ECATERINA PETRESCU BOTONCEA, Jurnal de călătorie – Sudul Spaniei – Maroc

ECATERINA PETRESCU BOTONCEA,

Jurnal de călătorie – Sudul Spaniei – Maroc

 

SPANIA – MAROC

 

O fi visul lumea din care venim? De obicei, între orele trei și patru dimineața, somnul meu ia chipul unor întâmplări adevărate, îmi regăsesc copilăria, părinții, rudele și cunoscuți care nu mai sunt, mă bucur sau plâng, ori trăiesc emoții care se cer continuate precum alunecarea pe luntrea unui râu până la aflarea limanului … pentru că altfel risc să mă înec în propriul vis… Dar, prietene, ce este uimitor este că propria mea imagine poate fi modificată în diferite culori, legănându-mă între mai multe ceruri, mări ori chipuri, de copil, de femeie, de mamă, dar pot fi și o filă de poveste pe care cuvintele aleargă, se ceartă, se supun… Mă trezesc și privesc ceasul. Totdeauna arată aceeași oră, trei și douăzeci de minute. Se spune că este ora la care intrăm în dialog cu Universul…

În noaptea aceea, una din variantele mele a luat chipul beduinei de pe o reclamă turistică, cu care m-am mai întâlnit cu doi ani în urmă, o femeie a nisipurilor, învăluită în eșarfe … Îi simțeam în propriul piept inima cum bate…

-Vino să mă revezi, mi-a spus! Sunt Tu din altă viață…

Nici vorbă să mă convingă … de fapt, mă simțeam somnoroasă în plină noapte…

-Ai uitat? Nu mai simți aroma cafelei cu cardamon, fierbințeala nisipului sub tălpi și bucuria drumului fără scop, doar cu sens, sensul bucuriei în tot ce ești, în tot ce faci pentru familia ta, pentru tribul tău …?

M-am trezit. M-am dat jos din pat să beau un pahar cu apă. Picioarele mă ardeau și am simțit aprinderea nisipului sub tălpi. Dinspre bucătărie veneau arome de cafea cu cardamon … Dimineață am sunat la agenția de turism și am găsit ca interesantă o călătorie spre Maroc, care includea și Sudul Spaniei…

Pregătiri în grabă … Haine subțiri, un ghid turistic, schimbarea telefonului mobil cu unul mai performant în realizarea pozelor color, și un plus de mișcare câteva zile…

Zi frumoasă de octombrie. Adieri ușoare de vânt, frunze colorate, soare blând. Ajung la timp pe Aeroportul Otopeni. Grupul cu care voi călători pare omogen, oameni drăguți, de toate vârstele, cărora li se alătură în ultimul moment o pereche de seniori, soț și soție, înalți, zvelți, deși, probabil, trecuți un pic de optzeci de ani. După formalitățile vamale, ne îmbarcăm pentru Malaga. Frumusețea câmpiilor noastre și a Munților Carpați mi se dezvăluie odată în plus, până ce suntem înghițiți de nori … Înainte de aterizare, admir câteva minute peisajul spectaculos al țărmului Mării Alboran. Dorul acela de neînțeles pentru nisip și mare îmi inundă pieptul … De unde vine, din ce misterioase depărtări…?

 

SPANIA – MALAGA

Temperatura aerului este de 35 de grade. Autocarul care ne duce spre hotel, face un mic ocol pe coasta Mării Mediterane numită Costa del Sol. Malaga este înconjurată de munți și îmbrățișată de două râuri, Guadalmedina și Guadalhorce. Facem câteva piruete prin mijlocul orașului, în Plazza de Toros, o uriașă arenă de coridă și simbol al Spaniei încă din anul 1876, admirăm fortăreața maură Alcazaba și Teatrul Roman, unul dintre simbolurile Hispaniei Romane din oraș, construit pe vremea Împăratului Augustus, în secolul I d. Hr. Tot atât de în fugă trecem prin dreptul casei în care s-a născut Picasso. Când eram copil, obișnuiam să-i reproduc, în acuarelă, picturile pe geamurile din apartament … Efectul transparenței prin lumină era uluitor … Aș fi vrut să oprim măcar pentru a face câteva poze, răspunsul primit este că parcările pentru autocare sunt aglomerate și, în plus, suntem așteptați pentru a ne lua în primire camerele la hotel. S-a lăsat seara, iar picioarele turiștilor sunt obosite, dar încă mai pot face câțiva pași pe străzile lăturalnice, pentru desfătarea ochilor și aprovizionarea cu apă și fructe. Eu împart camera cu o doamnă în vârstă, care se machiază strident, poartă fustă scurtă, iar atunci când mănâncă își ține proteza în mână. Mă anunță că o să întârzie la culcare, e prea frumos orașul și vrea să se plimbe, să nu o aștept, se descurcă, și îmi urează noapte bună. Spre dimineață este adusă de poliție, s-a rătăcit, nu mai știa numele hotelului, doar cursa de avion cu care a aterizat la Malaga. M-am supărat! Era chiar ora la care mi se deschideau cerurile …

A doua zi. De dimineață! Trag aer în piept, îmi masez tâmplele cu vârful degetelor, privesc pe fereastră cerul albastru și forfota străzilor ieșite din noapte. Colega mea este de mult plecată la masă. Mă grăbesc. Bufet suedez, dar nu servesc decât o roșie, câteva măsline și un suc de grefe. Autocarul ne așteaptă cu motorul pornit.

