin ceaţa densă.

O fată tânără, învăluită de tristeţea gândurilor agăţate de vara rămasă trecutului, visa plimbându-şi paşii pe aleea scriitorilor din parc printre amintirile dăltuite în piatra statuilor celor care-şi răspândiseră sufletele pe papirusul nemuririi.

Parcul, în urmă cu vreo 60-70 de ani era locul în care după-amiaza, domni şi doamne îmbrăcate după moda vremii, veneau la promenadă, să asculte fanfara din chioşc, să-şi întâlnească cunoscuţii sau să-şi etaleze toaletele. Pe atunci aleile nu erau asfalatate, lacul nu era amenajat ca acum, iar busturile din rotonda scriitorilor, lipseau.

În contextul în care parcul devenise un loc de legătură între câteva întreprinderi şi oraş, de trecere dinspre gară spre oraş, mai zilele trecute, un grup de domnişoare de vreo 16-17 ani traversau grădina publică, pe lângă bustul lui Miron Costin. “Fă Terezo, uite-l pe sfetnicu’ lu’… Ia decorează-l!“. Râsete, plăcinte din noroi. Au luat la ochi bustul, una nimerindu-l, spre bucuria celorlalte. Respectivele erau eleve. Un domn şi-o doamnă, pensionari aflaţi probabil în trecere prin oraş, priveau cu religiozitate statuile. Şi-au potrivit ochelarii să descifreze înscrisurile de pe plăcile din marmură. Ceva mai încolo, o fetiţă de doi-trei anişori, care nu mai avea probleme cu pronunţia dificilelor sunete “r“, şi “l“, fugise dintre părinţi şi deschizându-şi larg ochii albaştri, zicea încetişor: “Ăsta-i George Coşbuc, ăsta-i Alecsandri!”.

Trei generaţii care receptau diferit informaţiile culturale?

Tânăra care se regăsea în liniştea şi sobrietatea nealterată de nimic, îşi ridicase îngrijorată privirea spre cer: norii se năpusteau unii peste alţii; deodată tunetele spărgeau liniştea oraşului patriarhal. Noroc de chioşcul din preajmă, care-o apăra de ropotul picăturilor ploii nedorite. Totuşi, perdeaua de apă (aşa se vedea de sub acoperişul rotund) care năpădise parcul, avea un efect ciudat, deformând ca un caleidoscop realitatea imediată oferind viziuni dincolo de existenţa reală. Statuile parcă se mişcau, prinseseră viaţă. Un tânăr frumos, brunet, cu ochii privind dincolo de prezent, însoţea o femeie fumoasă, stilată, educată, spirituală. Avea părul bălai, ochii albaştri şi corespondea idealului de frumuseţe la care visase însoţitorul de 22 de ani, Mihai Eminescu. Fetei din chioşc nu-i venea să creadă… Uimită, nu mai realiza dacă visa sau chiar îi vedea pe cei doi.

Ştia de la şcoală că Veronica se născuse în acelaşi an 1850, ca şi poetul. Mai ştia că la Iaşi ea fusese o elevă excepţională, cu o inteligenţă deosebită. Terminase şcoala în 1863 cu calificativul “eminentă”. La examenul final asistase rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle care o remarcase, vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei. Chiar dacă era mai în vârstă cu 30 de ani a cerut-o în căsătorie. Din diverse motive, ea acceptase.

Veronica era la prima ei iubire, aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultase această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, a ştiut ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber iubirii romantice pentru Eminescu. Tânăra Veronica, deşi avea doua fetiţe şi-şi respecta soţul, tânjea după iubirea ideală învăluită în mister, de care nu avusese parte până atunci. Trăia primii fiori ai dragostei şi se comporta ca orice fată la vârsta ei.

Chiar dacă profesorul Micle primea deseori scrisori anonime, cu relatări despre aventurile soţiei, iubirea dintre “îngerul blond” şi Eminescu a fost mare şi a învins totul, existând dincolo de răutăţile celor care îi voiau despărţiţi.

În 1879, când a rămas singură, Eminescu o considera pe Veronica logodnică. Ea încercase să-l convingă să se căsătorească, dar opoziţia prietenilor le-a anulat unirea legală pe viaţă. Junimiştii credeau că dacă poetul se va însura “nu va mai plânge aşa frumos”…

Veronica fusese poetă, publicase poezii, nuvele, traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. Debutase în 1872 în revista Noul curier român cu două scrieri în proză: Rendez-vous şi Plimbarea de mai în Iaşi..

Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: “Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-au oferit angajamente într-o trupă de operă, mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, o bună pianistă, o văduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu”.

