DAN GABRIEL ARVĂTESCU, FAMILIA ÎN EPOCA DIGITALĂ. PĂRINȚII ȘI COPIII – DOUĂ SPECII DIFERITE?*

FAMILIA ÎN EPOCA DIGITALĂ.

PĂRINȚII ȘI COPIII – DOUĂ SPECII DIFERITE?

Motto: „În acest moment, omenirea pare să se fi pierdut într-un spațiu al oglinzilor, incapabilă să facă diferența între realitate și ficțiune. …Oamenii cred că ceea ce văd este real când, de fapt, este doar reflecția într-o oglindă” (David R. Hawkins)

Trăim azi, în ceea ce denumim generic „lume postmodernă”, o veritabilă transformare antropologică. Aceasta ne afectează toate palierele vieții noastre transformând repere culturale ce dăinuiau într-o formă sau alta din perioada greco-romană în ceva ce nu putem încă defini, înțelege sau aprecia în dinamică. O lume nouă, ciudată pentru noi, cei din generațiile anterioare, crescuți și formați în contextul altor realități tehnologice și culturale.

Senzația inițial percepută de oricare dintre noi, cei vechi, este că ne pierdem într-o lume a oglinzilor unde nu este ușor să ne dăm seama (mai ales privind generația actuală de tineri) unde este totuși realitatea, nordul existenței noastre, reperele morale ale societății în care trăim, în fine sensul propriei noastre treceri prin lume.

Da, suntem înconjurați de oglinzi care, fie că vorbim de ecranul telefonului, al laptopurilor, al televizoarelor, tabletelor sau ale altor device-uri, ne sufocă, ne zăpăcesc, ne absorb tot timpul, până a ne face să trăim într-o ficțiune manipulatoare, pierzând contactul cu realitatea.

Lumea devine mică, timpul devine irelevant, pentru că oglinzile-ecran sunt aceleași peste tot. Un adolescent român petrece în fața ecranelor cam același timp și urmărește cam aceleași lucruri ca oricare alt adolescent din America până în Japonia. Cultura ecran devine cultura lume, distrugând conceptul de spațiu-timp al culturii. Oglinzile civilizației postmoderne deformează manipulând totodată. Sunt înșelătoare, purtătoare de adevăruri relative, necorelate, mincinoase pe fond. Se promovează perspective fracturate, fluide, relativismul valoric, prin metanarațiuni care generează o societate slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism și deconstrucție.

Vine deci o lume pe care nu o știm, o schimbare pe care nu am avut timp să o înțelegem și să o evaluăm. E o lume pe care nu putem s-o explicăm, e o revoluție ale cărei origini și scop nu ne sunt clare. Cert este că trăim epoca rupturii cu toată cultura anterioară. Aș putea spune că ideologia postmodernă are ca fundament ideea că obiectivitatea adevărului este înlocuită cu relativitatea acestuia. Multiplicarea oglinzilor postmoderne relativizează reperele morale. De fapt lipsa adevărului referențial face ca totul în lumea postmodernă să fie lipsit de temei. Iluminismul a înlocuit adevărul divin cu adevărul omului. Azi se neagă și adevărul omului generic vorbind și e înlocuit cu adevărul oamenilor sau a fiecărui om. Homo deus devine homines dei.

Dincolo de formulări generale să vedem care sunt dimensiunile acestei lumi postmoderne:

• Absența unor repere spirituale și morale clare
• Relativizarea tuturor valorilor (morale, etice, culturale), o adevărată dictatură a relativismului
• Un vacuum de sens, valori și norme
• Deprecierea valorilor marii culturi în raport cu cultura de masă. Decăderea valorilor estetice în favoarea valorilor pragmatice .
• Negarea adevărului obiectiv
• Ofensiva concentrată împotriva valorilor moralei creștine
• Promovarea a ceea ce par a fi noi valori morale: pornografia, pedofilia, prostituția, căsătoria între persoanele de același sex. Nietzsche spunea cândva că dacă nimic nu e adevărat, totul e permis.
• Decredibilizarea valorilor fundamentale: familia, școala, biserica.