 

GRANADA,

căreia i se spune Tărâmul celor 1000 de castele, este o esență a orașului oriental. Iubesc orașele orientale, au poezie și muzică, povești nemuritoare și un suflet cald, ca de bunică. În spatele lui se conturează crestele înzăpezite ale Sierrei Nevada, care te răcoresc numai privindu-le sub arșița zilei. Obiectivul central este Alhambra, „o perlă bătută în smaralde„ așa cum poeții au descris acest loc, sau … „o scrisoare de dragoste a Andaluziei către stilul maur„ .

Mă rătăcesc între splendori de arhitectură și grădini orientale. Cerul îmi acoperă umerii iar eu mă scald în albastru.

Alhambra din Granada este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură islamică. Acesta, împreună cu Marea Moschee din Cordoba, sunt cele mai prestigioase dovezi ale prezenței musulmane în Spania din secolul VIII până în secolul XV. Cuvântul Alhambra provine de la Al Hamra, „ roșu „ în arabă … datorită culorii stâncilor pe care este construit palatul. Alhambra este, de fapt, un ansamblu de clădiri într-o fortăreață care domină câmpia și orașul Granada, situat în fața unui cartier popular și pitoresc, Albaicin. Printre aceste clădiri se află un palat maur care glorifică îndrăzneala și frumusețea spiritului maur, precum și palatul baroc al lui Carol al V- lea și o biserică ridicată pe amplasamentul unei foste moschei. În ciuda dorinței Regilor Catolici de a șterge urmele Islamului din teritoriile recucerite de creștini după căderea Granadei în 1492, palatul maur este atât de frumos, privit și de departe, încât nu a putut fi distrus și a rămas în folosință ca palat regal al acestora.

Pe scurt, complexul este format din Alcazaba ( Fortăreața), Palatul Nasrid, Palatul Carlos V și Palatul Generalife și face parte din Patrimoniul UNESCO. Urc emoționată pe renumitul drum, fac poze, beau apă fără să mă satur … Alhambra strălucește sus, pe colină. Sute de bărbați și de femei urcă pe jos alături de mine, alte zeci, cu automobile și biciclete. Drumul suie lin de la stația de autocare spre mirificul colț de civilizație maură, printre brazi și pini seculari … Totuși, în căldura sufocantă, praful se ridică, iar aerul miroase a pământ încins și a benzină … dar aleile în pantă sunt numai bune de hoinărit. Mai sus, drumul este pietruit, și adună străduțe înguste, încărcate de magazine, restaurante, cluburi de dans flamenco și, totodată, parfumurile exotice, miresmele culinare, aromele de cafea bună ale cartierului Albaicin. Vitrinele vorbesc, culorile din afișe te invită să te oprești. Nu cumpăr decât un pliant și câteva casete pictate în desen andaluz … Întrăm pe poarta complexului. Privim orașul Granada de sus și ne plimbăm pe aleile dintre castele și din interiorul Palatului Nasrid. Planul de construcție al palatului pare confuz, cu două curți interioare. Ghidul ne vorbește mai mult de arta decorațiunilor decât de arta arhitecturii. Exteriorul este sobru, în timp ce decorul interior este fascinant, bazat pe trei elemente ale artei arabe clasice, caligrafie, motive florale și motive geometrice.

Sacromonte este un cartier al țiganilor care locuiesc în grote, în partea de nord a dealurilor de la Albaicin … Și aici abundă cluburile de flamenco, dar nu sunt autentice.

Din anul 731, Granada a fost condusă de mauri până în anul 1031, odată cu stingerea Califatului de Cordoba. Arta și știința au înflorit cot la cot într-o epocă de strălucire și toleranță etnică și religioasă care a adunat gânditori din Europa, Nordul Africii și Orientul mijlociu. Impunătoarele clădiri ale dinastiei Alhambra au evoluat, culminând cu magicul palat Nazrid. Pe o terasă înconjurată de palmieri, la umbra unui eucalipt secular, servesc un ceai rece, la pahar, din mentă și trandafir. Recucerirea creștină îi împinge pe mauri spre sud. Granada a rezistat mai mult decât oricare alt oraș musulman din Spania. Totuși, în anul 1492, după șase luni de asediu al orașului, monarhii catolici Fernando și Isabela, au intrat victorioși în urbea maură.