Ploaia nu contenea. Fata din parc gândea că sentimentul de dragoste, motorul existenţei omenirii, dintotdeauna a iscat întâmplări frumoase, tragice, triste, hilare, sau doar fireşti prin naturaleţe şi uneori prin nobleţe. Cu voia lor sau fără, poveştile de dragoste ale scriitorilor au încântat, sau doar interesat cititorii, care şi-au conturat profilul autorilor, citindu-i. Chiar dacă n-ar fi fost muza lui Eminescu, oricum, Veronica ar fi trebuit să rămână în conştiinţa neamului. Era şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate, a fost una dintre primele poete din literatura română.

Cele două siluete dispărură, aşa cum apăruseră din neant.

Fata şi-a aruncat privirea către bustul lui Octavian Goga. Nu mai era la locul lui! Dar, de nicăieri, apărură alte două siluete.

Bărbatul avea o ţinută distinsă, părul rar şi ochii pătrunzători. Lângă el, era una dintre femeile importante în perioada interbelică, soţia lui, Veturia. Fata ştia câte ceva şi despre ei. Privindu-i surprinsă, îşi amintea că fiecare dintre cei doi era la a doua căsătorie. Îi privea ca la cinematograf, amintindu-şi despre ei din cărţile citite la şcoală. A fost cam nestatornic Goga, şi-ar fi zis fata, dacă nu i-ar fi cunoscut biografia. Prima dragoste a poetului, conform dosarului epistolar întocmit de universitarul sibian Ilie Gutan, ar fi fost Aurelia Rusu, o tânără de 18 ani, elevă la Seminarul pedagogic din Blaj, pe care o alinta blajin “gingaşa surioară”.

Poetul a trăit o dragoste fulminantă, arzătoare până la uitarea de sine cu Hortensia Cosma, fiica unui român bogat din Ardeal, directorul Băncii Albina. Ea i-a fost prima soţie vreme de 14 ani, iar răşinărenii din satul natal aveau s-o considere mereu adevărata soţie a domnului Goga. Prin blândeţea şi felul ei de a fi, se apropiase pentru totdeauna şi de inima mamei poetului, învăţătoarea Aurelia Bratu (Bratu – înainte de căsătoria cu Iosif Goga, tatăl poetului). Era o femeie de o frumuseţe diafană, cu o mare nobleţe sufletească, şi pentru că după ce se despărţise de Goga, se interesa în continuare de el. /

Povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian Goga este controversată şi plină de întrebări. Cei doi se cunoşteau, erau prieteni încă din copilărie. Amândoi erau din neam de protopopi, amândoi şi-au făcut studiile liceale la Sibiu. Relaţia dintre ei s-a înfiripat când erau căsătoriţi, ea cu Lazăr Triteanu, care a devenit apoi episcop de Roman, el cu Hortensia Cosma.

Veturia era fiica preotului Zevedei (Zacheiu) Mureşan din Sebeş,

Viaţa culturală era bogată în Ardeal. În 1903, la Sibiu, a debutat Veturia (încă Mureşan), cu piesa Răsunetul de la Crişana, de Ion Vidu. În scurt timp avea să devină “privighetoarea Ardealului”, impunându-se în viaţa muzicală a Transilvaniei, ajutată de o voce şi o forţă cum nu-ţi venea să crezi, scriau cronicarii vremii, privindu-i silueta destul de plăpândă.

Recunoaşterea pe plan naţional a calităţilor ei de artistă a apreciat-o şi Regele Carol I care a decorat-o cu Medalia Bene Merenti, cl. I pentru Artă şi Cultură, acordându-i şi titlul de Interpreta de Cameră a Coroanei. Concertase şi la Ateneu, în 28 decembrie 1909, când, acompaniată la pian de George Enescu şi Th. Fucs, a interpretat cântece de Tiberiu Brediceanu şi piese din Bach, Dvorak, Strauss. După căsătoria cu Veturia, Octavian Goga s-a afirmat pregnant pe scena politică românească, primind chiar câteva funcţii ministeriale. Ea, prin relaţiile sale extrem de influente în ţară şi peste hotare, l-a ajutat pe poetul-politician să-şi materializeze aspiraţiile de avansare în politică. Însă în timp, iubirea frenetică de la început s-a metamorfozat într-o relaţie conjugală de o formalitate dureroasă, plină de tensiuni şi frenetice vinovăţii, dar şi de secrete, cei doi trăind tot restul vieţii din amintirea tulburătorului sentiment care-i unise.