Scopul conferinței mele este tocmai studierea familiei postmoderne în contextul civilizației digitale.

Nu vom putea aborda toate problemele pe care familia în epoca digitală le are, ci doar problemele legate de relația părinți-copii în condițiile societății postmoderne. Nu vom aborda de exemplu familia homosexuală sau familia separată de munca în străinătate sau familia monoparentală sau familia migrantă sau alte probleme asemenea. Recunoaștem că toate aceste probleme sunt și ele importante din perspectiva relațiilor dintre generații, adică părinți versus copii.

Pentru a avea o perspectivă istorică să vede cum s-au succedat generațiile pe pământ în ultima sută de ani.

Pe scurt avem:

• Generația silențioasă (Silent generation), generația interbelică. Caracteristici: disciplină, muncă asiduă, respect pentru autoritate.
• Baby Boomers, cei născuți între 1946-1964 și crescuți în perioada de prosperitate economică postbelică. Caracteristici: revoltă culturală (anii 60-70), mișcări sociale, luptă pentru drepturi civile.
• Generația X, cei născuți între 1965-1980. Caracteristici: independenți, pragmatici, rezilienți; generează dezvoltare tehnologică și schimbări economice globale.
• Generația Y (Millenials), cei născuți între 1981-1996). Caracteristici: sunt digitalizați, folosesc tehnologii înalte, valori specifice, legate de diversitate, inclusivitate, sustenabilitate, valori generate de folosirea internetului și de globalizare.
• Generația Z, născuți între 1997-2012, numiți și „nativii digitali”. Caracteristici: comunicare preponderent prin rețele de comunicare, adaptabilitate la nou, aderență la probleme de mediu și sociale.
• Generația Alpha, cei de după 2013, cei care se vor confrunta cu o lume hiper-conectată, cu tehnologii emergente cum ar fi inteligența artificială sau postumanismul.

Ultimele trei generații (Y, Z, Alpha) ne interesează întrucât acolo găsim părinții și copii care constituie familiile actuale.

Prima observație ar fi că niciodată în ultima sută de ani nu au fost diferențe mai mari din punct de vedere tehnologic și cultural ca între aceste ultime generații. De aici și starea de anxietate conflictuală între ele, adică între părinți și copii. Am putea spune, continuând metafora oglinzilor că există o disperare mocnită când părintele privește copilul prin oglinda sa proprie dar și când copilul privește părintele prin oglinda lui.

Întotdeauna a existat un conflict între generații, fiindcă este normal din punct de vedere al evoluției culturii și civilizației. Însă niciodată parcă în istorie nu a existat o diferență mai mare ca între părinții și copiii actuali. Cauza o constituie desigur spiritul vremii. Saltul tehnologic între generații este enorm și foarte rapid de la o generație la alta. Adaptarea la evoluția aceasta nemaiîntâlnită nu se poate face datorită scurtimii timpului de adaptare. Așa că fiecare generație rămâne cantonată în lumea ei. Părinții își acuză copii că nu citesc, sunt superficiali și nu prea îi interesează formarea unei gândiri autonome, mergând până la a îi acuza de analfabetism funcțional. Copii îi acuză de lipsă de înțelegere față de lumea lor, de preocupările lor, mergând până la a-i cataloga pe părinți drept analfabeți digitali.

Poate ar trebui să spunem de la început că este greșit să-i acuzăm pe copiii generației milenale de toate relele și neîmplinirile. Părinții ar trebui să-i înțeleagă nu să-i acuze. În fond părinții din generația milenalilor sunt cei care au responsabilitatea lumii de azi în care cresc copii lor, cu bune și rele deopotrivă. Ei au creat marile companii tech făcând posibilă tehnologia digitală de azi pe care o utilizează copii lor. Părinții în acest context nu trebuie doar să privească critic, ci să simtă responsabilitatea, pentru că din multe puncte de vedere copiii își însușesc obiceiurile părinților. Asta mai ales în domeniul moral. Să ne referim doar la lumea materialistă și laicizată pentru care nu copiii sunt de vină. Părinții lor au creat-o.