Sunt îngândurată. Lumina soarelui dansează printre ierburi și frunze. Din nou Fata Morgana. Rămân în urma grupului să gust taina acelor vremuri, ba chiar mă rătăcesc printre palmieri și sunt nevoită apoi să alerg pentru a prinde grupul din urmă. Autocarul pleacă la oră fixă. Istoria neamurilor e complicată, lumea se rostogolește precum valurile sub furtună. Cel mai dinamic, mai proaspăt, învinge, iar civilizațiile înfloresc, îmbătrânesc și mor, totuși, aerul Granadei este viu și proaspăt, culorile fierbinți, dansul, muzica, amestecul de populații la capăt de continent, alături de climă, dau o strălucire aparte acestui colț de lume. Ne îndreptăm spre zona comercială, un adevărat paradis…

În seara asta, colega mea de cameră nu mai vrea să plece nicăieri, vorbește fără pauză, din politețe mai aprob și eu din cap, ceea ce o încurajează să continue, uită să și respire, devin îngrijorată, vreau să mă reculeg, să degust ce-am văzut, vreau să citesc, vreau să scriu, vreau să dorm, mă întreabă unde plec la ora asta, nu știu, plec să îmi caut liniștea, după o jumătate de oră îmi dă impresia că doarme buștean, dar se trezește la primul scârțâit de ușă, încântată să îmi termine ce avea de spus … Mă vâr în pat, îmi trag plapuma peste cap și uit de orice politețe…

Pelerinul Camino iubește Spania, soarele, cerul, briza și bunătatea Lui Dumnezeu … iar eu sunt un pelerin înrăit, cu trei Camino de Santiago la activ, complete, pe jos, așa că mult aer de Spania a trecut prin respirația și inima mea … Andaluzia și aripile Gibraltarului te îmbrățișează, prietene, odată cu mine.

Doamne, cât poate să fie de frumos, mare și cer, două țărmuri ca două mâini, ca două aripi care își doresc atingerea…

Gibraltarul se poate vizita în câteva ore, fiind un loc atât de plăcut încât, deși foarte mic, îl poți alege ca destinație turistică de două, trei zile … El nu este un oraș, ci o limbă de pământ sub administrație britanică de la începutul secolului XVIII, numele îi provine din limba arabă, muntele Tarik, adică al maurului care a capturat peninsula din mâinile vizigoților spanioli, aceștia o cuceriseră și ei cu 300 de ani înainte de la berberi. Dar Gibraltarul are o istorie mult mai veche, fenicienii fiind primii care au populat locul în jurul anilor 950 î.Hr. Mons Calpe, așa l-au botezat. Homer ne povestește cum a luat ființă strâmtoarea, după ce Hercule s-a supărat într-o zi și a zdrobit muntele care lega Europa de Africa. Așa s-au format cei doi piloni, unul pe continentul nostru, stânca de calcar a Gibraltarului, ce se ridică la 426 m deasupra mării, celălalt pe malul african, jebel Moussa, în Maroc.

Gibraltarul are o suprafață de 5,8 Km pătrați, și o populație de circa 30 000 de locuitori care se numesc gibraltarieni, un amestec de genovezi, britanici, maltezi, evrei și portughezi, la care se adaugă marocani și indieni. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, populația civilă a Gibraltarului a fost evacuată, fiind trimisă la Londra, dar și în Maroc, Madeira și chiar Jamaica. Stânca a devenit o fortăreață iar navele de război care o străjuiau au jucat un rol important în aprovizionarea Maltei în acele vremuri grele în care era asediată.

Mă aflu pe strada principală, Main Street, mărginită de clădiri interesante și de magazine de tot felul, cu o arteră pietonală elegantă, de-a lungul căreia se plimbă localnici și turiști într-o bucurie molipsitoare. Înțeleg că magazinele sunt în regim duty free, cu prețuri rezonabile, porțelanurile și cristalurile fiind foarte bine vândute. Eu nu cumpăr decât un deodorant Dove de care am mare nevoie, și mă surprinde prețul lui deosebit de mic. Sunt încântată de cabinele telefonice londoneze și de cutiile poștale roșii… Și totuși nu găsesc imaginea unei Londre în miniatură, fiind vorba, mai degrabă, de un amestec de cultură andaluză, maură, portugheză și malteză, cu esențe englezești. Ghidul nostru ne pomenește de asemănarea cu eleganța Marbellei, celebra stațiune de lux aflată la 80 de km distanță. Folosim microbuzul pentru turul orașului care include Farul Sfintei Treimi și Peștera St. Michael, despre care se spune că nu se termină nicăieri. Legenda locului zice că stânca Gibraltarului ar fi legată de Africa printr-un pasaj subteran ce trece pe sub strâmtoare, și că așa ar fi ajuns aici faimoșii macaci africani. Astăzi, peștera este amenajată spectaculos, având un joc de lumini care pune în valoare stalacmitele și stalactitele vechi de mii de ani. La ieșire, ne împrietenim cu macacii berberi, o rasă de maimuțele prietenoase și simpatice care ne golesc traista de banane și apă.