După dispariţia poetului în 1938, Veturia era la o răscruce de drumuri, dar caracterul puternic, ambiţia şi dorinţa de a răzbi, relaţiile pe care şi le făcuse în timp, au ajutat-o să iasă (într-un fel) la liman.

Fata ştia că Veturia trăise până la 96 de ani în castelul de la Ciucea, pentru că soarta o despărţise de soţ când el avea doar 57 de ani. Trist, îşi zicea, ştergându-şi o lacrimă. Dar, viaţa merge înainte, chiar dacă nu pentru toţi… Însă unii sunt, totuşi nemuritori, pentru că sunt mereu pomeniţi la şcoală sau biblioteci, scrierile lor rămânând veşniciei.

Un om cu o statură impunătoare, împreună cu o doamnă micuţa la stat, apăruse în locul lui Goga. Fără voie, fata privi spre bustul lui Sadoveanu. Dispăruse, dar se ivise arătarea parcă pentru a continua şirul apariţiilor care o încântau pe fata uimită.

Mihail Sadoveanu, fusese un scriitor prolific, marcat de frumuseţea şi farmecul locurilor copilăriei, de istoria neamului, pe care a transcris-o prin scrieri specific moldoveneşti. Dar a fost şi om politic, criticat de unii pentru oportunismul de care ar fi profitat. “Ceahlăul prozei româneşti”, după cum l-a numit Geo Bogza, a ştiut să se bucure de natura al cărei fin observator era, dar şi de viaţă, pur şi simplu.

Prima iubire, mama sa, căreia Sadoveanu îi semănă fizic era ţărăncă din Verşeni, de pe malul Moldovei. Avea o fire veselă şi povestea frumos, dar nu i-a fost dat să se bucure de viaţă, stingându-se la doar 34 de ani. Se numea Profira, prenume pe care scriitorul avea să i-l dea primei fiice, care avea să fie înzestrată cu harul scrisului, asemeni lui.

La 60 de ani, scriitorul se îndrăgostise de tânăra Valeria Mitru, deşi el avea deja o familie, deşi fata avea doar 20 de ani. Gestul era firesc din punct de vedere social, pentru că prima soţie, Coana Catincuţa (Ecaterina Balu, cu care se căsătorise la Fălticeni în 1901), cu care avea 11 copii, murise de aproape un an.

În timpul primei căsătorii, uneori, Sadoveanu era nervos, noaptea nu putea dormi, ş-atunci se răstea la soţie (coana Catincuţa) şi copii, fără motiv. Dar, soţia era femeie destoinică şi aprigă, ştiind să depăşească acele momente. Născuse, crescuse şi educase 11 copii.

Uneori, lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat nişte versuri, îşi îndesise vizitele în casa lor din Copou. Odată, după plecarea vizitatoarei, aşa micuţă cum era ea, Catincuţa i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: “Auzi, eu n-am casa de stricat! Mojicule!”. El n-a reacţionat în nici un fel, poate şi pentru că apăruse fetiţa lor Profiriţa (Profira Sadoveanu), care firesc, a întrebat: “Ce-ai păţit la nas, tăticuţule?”. Răspunsul a fost tot amuzant: “M-am pălit la bărbierit, Prostiriţo”.

După moartea primei soţii, acea Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihai Sadoveanu, însă el n-a vrut să întineze memoria mamei copiilor lui.

Mai târziu, i-a dedicat celei de a doua soţii (Valeria Mitru) un volum de poezii, DAIM (“Doamnei alese a inimii mele”), volum publicat după 40 de ani la centenarul scriitorului, în 1980.

Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961.

El îşi petrecea verile aproape de Mănăstirea Neamţ, în ţinutul unde se spune că ar fi una din cărăruile către Porţile Cerului, într-un cămin ideal pentru scris, la Vânători, Neamţ, în casa construită în 1937 de mitropolitul Visarion Puiu spre a fi palat arhieresc. Profira Sadoveanu spunea despre tatăl său, recunoscându-i harul de om al scrisului: “Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii”.

Cea care lumina casa cu nobleţea sa sufletească, fiindcă alesese să-i fie alături la bine şi la greu, cu nesfârşit devotament răbdător şi perseverent, era soţia Valeria Mitru, devenită pentru apropiaţi “Coana Valerica”.

Fata din parc nu-şi mai dorea vreme bună. Chiar dacă afară se întunecase, farmecul periplului neaşteptat prin existenţa truditorilor condeiului o încânta. Cum avea să povestească cele întâmplate acolo, în preajma amintirilor vii, însă împietrite la prima vedere?! O va crede cineva? Poate domnul care apăruse, însoţit de o doamnă.