Spuneam că suferim o veritabilă transformare antropologică. Înainte de a intra în analiza psihologiei tânărului de azi poate ar trebui să explicăm pe scurt marea diferență culturală față de părinții lor. Principala diferență între generația predigitală și cea digitală este renunțarea la cuvânt în favoarea imaginii.  Este evident că se produce o mutație în cunoaștere. Galaxia Gutenberg pare a fi în curs de înlocuire cu ceea ce unii numesc galaxia Google. Adică înlocuirea cuvântului prin imagine.

 Imaginea și cuvântul sunt cele două elemente de legătură între lume și om. Imaginea este modul prin care realitatea imediată ni se arată iar cuvântul este modul prin care noi ne arătăm lumii și interacționăm cu ea. Atât imaginea cât și cuvântul au o dualitate: aparență și esență. O similitudine ontologică, de fapt explicată prin faptul că sunt două fațete ale aceluiași fenomen: legătura între om și lume.

Lumea civilizației postmoderne vine către noi prin imagine. Nu neapărat faptul că înlocuim cuvântul prin imagine ar conta cât faptul că suntem bombardați zilnic cu imagini care nu sunt purtătoare de idei ci de senzații. Aparență și nu esență. Tinerii sunt cei mai expuși. Pe de o parte sunt în perioada  dificilă de formare a unei gândiri proprii iar pe de altă parte, rapiditatea și frecvența cu care se derulează înaintea lor diverse imagini nu le mai permit acel timp de înțelegere și reflecție asupra imaginilor pe care le văd. Adică se formează într-o structură mentală superficială ceea ce îi face să reacționeze afectiv și nu rațional și astfel devin  ușor manipulabili.

A vedea pentru tânăr este ceea ce societatea îi spune că vede. El devine încet captiv între oglinzi-ecran într-o realitate artificială indusă ușor prin imagini. Dacă el ar rămâne la acest nivel vederea ar fi o chestiune superficială de consens ontologic, adică o simplă identitate de păreri în ce privește aspectul realității obiective.

De văzut văd toți aceleași imagini dar fiecare poate să iasă din consens și să privească realitatea.

A privi realitatea este altceva. A privi este un verb cu puternică latură individuală, personală. Întâi vedem apoi privim. Dacă privim atent, realitatea nu mai este atât de consensuală. Fiecare în funcție de cultură, educație, personalitate, poate observa atent trăsături ale realității pe care ceilalți, care doar „văd” realitatea, nu le percep. Omul care privește este omul reflexiv. Este, dacă vreți, omul care studiază rațional lumea, este artistul care caută în reflectarea proprie a realității înțelesul estetic al lumii.

Există însă și un al treilea prag al integrării imaginii. Este vorba de o categorie specială de semeni ai noștri care privesc dincolo de lumea văzută. Poate fi o revelație a unei lumi nevăzute ceea ce înseamnă în esență o epifanie. O filtrare a realității exterioare prin sufletul artistului, de exemplu, care se transformă într-o nouă realitate- opera artistică.

Acest proces înseamnă transfigurare. Realitatea de dincolo de realitate este ultima poartă în percepția vizuală a lumii.

Sunt deci trei trepte, trei pași ai percepției imaginii: ochi, creier, inimă sau, altfel spus, a vedea, a privi, a transfigura.

Omul culturii postmoderne, mai ales tinerii, nu parcurg însă cele trei trepte. De ce? Pentru că în principal dinamica derulării în fața lor a imaginilor este atât de rapidă încât nu are timp informația să genereze procesele ontologice de care vorbeam. Pe de altă parte tinerii sunt nativi digitali, ei nu au avut o formare culturală așezată (de exemplu prin lecturi) care să îi formeze ca personalități complexe, cu puternică amprentă identitară, astfel împiedicându-i să asimileze realitatea fără spirit critic așa că, înconjurați de oglinzi-ecran mincinoase, nu găsesc firul Ariadnei pentru a putea ieși din labirint.