Suntem în ziua a treia. Magie și realitate, inima poporului arab se întinde pe două continente … ospitalitate și căldură… Visul continuă… Ca o întoarcere mi se pare sosirea mea pe continentul negru. O tulburare tainică, o bucurie sacră, respirând aerul încins și călcând bucuroasă nisipul cenușiu … revăd curmalii, măslinii, grădinile de portocali…

 

MAROC

 

Azi, TANGER!

Oraș apropiat Strâmtorii Gibraltar, cel mai important centru industrial al Marocului după Casablanca, cu o istorie bogată, datorită prezenței istorice a multor civilizații și culturi începând din secolul al V lea î.Hr. Pe aici, musulmanii, evreii și creștinii își trăiesc bucuriile în bună pace, minunat omagiu și triumf al iubirii pentru creație și Creator.

“Marocul este o țară cu rădăcini africane și arborizații europene“, a spus-o Califul Hassan al II lea (tatăl actualului rege, Mohamed al VI le-a), cel care a emancipat Marocul și l-a trimis spre înfățișarea de astăzi…

Întâi m-au copleșit valurile pentru că se făceau țăndări la picioarele mele la fel ca o oglindă în infinite oglinzi, și apoi culoarea albastră a Mediteranei, care devenea tot mai mult verde smarald, preschimbându-se rapid în Oceanul Atlantic, după cum eu mă metamorfozam într-un nesfârșit deja vu…

Întâlnirea cu o altă civilizație seamănă cu o fantă deschisă spre alte vieți din memoria noastră ancestrală … Dar, călătoresc într-o epocă în care sufletul omului este vândut tehnicii și orgoliului nemăsurat … surd la suferința semenilor și la strigătul pământului … cu memorie împuținată. Privesc cerul și păsările alungite sub soare, ele respiră din umbrele unui trecut milenar. Blândă, înrobită natură … culori dense, chipuri aurite de soare, ochi negri migdalați, buze late, răsfrânte, profiluri țuguiate, și marea verde, cu plânsetul ei… La un ghișeu, schimbăm valuta în dirhami.

Peregrinând cu ani în urmă prin Orientul Mijlociu, simțeam cum mă transform pe rând în femeia egipteană, desprinsă parcă de pe vasele de lut ale civilizației antice, îndrăgostită de soare și de apele Nilului, sau femeia nabateană, ascunsă de furtunile de nisip prin grotele Petrei, ori supusa beduină, arsă de vânt și mereu la drum, între flori de cactus, copii și spinări de cămilă. M-am întâlnit prin țara Canaanului cu Iosif cel visător, copilul preferat al lui Iacob, vândut de frații lui pe 20 de arginți unui negustor egiptean, și am plâns, apoi cu Moise, pe muntele Sinai, într-un răsărit de soare, primind inspirația divină pentru cele zece tăblițe cu legi, și m-am bucurat, poate, că un bastonaș de pe retină mi-a rămas colorat de pe când eram Dalila, care, pentru poporul ei l-a ademenit pe Samson, am fost fermecată de psalmii lui David și de înțelepciunea lui Solomon, am trăit ca o bună sau rea samariteană prin ținuturile sfinte, dar am fost și o mironosiță îndrăgostită de Iisus, cert este că ajungând pe pământ marocan, am simțit că pot avea o inimă de berberă sau de tuareg, ceva mai sălbatică decât a mea, cea de azi, biata, am devenit în câteva ore, ori poate în câteva secole, o mamă arabă, cu mulți copii și multe voaluri, am parcurs în gând cei cinci stâlpi ai Coranului, înțelegând că minunata Cale a iubirii lui Iisus se poate prelungi cu toleranța și grija pentru orice strop de viață, întâlnită în Coran, … pentru că, după cum simt eu, orice călătorie trebuie să fie și una a inimii, o empatie fără sfârșit cu oameni, locuri, mituri, tradiții, obiceiuri, religii … iubești o ființă când simți că sufletul ei se mută în pieptul tău, la fel empatizezi cu un popor, o țară, o cultură, apoi, când pleci, iei totul cu tine, emoție și frumusețe, fără a atinge însă nimic, pentru că tot ce te-a făcut să vibrezi, e sacralitate…

Gânduri, în drum spre Fes, traversând Antiatlas…

Ochii citesc … din amintiri înscrise … orașe grecești, apoi romane, invazii berbere, beduini, cămile, triburi arabe unite în califate, populații subjugate, necontenite răscoale, fierari cu degetele pârlite și bătucite de foc, țesători în ateliere înguste, cu genunchii înfipți în viscere, vopsitori, sticlari, ceramiști, captivi în aerul îmbâcsit, fără lumina zilei, femei zvelte, cu ochii fardați și belciuge de argint sclipind pe gleznele arse de soare … Am văzut, am văzut … mai încolo, piețele abundă de fructe în coșuri lătărețe, curmale, smochine, rodii, kaki, portocale, banane, epoci suprapuse, și mai departe, în deșert, orașe albastre, corturi de lux, și … printre alte curiozități, capre care se cațără în copacii de argan pentru a le mânca fructele …