Întoarse capul spre statuile scriitorilor. Dispăruse statuia lui Vasile Alecsandri. Citise despre poet, despre soţia Paulina Lucasievici, despre cariera lui de poet şi diplomat, de om politic, despre privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, datorită averii de care s-a bucurat. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită.

Vasile Alecsandri, care-şi doarme somnul de veci în curtea casei sale din Mirceşti, a fost nu doar un om politic, scriitor şi poet. A fost un adevărat boier al vremurilor trecute, care cu mărinimie a eliberat ţiganii şi prin testament i-a impus soţiei să îmbunătăţească şcoala primară din Mirceşti, chiar de a o reconstrui, “încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare” şi să înzestreze trei fete sărace de pe moşie, “dându-le la fiecare câte o pereche de boi şi una vacă”. Şi-a purtat paşii prin lume, ca diplomat şi călător, dornic de a vedea locuri şi civilizaţii mereu noi. În conacul din Mirceşti, aflat la 4 km de şoseaua Roman-Iaşi şi Roman-Suceava, şi-a scris cele mai multe dintre operele sale. În locul său de suflet îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei, se odihnea după periplurile lungi în străinătate, îşi regăsea liniştea în vremurile tulburi, se bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor şi a folclorului local. Totuşi, deşi a descris atât de frumos peisajele hibernale, se zice că scriitorului nu-i plăcea deloc frigul. Pentru a ieşi din casă, iarna trecea prin mai multe camere din ce în ce mai puţin încălzite, în fiecare punându-şi câte o haină, până când ajungea la proţectia maximă pentru a suporta gerul de afară.

Vasile Alecsandri şi-a început studiile la pensionul francez de la Iaşi, în care s-a împrietenit pentru întotdeauna cu Mihail Kogalniceanu şi Matei Millo. În 1834, la Paris a studiat dreptul şi medicina. Dar, la sfârşitul studiilor şi-a descoperit adevărata vocaţie – literatura. A fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României, de-a lungul întregului secol al XIX-lea. De numele său s-a legat conturarea primului stat naţional român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859. A scris poezia “Hora Unirii”, a publicat prima culegere de poezie populară românească, apoi a realizat ciclul de piese de teatru al “Chiriţelor”. La concursul de la Montpellier, a obţinut în luna mai 1878primul premiu internaţional de poezie acordat unui poet român, pentru poemul “Cîntecul Gintei Latine”.

Poetul şi-a cunoscut viitoarea soţie, Paulina Lucasievici (care era “de profesie menajeră”, slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni, marele vistier al Moldovei), în anul 1856. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că-i venea s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti. Peste câteva luni, Paulina deja era instalată în conac, vecinii spunând despre ea că era “destul de plăcută, bine imbrăcată”. S-a căsătorit cu ea la Primăria Mirceşti în 1876.

Casa de la Mirceşti i-a încântat sufletul: “Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite”.

De Elena Negri, Alecsandri se îndrăgostise în 1844 la prima vedere, pentru întreaga viaţă, dar relaţia a fost întreruptă de moartea iubitei. Elena Negri era sora lui Costache Negri (prietenul lui Alecsandri). Seara în care a auzit-o Alecsandri prima oară cântând, a rămas pentru el ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Frumuseţea fizică a Elenei era întregită de o inteligenţă cu totul deosebită. Ea se antrena în conversaţii plăcute, întotdeauna interesante. Avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. Iubea poporul român şi era miloasă faţă, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale se apropiase de Alecsandri. A fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care-l admira sincer şi-l felicita, recomandând societăţii ieşene poeziile şi piesele de teatru ale lui Alecsandri.

Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit în Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor. La 15 septembrie 1846, “domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia”, care deşi nu erau căsătoriţi aşa-şi spuneau, s-au stabilit temporar în Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. Armonia perfecta dintre cei doi justifica pe deplin părerea că alcătuiau o familie. În Jurnalul său, Alecsandri aminteşte că de la balconul apartamentului cu trei camere, vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Peisajul specific veneţian era însufleţit de cântecele gondolierilor şi de strigătul lor specific: ,Riva!’ (Fereşte-te!) atunci când treceau dintr-un canal în altul. Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat pentru ei cât o întreagă viaţă împlinită. Se antrenau în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii. Chiar dacă afară ploua, bătea vântul sau era furtună, în locuinţa lor era mereu timp frumos. Când era senin ascultau muzică şi colindau cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă.

