LORICA MIHĂILĂ, LUPTA PENTRU EXISTENȚĂ – O mărturie reală despre durere, credință și miracolul vieții

Lorica MIHĂILĂ

LUPTA PENTRU EXISTENȚĂ

O mărturie reală despre durere, credință și miracolul vieții

Dumnezeu te lasă să simți durerea, dar doar atât cât poți duce.

Există în viață clipe care nu se povestesc, ci doar se trăiesc, cu lacrimi, cu tăcere, cu rugăciune.

Am ales totuși să scriu această mărturie nu ca pe o amintire dureroasă, ci ca pe un act de credință.

Ceea ce a fost odată luptă, astăzi e biruință!

Femeia care am fost atunci, speriată, neputincioasă, a învățat să creadă.

Am înțeles că Dumnezeu nu răspunde mereu repede, dar niciodată nu tace în zadar.

El ascultă chiar și lacrimile care nu mai pot fi rostite.

Această poveste nu este doar despre suferință, ci despre renaștere.

Despre iubirea unei mame care nu a renunțat, despre un copil care a dovedit că miracolul există,

despre credința care a transformat moartea în viață și disperarea în lumină.

Scriu pentru toate femeile care au trăit durerea pierderii sau teama neputinței,

pentru toate mamele care au simțit că cerul le cade peste umeri,

dar care s-au ridicat și au spus: „Doamne, fie voia Ta.”

☆☆☆

Într-o zi de toamnă mohorâtă, începe o luptă cum nu credeam vreodată să duc.

Eram însărcinată în șase luni, iar durerea aceea scurtă și necunoscută a fost începutul unui calvar.

Am ajuns la spital, unde nepăsarea și frigul sufletelor din jur păreau mai grele decât durerile mele.

Cuvintele reci ale asistentei mi-au rămas în minte:

„Stați ca nesimțitele acasă până în ultima clipă și vreți să aveți copii sănătoși!”

Dar eu nu am stat. Am simțit viața din mine și m-am rugat lui Dumnezeu.

Orele au trecut între lacrimi și durere, iar în zori medicul meu a sosit și am aflat crudul adevăr,

copilul nu mai respira.

Operația, durerile, tăcerea de după, toate mi-au rămas în suflet ca o rană vie.

Dar Dumnezeu nu a închis poarta miracolelor. Codrin a supraviețuit. Slab, fragil, dar viu.

L-am ținut în brațe și am înțeles că iubirea adevărată e o formă de credință.

Au urmat ani grei, tratamente, diagnostice, teamă și speranță.

Dar fiecare zi a fost o binecuvântare. Copilul meu, despre care medicii spuneau că nu va merge, că nu va vorbi, că nu va putea trăi normal, a crescut frumos, dărâmând toate profețiile omenești.

Astăzi, copilul meu trăiește la New York. Este un om împlinit, bun și puternic, și-a definitivat studiile acolo. Este specialist în siguranță cibernetică,

iar eu am rămas aici, în România, cu tăcerea și singurătatea părinților

care și-au dat copiii lumii, sperând să le fie bine.

Și chiar dacă uneori dorul apasă mai tare decât orice boală,

știu că am împlinit rostul meu, acela de mamă, de femeie care a luptat și a învins.

Prin durere, am ajuns să-L cunosc pe Dumnezeu mai aproape decât oricând.

Există dureri care nu trec, dar care nasc lumină.

Durerea m-a învățat credința, iar credința m-a învățat să văd binele chiar și în lacrimi.

Nimic nu e întâmplător. Dumnezeu te lasă să suferi doar cât poți duce,

ca să te ridici mai puternic și mai aproape de El.

Uneori, minunea nu înseamnă o vindecare deplină,

ci puterea de a merge mai departe zâmbind,

cu ochii umezi și inima vie.

Codrin este fiul meu, minunea prin care am învățat că Dumnezeu știe mai bine decât noi

ce înseamnă iubirea.

Această scriere, nu este doar o poveste.

Este o rugăciune scrisă printre lacrimi,

o mărturie despre durerea care sfințește

și despre credința care nu se lasă doborâtă.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a îngăduit să trăiesc și să spun.

Pentru fiecare noapte de spaimă, pentru fiecare zi de lumină,

pentru fiecare clipă în care am înțeles că viața e un dar, nu o certitudine.

Mulțumesc tuturor mamelor care au știut să zâmbească în timp ce plângeau,

care au crescut copii din dor și rugăciune,

și care au rămas, în tăcerea lor, cel mai frumos chip al iubirii.

*

ÎN NUMELE CREDINȚEI

De aripi n-ai, nu poți să zbori,

și nici din tine să cobori,

mai ai puțin respect de sine!

Când din pământ te-a întrupat, cuvântul Lui tu ți l-ai dat,

că bine o să faci, Creștine!

Nu te uita spre ce-i străin, nici nu râvni la aur plin,

că tot pământul arde-n tine.

Smerit rămâi, cu pasul drept, tu nu uita, fii înțelept,

și fii lumină spre mai bine.

Când greul te apasă-n drum,

nu te gândi că nu ești bun,

să crezi în ceruri și-n iubire,

că cine rabdă și iubește

în veci de veci se mântuiește,

în darul cel de nemurire.

Când viața-ți este în amar, și-ți pare lumea în zadar,

adu-ți aminte, om din lut,

că tot ce faci cu bunătate

se-ntoarce-n pace și dreptate,

sub semnul că trăiești avut.

Când răul lumii te-nconjoară, nu-l blestema, ci iartă-l iară,

iertarea-i harul de lumină.

Și cel ce iartă din durere, primește-n suflet mângâiere,

e semn că Domnul te alină.

Iar când sfârșitul va sosi, nu plânge, nu te osteni,

că-n veșnicie-i doar iubire.

Și cel ce-n bine a trăit, cu zâmbet lin va fi primit,

în brațul Lui, spre nemurire.

☆☆☆

Credința nu e doar o rugă, ci respirație în fiecare faptă bună!

Păstrăveni, Neamț, 3 noiembrie 2025