Salam alecum, din orașul FES! Suntem în ziua a patra. Mănânc frugal, îmi beau cafeaua cu cardamon și respir cu nesaț aerul proaspăt al dimineții. Pornim la drum, cu autocarul, spre Medina…

 

FES (FEZ)

Un oraș marocan tulburător, al doilea după Casablanca ca mărime, cu un milion și jumătate de locuitori, bătrân de la anii 800 e.n., tot de atunci, un centru al culturii arabe, care a dat prima universitate din lume în anul 856. Aici, uimitor, vechiul nu moare și nici nu renaște, continuându-și viața pe cele peste 1000 de străduțe labirintice, în așa numita Medina – centrul vechi; între tarabele generoase, tip oriental, te uimesc micile ateliere meșteșugărești, unde se muncește din greu, insalubru, ca în evul mediu, dar oamenii par fericiți, îți zâmbesc cu prietenie, glumesc, țin Ramadanul și cântă, nu se consideră năpăstuiți ai sorții, sărăcia lor e demnă, iar viața se bazează pe altă scară de valori decât cea europeană, cuvintele lor de bază sunt pace, iubire, binecuvântare … aici nu există frustrări, nici ură, deși, tot ei, o pot resimți în altă parte…

În spatele zidurilor vechi, cu tencuiala îmbibată de mirosuri grele și mucegai, se ascunde orașul profund, al bogăției interioare, spirituale și religioase, școli, moschei care freamătă de lume, restaurante unde se etalează bucătăria arabă, bijuterii de arhitectură, portaluri cu filigranări în lemn de cedru, parfumuri îmbietoare de trandafir și mentă, alături, în orașul nou, ridicat în timpul protectoratului francez, politețe, civilizație și comerț tip european … cu nelipsitul Mall, dar nici aici bogăția nu este opulență, are frumusețe și o eleganță specifică…

Nu m-am săturat să mă plimb, nu m-am săturat să privesc. Fes are cea mai veche și cea mai mare Medina din Africa de Nord și este centrul religios, cultural și artizanal al Marocului. A fost capitală până în 1912, iar azi este oraș al Patrimoniului Mondial UNESCO. Este unul dintre cele mai bine conservate orașe vechi, arabe, din lume, cu cea mai mare zonă urbană fără mașini a planetei. Orașul este agitat și îți dă senzația unei întoarceri în timp cu câteva sute de ani, dar șarmul Fesului stă în descoperirea lui la pas, a palatelor, moscheilor, fântânilor și al aleilor întortocheate. Este ceea ce facem și noi. Ne mișcăm încet, suntem un grup numeros, dacă ne rătăcim, avem ca punct de întâlnire Poarta Albastră, de la intrarea în Medina. Mă alătur familiei de seniori, ne zâmbim, schimbăm câteva cuvinte. Sunt o pereche frumoasă. Se țin tot timpul de mână și au atitudinea unor tineri îndrăgostiți. Simțim nevoia unui popas. Foamea pune și ea stăpânire pe noi. Ne așezăm la o terasă, sub o umbreluță, și servim o porție de Couscous Royal, un amestec de legume călite în ulei, și pui cu miere și smochine, apoi câte o înghețată la cornet și un pahar de suc de rodie. În fine, avem altă inimă să stăm de vorbă. Aflu că se iubesc de șaizeci de ani, au fost colegi la facultatea de arhitectură și locuiesc, acum, în Germania. Comercianții ambulanți ne dau târcoale și ne îmbie cu suveniruri, câțiva copii ne întind pliante cu poze și amulete de piele. Doamna îmi vorbește despre fiica ei care este medic anestezist în Australia. Continuăm plimbarea prin Medina, pe străduțele înguste și întortocheate, printre mașini, motorete, femei cu coșărci pe cap, bicicliști, pietoni și tarabe cu fructe exotice, obiecte de ceramică, bijuterii, pietre de rocă, mirodenii și câte alte ispite comerciale…

Vopsitoriile, Tanneries, sunt probabil cele mai faimoase atracții ale orașului. Tradiția lor este veche de 11 secole și este locul în care pieile de vacă, capră, cămilă, oaie sunt aduse pentru a fi transformate în accesorii vestimentare. Urcăm treptele la etaj și privim de pe terasă în curtea interioară a atelierului. Zeci de bazine cu vopsea de toate culorile strălucesc în lumina zilei, mai ales nuanțele de coral. Culorile naturale folosite la vopsirea pielii sunt produse din diferite ingrediente naturale, apă, lămâie, sare, curcuma, pee-pee de vacă și poo-poo de porumbel … Zona nu miroase de loc bine, dar merită vizitată, pentru că imprimă locului un aer medieval, pitoresc și trist în același timp, insalubru și umilitor pentru meșteșugari, și totuși, în admirația vizitatorului pentru conservarea metodelor atât de vechi, tradiționale, de vopsire a pieilor.