Dar soarta nu ţinea cont de sentimente şi dorinţi. Starea de sănătate a Elenei Negri întuneca cerul fericirii lor. Despărţirea de Veneţia a fost începutul ultimei călătorii a Elenei. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala i s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe un vas, pentru a o duce acasă. Tragic, Elena s-a sfârşit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său.

În speranţă regăsirii fericirii pierdute, Alecsandri a revenit acolo, dedicând amintirii clipelor fericite una dintre cele mai frumoase poezii: “Steluţa”:

Fata din parc iar lăcrima. Nimic nu este veşnic, mai ales fericirea. Suntem trecători pe planetă, vremelnici. Mă întreb, ce-aş putea face pentru a rămâne mereu aşa. Deşi, dacă aş avea mereu 18 ani, mi-aş vedea prietenii îmbătrânind, aş trăi să-mi văd copiii (dacă-i voi avea vreodată) mici, apoi de vârsta mea, apoi apropiindu-se de 80 de ani… Între timp, şi eventualii nepoţi mi-ar fi depăşit vârsta, eu fiind bunica unor tineri de 54 de ani… Toţi actorii dragi mie ar dispărea, muzica ar fi alta, ar trebui să ţin pasul cu moda timpului (oricare ar fi acela), poate ar trebui să sufăr la eventuale cutremure sau războaie sau boli. Nu se poate! Viaţa trebuie să-şi urmeze cursul, oricum ar fi, cât trebuie. Uitarea, sau lipsa informaţiilor poate crea momente hilare, chiar dacă au în spate o tragedie.

Un fulger lumină totul, parcă ireal. Alecsandri dispăruse. Fata se obişnuise cu apariţiile temporare. Privi spre rotonda scriitorilor: dispăruse George Topârceanu. Dar şi despre el ştia multe, de aceea nu se miră văzându-l într-o altă dimensiune, împreună cu Otilia Cazimir sau Lucia Mantu.

Poetului umorului sănătos, al duioşiei profunde şi ascunse, care a adus şi zâmbete pe feţele multora, nu i-a fost dat să-şi bucure cititorii decât până la vârsta de 51 de ani. Dar viaţa i-a fost plină, a trăit intens copilăria al cărei început a fost la Bucureşti, la maturitate realizându-se prin scris dar şi suferind pe front, ajungând chiar prizonier. De la mama sa, viitorul poet a moştenit şi spiritul vioi şi duioşia sa sufletească. O parte importantă din existenţa lui George Topârceanu s-a scurs la Nămăeşti, unde a descoperit şi trăit “iubirea cea dintâi şi negreşit ultima” (oare?), vreme de doi ani, împreună cu viitoarea soţie, Victoria Iuga.

Prietenilor săi de la Iaşi – Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Garabet Ibrăileanu sau Mihai Codreanu, multă vreme nu le-a spus că în Nămăieşti-Argeş avea o familie (soţia Victoria Iuga, şi un băiat).

Chiar dacă era urâţel, era charmant, şi la Iaşi a avut două mari iubiri: “Otilia, care era deşteaptă, bună şi avea un simţ al umorului extraordinar, şi Lucia Mantu, una dintre cele mai frumoase femei ale Iaşului”, a afirmat academicianul Constantin Ciopraga.

Cu ultima, domnişoara Nădejde (cu pseudonimul Lucia Mantu), s-ar fi logodit (Ziarul Tricolorul anul IX, nr. 2592 14 octombrie 2012, “Învăţămantul de excelenţă în timpul Regelui Ferdinand I“, autor conf. univ. dr. Mihaela Ionescu), fără a fi urmat şi o căsătorie. Ea era o tânără scriitoare debutantă, profesoară de ştiinţele naturii la liceul internat “Elena Doamna” (considerat cel mai select din ţară).

O întâmplare tragi-comică, povestită de scriitorul Mircea Radu Iacoban, preşedinte al filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din 1970 pînă în 1989, o vizează pe aceaşi scriitoare Lucia Mantu, nepoata Sofiei Nădejde.

Pe scurt, scriitorul a primit un telefon de la Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor: “Cum e la voi?” “Prăpăd. Nămeţi. Ger.” “La Bucureşti, e aşa şi-aşa; se circulă. Mâine, vremea se indreaptă. Vezi că ţi-o trimit pe Lucia Mantu. Ajunge cu şoferul Dumitrescu, pe la prânz…”. Trebuie spus că din cauza vremii, se auzea tare prost la telefon. “Încerc să-mi amintesc ceva-ceva despre Lucia Mantu. Ar fi obţinut cândva titlul de “Miss România” (nici acum nu ştiu dacă-i adevărat); oricum, frumoasă şi mereu inaccesibilă a fost. Lucia Mantu aparţine unei perioade de aur a literelor ieşene. Cum voi dialoga mâine cu distinsa prozatoare? A doua zi, alcătuiesc un pachet de cărţi editate la “Junimea” – autori din lumea Cameliei Nădejde (Lucia Mantu): Sadoveanu, Ibrăileanu, Otilia Cazimir, Topârceanu… şi-l convoc pe B. Paul, fotograful de la gazetă, să imortalizeze momentul întâlnirii cu ea.