La unii imaginea este văzută dar nu privită, așa că neajungând la creier este interpretată afectiv iar nu rațional Acesta este analfabetul funcțional. La cei mai mulți pasul de la creier la inimă sau de la rațiune la simțire nu se produce. Din această ultimă cauză generația nativilor digital are un nivel scăzut al inteligenței emoționale. În fond civilizația Google generează generația nativilor digitali adică  copiilor noștri de azi așa cum sunt ei, cu bune și rele deopotrivă.

La fel, fiindcă spuneam că există o similitudine ontologică, cuvântul este modul în care omul răspunde imaginii percepute, în esență este modul în care imaginea prelucrată se întoarce către lume. Cuvântul este modul în care omul răspunde lumii percepute prin oglinzile-ecran.

Cuvântul evoluează odată cu vârsta omului. La început sunt cuvinte simple cu încărcătură de necesitate imediată. Apoi tânărul va utiliza cuvinte complexe care exprimă idei. Astfel apare cuvântul-idee care, ca și în cazul imaginii, este rezultatul unei intercondiționări: educație, cultură, personalitate.

Epoca postmodernă, epoca oglinzilor-ecrane, modifică evident și cuvântul. El nu mai este cuvânt exprimat în interrelație directă între oameni, nu mai este nici cuvântul citit. Cuvântul devine „postcuvânt” adică însoțește imaginile. Le însoțește până la a fi tânărului util doar în această perspectivă. Încet-încet cuvântul devine el însuși imagine. Când nu însoțește imaginea devine emoji sau devine un fel de codificare simbolică, adică în esență cuvântul-idee își pierde complexitatea și se reduce la o reprezentare simplă și universal înțeleasă. Un veritabil limbaj codificat format uneori din cuvinte inventate, trunchiate, înțelese doar de cei cu care comunicarea se face pe rețele de comunicare, dar nu și de cei cu care tânărul intră în comunicare directă în viața reală.

Cuvântul-imagine nu poate fi folosit decât în on-line. În viața reală, în comunicarea verbală față către față nu poți folosi emoji. Ca atare tânărul generației nativ digitale, cel care stă în medie zilnic cam nouă ore pe ecrane și comunică cu altul asemeni lui aproape exclusiv pe rețele de comunicare, devine aproape inapt la comunicarea verbală: cu o fată pe care vrea să o cunoască, cu prietenii, cu un părinte sau la un interviu de angajare. De aceea tânărul generației postmilenale va părăsi greu casa natală pentru a-și lua viața în piept, având tendința de a locui cu părinții până la vârste de treizeci de ani și peste. De aceea poate se angajează mai greu, preferă să lucreze de acasă și uneori se încadrează greu în colective de muncă. Poate de aceea se și căsătorește mai târziu.

Părinții, obișnuiți cu modul direct de adresare au adesea dificultăți de comunicare cu proprii copii. La fel apetitul pentru citit a scăzut. Cartea nu face față dinamicii concurenței cu oglinzile-ecran.

În fine, ultimul aspect pe care doresc să-l subliniez este faptul că tinerii se confruntă în epoca digitală cu o situație  pentru care s-a găsit o sintagmă: trăiesc în epoca post-adevărului. Implicațiile post-adevărului sunt uriașe in viața tinerilor, în modul lor de a gândi, de a reflecta și de a lua decizii într-un context moral.