Ajungem la cele două colegii islamice, madrasele, printre puținele clădiri religioase pe care non-musulmanii le pot vedea. Studenții ocupă curtea interioară în așteptarea învățătorilor.

Ambele clădiri sunt exemple ale competenței artizanale marocane, având sculpturi și tencuieli incredibile.

Bab Boujloud sau Poarta Albastră, este una din porțile de intrare în labirintul istoric al Fesului, datând din secolul al unsprezecelea și refăcut de mai multe ori de-a lungul timpului. Este de o frumusețe rară.

Dar farmecul aparte al Medinei stă în oamenii care mențin ritmul și atmosfera de acum câteva sute de ani, prin meșteșugurile în ateliere deschise turistului, transmise din generație în generație … așa încât marfa se vinde „de la botul calului„ .

Palatul regal din Fes este o altă atracție majoră, nu este deschis publicului, dar trebuie vizitat chiar și numai de afară. Cele 7 porți de aur care marchează intrarea în palat sunt acoperite cu modele complicate, specifice Marocului. Aici se pot face poze, este spațiu pentru promenadă și loc de joacă pentru copii.

În afara Medinei vechi, lângă Palatul Regal cu ușile sale de alamă, este Fes Mellah, cartierul evreiesc. Zona este foarte bine conservată și foarte diferită de orașul musulman, casele evreiești au ferestre mari și balcoane maro, sculptate și deschise la stradă, dar cartierul este aproape nelocuit.

Vizitarea orașului ia sfârșit. Mă simt copleșită de frumos. Ziua este toridă, dar simt că a mai rămas ceva nerezolvat. Un arab în vârstă, impresionant prin ținută, roba albă și turbanul galben, stă de ceva vreme în spatele meu. Când mă întorc spre el, îmi întinde ceva din mână,

– Ți-am adus un obiect antic, să-l cumperi, madam. Și mi-a pus în palmă o piatră mică.

M-am uitat la ea, nu am reușit să îmi dau seama ce înfățișa. Părea să fie silueta unei zeițe, dar, uitându-mă mai bine, am înțeles că erau, de fapt, doi siamezi, un bărbat și o femeie, așezați unul în prelungirea celuilalt, și care aveau același cap. I-am așezat bătrânului în palmă o hârtie de cinci euro și a fost mulțumit. Ajunsă la hotel, am devenit gânditoare. Luam cu mine de la Fes, un mit. În zori, am avut un vis. Țineam în palmă un trandafir negru, negru ca tăciunele, care, încet, încet, îmi ardea palma…

 

MARRAKECH

 

Marrakech, a doua capitală imperială marocana, după Fes, vechi de la anii 1100 e.n. este o destinație grea atunci când trebuie să străbați Munții Atlas cu autocarul. Cinci sute de km. prin deșert, la temperaturi de peste 40 de grade nu înseamnă puțin, dar peisajul selenar, micile oaze de verdeață și lacurile limpezi sub cerul de un albastru infinit, natură adevărată, dau, prin frumusețea lor, o savoare aparte drumului și bucurie numeroaselor popasuri între palmieri și portocali, ba chiar și la umbra coniferelor. S-a întâmplat ca, undeva, într-o stațiune montană de schi, Parcul Național Ifrane, să mă întind pe iarba care îmi ajungea până la brâu, cu rucsacul sub cap, și să mă duc cu gândul la Masivul Parâng, drag mie, la apele lui curgătoare și micile cascade ce se revarsă peste stâncile de culoarea aramei. Aici am băut o cafea și o sticlă de suc rece și m-am amuzat de hârjoana unei pisici cu puii ei. Nu mai știam unde sunt, aici sau acolo…

Totuși, întâlnirea cu orașul care mă aștepta la capătul drumului, nu a fost pe atât de spectaculoasă precum visam, parcă un soi de nervozitate stăpânește locul, spiritul comerțului păgubește chipul berberilor, al africanilor, față de căldura întâlnită la arabii de la Tanger și Fes.

Bazarul Medinei din Marrakech abundă de mărfuri de toate felurile, de la obiecte fine și scumpe din aur și argint până la pantofi vechi și proteze dentare. Motociclete, măgari și cărucioare încărcate îți taie tot timpul drumul, și așa, nu mai lat de trei metri, turistul fiind mereu în pragul unui mic accident. Vânzătorii nu au răbdare și nu știu să zâmbească. Piața Djemaa el Fna, e plină de scamatori, dresori de șerpi, maimuțele, cântăreți la tobe, dansatoare, dar ceva lipsește, duhul nu este același din Fes. Admir Moscheea și minaretul Koutoubia, din exterior, Palatul Bahia, nu am acces la Grădinile Majorelle, coada la bilete fiind prea lungă, Mormintele Împăraților Saadeni le parcurg în mare grabă, aerul și caldarâmul fierb la temperaturi de foc. Mă îndrept spre orașul nou, supranumit verde, sau al palmierilor, îi mai spune și roz, după culoarea tencuielii clădirilor, ceea ce îmi redă buna dispoziție… Frumusețe, echilibru, verdeață.