 Ceasul de la Palatul Culturii bate ora unu. Îşi face apariţia, albit de promoroacă şi cu ţurţuri în mustaţă, şoferul:

– Am adus-o pe Lucia Mantu.

– Da.

– Şi unde-i?

– În maşină.

– Păi, de ce nu urcă?

Şoferul mă priveşte de-a dreptul tâmp:

– Cu sicriu cu tot?!

Asta a fost: ziarele ce anunţau decesul scriitoarei n-ajunseseră la Iaşi. Fulga credea c-am aflat din presă.”

” A mai avut la Iaşi încă o prietenia sinceră, Otilia Cazimir, care l-a şi îngrijit în ultima parte a vieţii, interesată de opera nepublicată, apărută postum. Otilia, “Didi a lui”, a fost adevărata dragoste.

Otilia – Alexandra Gavrilescu (Casian) s-a născut la 12 februarie 1894, la Cotul Vameşului, în apropierea oraşului Roman. A fost ultima dintre cei cinci copii ai învăţătorului Gh. Gavrilescu şi al Ecaterinei Petrovici din Miclăuşeni. Părinţii ei citeau mult, aveau oarecari înclinaţii spre literatură.

 Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu au văzut în timida copilă viitoarea poetă, “botezând-o“ Otilia Cazimir. A fost primită în cercul scriitorilor Iaşului, în timp legând prietenii sincere nu doar cu “naşii literari“, ci şi cu Demostene Botez, Mihai Codreanu, cu fraţii Ionel şi Al. O. Teodoreanu, neuitându-l pe George Topârceanu. De altfel, cu timpul, el devenise “om de casă” la familia Gavrilescu, vizitând-o zilnic pe Otilia. Ea îl numea Top, iar el o alinta Didi (de la Alexandra). În ciuda prieteniei şi a dragostei care-i apropia, n-au locuit niciodată împreună, fiindcă el avea tabieturile sale de burlac înverşunat. Era un poet mare şi un om deosebit, însă avea excentrităţile sale. Poate părea destul de ciudat faptul că, o mare parte din timp, George Topârceanu şi-a consacrat-o studiilor matematice, invenţiilor tehnice: cinematograful în relief, televiziunea etc., înclinaţii destul de bizare pentru autorul Baladelor vesele şi triste. Se pare că Topârceanu dorea să se mute împreună cu Otilia la Bucureşti, astfel oficializând şi legătura lor longevivă, în ciuda tabieturilor sale. Povestea de dragoste s-a sfârşit odată cu firul vieţii lui, când avea doar 51 de ani. Delicata Alexandra Gavrilescu, alias Otilia Cazimir, pe care Ibrăileanu avea s-o mai alinte şi Rodoguna-Brunhilda-Cunegunda, a rămas toată viaţa la fel de sfioasă, de modestă, de îndatoritoare şi respectuoasă faţă de marii ei companioni, mai ales atunci când a ajuns ea însăşi “un nume adunat pe-o carte.”

“Da, credincioasă idealurilor de omenie şi frumos, vibrând delicat şi discret în ritmuri bine şlefuite şi pline de muzicalitate, Otilia Cazimir îşi are un loc asigurat în literatura română”, işi zicea fata din parc, căutând cu privirea bustul Otiliei în rotonda scriitorilor. Surpriză: ploaia deasă, adusese pe lângă multă apă şi iluzii optice, tunete şi zgomote ciudate. Din dreapta, dintr-un copac, se auzeau sunetele specifice lemnului lovit: o pupăză îşi mai căuta hrana, indiferentă la ploaie.

Dinspre rotonda scriitorilor venea un om voinic, trupeş, îmbrăcat cu haine lungi negre, cu o puşcă in mână. Era Ion Creangă. Fata auzise spusele unui scriitor, care-o puseseră oarecum, pe gânduri. Voind să demonstreze bogăţia în înţelesuri şi capacitatea limbii române de a descrie un eveniment, astfel încât acesta să-ţi producă o falsă impresie, zicea: “M-a rugat un prieten să-i caut o şcoală pentru un copil problemă, exmatriculat încă din clasele primare. Am luat la rând şcolile ale căror directori îmi erau cunoscuţi. Primul director mi-a răspuns că el vrea în şcoala sa doar copii cu rezultate bune la învăţătură, al doilea că acceptă doar elevi olimpici, al treilea n-a fost mulţumit de notele pe care le avea protejatul meu la purtare. Ultimul era tare curios să afle ce făcuse acel copil, de nu fusese acceptat de ceilalţi. I-am explicat, folosind termeni juridici: a produs avarierea unui imobil, a sustras bunuri ale comunităţii, a intrat prin efracţie în perimetrul locuinţei unui cetăţean şi i-a provocat pagube materiale. S-a îmbolnăvit şi de o boală ruşinoasă… Auzind faptele de care ar fi fost acuzat elevul, bănuind că era fiul unui sus-pus, luându-se cu mâinile de cap, directorul m-a întrebat: Dar cum îl cheamă pe micul infractor? I-am răspuns calm: Ion Creangă. N-a prăvălit el stânca peste casa Irinucăi, avariind-o? A furat pupăza din tei, care era într-un fel bun comun. A sărit peste gard să fure cireşe de la mătuşa Mărioara. Nu s-a îmbolnăvit de râie de la caprele Irinucăi?!” Fata nu credea să existe român care să nu fi auzit de Ion Creangă. Dar ea ştia mai multe.

Plecase în viaţă de pe prundul Ozanei, din împărăţia poveştilor create de el, purtându-şi şi scriindu-şi amintirile care i-au rămas nemuritore. Amintirile din copilărie sunt, de fapt, cea mai cuprinzătoare autobografie a scriitorului, care începe, cum era firesc, cu evocarea părinţilor şi a înaintaşilor săi, un loc însemnat în scrierea sa ocupând spaţiul fizic al copilăriei, care l-au influenţat şi i-au rămas vii în memorie pentru totdeauna. Dacă ar fi trăit în zilele noastre un copil plin de pozne ca Ion Creangă, cred că l-am numi cu îngăduiţă, …puşti rebel.

În septembrie 1846, Ion Creangă a început să meargă la şcoala din satul natal, care era înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de mama sa Smaranda, la “fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea să-l poarte toată viaţa, Ion Creangă. Pentru că mama sa îl dorea preot iar şcoala de la Fălticeni se desfiinţase, a urmat între anii 1855-1858 Seminarul teologic “Veniamin Costachi” de la Socola, Iaşi. A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. Creangă a fost, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), datorită unor fapte incompatibile la vremea aceea cu preoţia. I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. Trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil.

Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său nemaipomenit de povestitor. Pritenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii. Mărturia edificatore, referitoare la intrarea lui Creangă la Junimea este cea a lui Maiorescu, în Istoria Contemporană a României.

Mama lui Creangă, Smaranda,era o femeie simplă,o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, astfelexplicându-se credinţa ei în superstiţii, în vrăji şi descântece. Deşi era prinsă cu treburile gospodăriei, ea şi-a făcut timp să înveţe să citească împreună cu băiatul ei mai mare. De aceea, Ion Creangă, cu o târzie recunoştinţă, o descrie cu duioşie: “Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii,pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Ea ştia să se poarte astfel ca rezultatele educative să fie bune, chiar dacă uneori îi punea pe copii în mare încurcătură. Din “Amintiri” am aflat că atunci când Nică a lăsat-o pe mama înglodată în treburi şi a fugit la scăldat, ea l-a pedepsit luându-i hainele, iar când s-a întors ruşinat şi flămând, l-a dojeni blând, sigură fiind că-şi va schimba purtarea în alte situaţii similare. Când copiii nu-şi potoleau hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: “şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mama să ne facă musai câte un şurub două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!”

Cea care i-a furat inima lui Creangă a fost Tinca Vartic. Ea i-a fost alături în celebra Bojdeucă, până la sfârşitul vieţii. Acolo el s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti. Tinca era celebră prin bucatele pe care le făcea pentru Creangă (se ştie că el era un gurmand) şi pentru prietenii săi. Această căsuţă l-a găzduit în vara lui 1876, din iulie până în noiembrie, şi pe Mihai Eminescu în calitate de prieten dar şi de chiriaş al lui Creangă.

Conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea scriitorului pentru mâţe), Creangă şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!) pentru Titu Maiorescu.