Plimbare la Palm Grove, o oază a palmierilor, aflată în partea de nord a orașului Marrakech, în afara lui, zărim câteva corturi de beduini, alăturea, așezate în genunchi, câteva cămile, beduinii își dau mâna, ce faci, cum o duci, ce face femeia ta, cum o duce cămila ta, de unde vii, unde te duci, cuvintele salam și Allah se aud în fiecare clipă … Viața beduinului are o simplitate plină de măreție, sărăcia înseamnă noblețe, izolarea în deșert e izbăvitoare într-o lume a ipocriziei și compromisului, eu i-aș numi pe beduini monahii deșertului … Poate că, dacă nu aș pleca mâine, aș avea răgazul să înțeleg mai multe, pentru că intuiesc niște adevăruri care nu sunt dezvăluite turistului de rând … urmează Casablanca și Rabat…

După cum v-am promis vă țin aproape de mine într-o călătorie la temperaturi înalte, în locuri îndepărtate și greu de străbătut, și totuși la Casablanca și Rabat nu o să vă spun să vă acoperiți capul cu pălării de paie, aici căldura se suportă bine, briza Oceanului Atlantic este o adevărată desfătare, soarele nu se arată dogoritor, iar plajele de nisip și bazinele de înot pot fi oricând o rezolvare pentru cei înfierbântați ( inclusiv cu firea), dar o să vă împărtășesc bucuria întâlnirii cu frumosul, într-o suită de bijuterii și monumente arhitectonice pentru care vin turiști din toată lumea … Ce impresionează întâi și întâi este culoarea albă, aproape toate clădirile au tencuiala albă, apoi forfota, oameni cu fizionomii diverse și cu tenul în culori progresive, de la albul cel mai deschis al europenilor nordici, la cafeniul deschis al maurului sau închis, ciocolatiu, al africanului, îmbrăcăminte variată, robe, turbane, pălării, ținute office, totul se învârte înaintea ochilor într-o adevărată mișcare browniană.

 

CASABLANCA

 

Este cel mai mare oraș și port al Marocului, se află pe țărmul Oceanului Atlantic, și are o populație de 3, 36 milioane de locuitori, fiind, totodată, și unul dintre cele mai mari orașe ale Africii.

Aproape întreg comerțul exterior al Marocului se efectuează prin acest oraș, unul dintre cele mai mari porturi din lume. Cerealele, pielea, lâna și fosfații sunt principalele articole de comerț. De asemenea, aici își au locul cele mai mari universități și monumente naționale, printre care Universitatea Hassan al II lea.

Din Evul Mediu, Casablanca a fost un prosper oraș cunoscut sub numele de Anfa. În 1907 a fost ocupat de francezi, sub administrație cărora s-a dezvoltat rapid. În timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost unul dintre cele trei mari puncte de debarcare ale Aliaților în nordul Africii. Orașul a fost locul unde în ianuarie 1943, Președintele Statelor Unite, Roosevelt, și prim ministrul Regatului Unit, Winston Churchill, s-au întâlnit și au hotărât ca țările lor să lupte până la capitularea necondiționată a puterilor Axei.

Ne oprim pe țărm, valurile se ciocnesc aprige la picioarele noastre, stârnind cioburi de apă și spumă de câțiva metri. Între ocean și nisipul fierbinte, ca un far al învățăturii lui Mohamed, tronează Moscheea lui Hassan al II-lea, din Casablanca, cea mai mare moschee din Maroc, construită în anul 1930, și a treia ca mărime din lume, cu cel mai înalt minaret ( 200 de metri ), dar mai ales de o mare eleganță și splendoare interioară …

 

RABAT,

capitala Regatului Maroc, este situat la gura unui estuar de pe coasta Oceanului Atlantic. În această zonă s-au stabilit populații încă din antichitate. A devenit o fortăreață musulmană în jurul anului 700. Înaintea dobândirii independenței marocane în anul 1956, Rabat era capitala Protectoratului francez al Marocului.

Mausoleul regelui Mohamed al V-lea, din RABAT este considerat al doilea cel mai frumos mausoleu din lume, cu detalii arhitecturale incredibile, în stilul arab andaluz, după cel de la Taj Mahal, ridicat la jumătatea secolului trecut ca semn de infinită recunoștință în memoria regelui care a adus independența Marocului de sub dominație franceză.