Fata din parc îşi spunea privind întruchiparea părelnică a lui Ion Creangă, de mână cu Tinca Vartic: când eram mică priveam pe stradă perechile de oameni tineri sau bătrâni, căsătoriţi sau nu. Nu ştiam că atunci când oamenii se căsătoresc intervin nişte factori de care se ţine cont. Ştiam atât: sunt căsătoriţi pentru că aşa trebuia, de aceea ziceam uneori: “Ce urât este soţul acelei doamne”, sau: “Cum s-o fi căsătorit doamna cu urâtul acela?”. Consideram că cei doi se întâlnesc fiindcă aşa este normal, fără a şti atunci că cei frumoşi îi caută pe cei frumoşi, cei deştepţi îi caută pe cei asemenea lor, cei cu bani pe cei cu bani, deşi aici mai sunt şi excepţii. Consideram că raţiunea nu este decât în simpla existenţă a celor doi, nu ştiam că există alegerea, sau că alegerea se face de către fiecare. Nu cred că este un rest de misticism, dar consideram că aşa “le-a fost scris”. Aşa se întâmplase, (oare?), cu Ion Creangă. Se căsătorise cu o femeie cu 15 ani mai tânără, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica 40 de Sfinţi din Iaşi. Din păcate, n-a fost o alegere fericită. Era o femeie frumoasă, se îmbrăca provocator, dar se lăsa curtată de bărbaţi. Deşi i-a dăruit singurul său copil, Constantin, Creangă s-a separat de ea pentru Tinca.

Ploaia se oprise.

Fata din parc rememora secvenţele cu scriitorii despre care-şi amintise, parcă şi văzându-i. Se întreba: oare chiar se iviseră sub ploaie, sau fuseseră o părere sau rodul imaginaţieie mele? Fapte, fapte, fapte… Toate mi-au dovedit că nu trăiesc cu picioarele pe pământ şi uneori îmi dau seama de asta, deşi când sunt sub impresia unui lucru, toate celelalte trec pe lângă mine, fără să mă atingă, indiferent de importanţa lor.

De un lucru era sigură: fusese foarte atentă la orele de literatură de la şcoală.

Bibliografie:

– “Viaţa lui Eminescu“, George Călinescu – Editura Eminescu – Bucureşti 1973;

– “Istorii de amor“, Eminescu – Veronica Micle, Adevărul din 14.02.2011, autor Maria Apostol, Cătălina Slujitoru;

– “Pe urmele lui Mihai Eminescu“, Augustin Z.N. Pop – Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978.

– “Octavian şi Veturia Goga“ de Virgil Lazăr, România liberă 16 Octombrie 2009;

– Dr. Dan Brudaşcu, “Scrisoare deschisă domnului Ion Cristoiu“, director al revistei Historia nr. 105 publicat la: 30 September 2010;

– Ilie Gutan, “Octavian Goga. Rasfringeri in evantai“ Editura Imago, Sibiu, 2002;

– “Dialog cu Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga“, Interviu realizat de Cristina Hermeziu la Paris – Suplimentul de Cultură, nr. 19323 – 29 august 2008 Săpămânal realizat de Editura Polirom şi “Ziarul de Iaşi“;

– “Dan Brudaşcu despre moartea lui Octavian Goga“, în Blogul ideologic al lui Titus Filipaş.

– “Sadoveanu în ultimul an de viaţă – Neverosimila vacanţă“ – Mihail Constantineanu,România literară, 1999 numărul 27;

– “Mihail Sadoveanu“ – Al. Săndulescu, România literară, 2003 numărul 10;

– România literară, 2001, nr. 4, „Scriitori, intrigi și sfori” de Ioana Pârvulescu;                                                               

– România literară 1999 numărul 21 Cronica ediţiilor: “Jurnalul lui Rebreanu“ de Z. Ornea;

– Ziarul Lumina “Răscoala unei lumi ce nu trebuie să piară“ Carmen Muşat – Coman Sâmbătă, 05 februarie 2011;

– România literară 2007 numărul 48 Comentarii Critice: “Capcanele rebrenologiei“ de Ion Simuţ

– România literară 2011numărul 38“Însemnări despre George Topîrceanu“de Nicolae Scurtu;

– Iaşul cultural Muzeul “Otilia Cazimir“;

– adevarul.ro 30 august 2012 “Ion Creangă, un preot ieşit din comun“;

– România literară 2003 nr. 15 “Mărturii despre Ion Creangă“ de Cornelia Ştefănescu;

-Jurnalul Naţional 10iulie 2009“Moldova, ţinutul poleit de Creangă cu slove de aur“ Bogdan Iuraşcu;

-Viaţa Medicală numărul 47 (1193) / 28.11.2012 “Bojdeuca din Ţicău şi lumea de altădată“ autor: Dumitru Şerban 21 septembrie 2012;