Apoi, Palatul Regal din Rabat …

Soarele strălucește cu putere, fără pic de nor. Ajungem aici la momentul când se schimbă garda și se dă onorul militar. Printre turiști, avem un tânăr autist, altfel visător, dar foarte atent și foarte sensibil la tot ce se întâmplă în momentul acesta. Solemnitatea lui atrage atenția. Un ofițer îi zâmbește cu căldură, îl ia de mână și îl așază în fața corpului de gardă care este schimbat. Tânărul ia poziție de drepți în timp ce răsună tobele, iar ochii i se umplu de lacrimi. Desigur, și nouă! Corpul de gardă îl aplaudă. Ne retragem emoționați.

Moscheea Neterminată, și Catedrala Catolică din Rabat, dar și nenumăratele clădiri și ansambluri frumoase, m-au impresionat prin somptuozitate, nu și prin elementele specific maure care lipsesc … portalurile cu arabescuri și stucaturi, albastrul și verdele, mozaicurile, marmura, se cereau mult mai prezente în peisaj … Mâine părăsim Marocul. Ne întoarcem la Tanger de unde vom lua feribotul și vom traversa Strâmtoarea Gibraltar, cu destinația Spania spre Sevilla. Umblând pe acest tărâm arab, ca și în alte dăți îmi place să cred că sângele meu poartă în el ceva de beduin, vreun vechi străbun, prea iubesc soarele, nisipul, drumul și coviltirul, adulmecarea brizei și stelele din înaltul cerului.

 

Iar, Spania!

 

Mă crezi prietene, că oftez, copleșită de prea mult frumos, ochii mei s-au umplut și stau să erupă precum fântânile arteziene, alerg pe străzi vechi și printre simboluri și sar peste secole ca un atlet la proba de decatlon, mă avânt pe turle ori minarete, sunt o închipuire, și desigur, dacă mi-ai putea privi uimirea și bucuria pe interior, ți-aș apărea ca o aripă din morile de vânt ale lui Don Quijote, ori ca una din picturile lui Picasso, căci sufletul mi-e azi albastru ca cerul Spaniei, ahhh , minuni ale lumii…! Malaga, Sevilla și Cordoba coroană… și mă gândesc că regii și arhitecții lumii, au, printre altele, obligația de a restabili echilibrul dintre urât și frumos, iar noi, muritorii de rând, măcar să exprimăm bucuria … Ultima zi, înaintea zborului spre casă.

SEVILLA

te seduce iremediabil de la primii pași. Palatul Regal Alcazar, o capodoperă a arhitecturii ce îmbină stilurile Mudejar și Gotic, apoi Catedrala cea mai mare din Spania, care adăpostește monumentul funerar închinat lui Cristofor Columb. Mi-am simțit spiritul îmbucurat plimbându-mă prin Plaza de Espana, o mică Veneție, cu poduri cochete și mici canale pe care turiștii se pot plimba cu barca. Din păcate, șederea e scurtă. Ne îndreptăm spre CORDOBA, minunatul oraș elegant și prietenos, care îmbină arhitectura creștină cu cea musulmană și evreiască, unde ne așteaptă una dintre cele mai frumoase clădiri din lume, Mezquita Catedral, cu arcade și mozaicuri bizantine, și Sinagoga de Cordoba, bijuterie din secolul al XIV lea. Mă bucur de străduțele mici, pline de magazine de suveniruri, fac câteva cumpărături pentru cadouri și beau la o terasă o porție de sangria. Timpul fuge. Ne urcăm în autocar pentru întoarcerea la Malaga. Din păcate, avem de așteptat un ceas. Colega mea de cameră a încurcat autocarul și s-a urcat într-unul de polonezi, care este nevoit să o aducă.

La întoarcerea cu avionul în țară, în timp ce traversam Mediterana, perechea de seniori, cu care m-am împrietenit pe drum, doamna și domnul Rodica și Nicolae Rădulescu, mi-au făcut semn cu mâna să mă așez pe scaunul liber de lângă ei…

– Am vrea să vă facem părtașă la bucuria noastră. Chiar acum, la ora aceasta, ceasul arăta 12, aniversăm doi ani de la căsătorie…Avem optzeci și doi … V-am spus că ne iubim de șaizeci, din timpul facultății, doar că viața ne-a despărțit, soțul meu este ultimul supraviețuitor al mișcării Rugul Aprins, a fost deținut politic șase ani, între timp eu m-am căsătorit, el a plecat în Germania după eliberarea din închisoare, și ne-am revăzut în urmă cu câțiva ani, la cinci decenii și jumătate de la terminarea facultății. Eram amândoi văduvi.

Un cuplu fericit. De fapt, doi tineri în vârstă de optzeci și doi de ani. Ridicând cupele de șampanie, doamna Rodica Rădulescu a continuat,

– Noi ne-am decis să renunțăm la lut și să-l preschimbăm din timpul vieții pe Cronos în Kairos!

Iar eu nu exagerez, erau numai lumină, așa că ce puteam să le urez mai mult decât Eternitatea!?

 

15 ianuarie 2021