Să observăm că în lumea oglinzilor-ecran adevărul faptelor nu mai este esențial în a-ți forma o părere și pentru a lua o decizie. Esența judecării unui fapt nu pleacă de la spiritul cartezian, de la ceea ce Descartes numea „idei clare și distincte”. Lumea vine prin interfața diverselor ecrane, prin fapte ambalate impecabil și cu viclenie, transmițând și convingând prin faptul că par simple, elementare, și prin ele ni se construiește în conștiințe un post-adevăr. Nu este pur și simplu o minciună ci o manipulare subtilă a adevărului. Nu mai interesează un adevăr corelat ci un adevăr pe care unii sau alții îl acceptă. Nemaiexistând adevăr referențial, post-adevărul este ceea ce noi, fiecare dintre noi, credem că este realitatea prin ceea ce ne livrează oglinzile-ecran. Nu mai vorbim ca în secolul trecut de un adevăr al faptelor ci de un adevăr pe care fiecare dintre noi îl considerăm a răspunde modului nostru de a reflecta realitatea. Construind prin oglinzi-ecran metarealități multiple vom avea și adevăruri multiple ale acelorași fapte. Practic se produce o manipulare prin modificarea designului adevărului, iar de aici modificarea până la dispariția unor repere morale.

După ce am creionat oarecum și incomplet portretul locuitorului lumii digitale la tinerețe, să abordăm fie și succint angoasele meseriei de părinte cu copii născuți în epoca digitală. Să mergem pe ideea unui filozof contemporan care spunea că dacă dorești să înțelegi un fenomen spiritual să te orientezi după frici. Deci: de ce se tem părinții?

Paradigma declinului. Părinții sunt îngroziți de declinul cultural și spiritual al lumii digitale, preponderent axat pe copii lor, ca produse ale acestui tip de cultură numită postmodernă. Mi se pare o abordare lipsită de fair-play . Este comod să gândești într-o narațiune a declinului, este chiar comod pentru un părinte. Dacă iese prost e vina societății, nu a lui. Epoca tech s-a născut poate în mințile unor frumoși nebuni californieni din anii 70-80 dar fiecare părinte s-a bucurat de progresul digital și l-a folosit, uneori din pur interes material. Acum când văd și de ce să nu o spunem direct, nu prea înțeleg, dau vina în ce privește educația sau performanțele copiilor lor, chiar pe ei. E poate de înțeles pentru că încă intrăm într-o lume pe care nu o putem sau încă nu știm a o explica, intrăm într-o poveste nouă al cărei autor și al cărei deznodământ nu îl cunoaștem. Pare că mergem înainte orbește, astfel că ne este frică, mai ales că părinții din orice altă generație sau epocă s-au temut mereu pentru viitorul copiilor lor.

Paradigma progresului. Unii părinți se tem invers. Se tem ca nu cumva să producem prin progres tehnologic o civilizație formidabilă, plăcută, mult mai plăcută decât cele dinainte când a trăi însemna muncă și efort. Cum se explică asta? Păi într-o lume viitoare minunată copiii lor nu pierd cumva legătura cu realitate obiectivă? Traiul în metarealități, în multiversuri, în fine între oglinzi-ecran, nu-i vor face inapți la o adică să facă față provocărilor unei realități dure și mereu solicitante? Estomparea realității prin ambalarea ei în reprezentări facile nu va modifica tipul și calitatea inteligenței la copiii lor? Nu este asta o tactică sinucigașă?

Dezechilibrul cognitiv/afectiv. Într-un anume sens părinții observă că în condițiile unei tehnologii avansate copiii lor tind să piardă o părticică din umanitatea lor. La școală umanioarele nu mai sunt de interes, lipsește lectura, lipsește educația estetică. Sunt realități ale educației, ale școlii postmoderne care creează părinților anxietate. Școlile, universitățile, sunt organizate în spiritul vremii ca niște corporații, iar educația devine marfă, contând doar pregătirea în domenii „care se cer pe piață”.

Pe de altă parte se adoptă un soi de artificialitate în comunicare. Mentoratul și-a pierdut însemnătatea într-o lume a modelelor fake de pe ecrane. Mentorii tinerilor sunt neavizați, eventual tot tineri. Cum poate fi mentorul cuiva un influencer de douăzeci de ani?

În plus mașina exclude cumva greșeala iar tocmai capacitatea de a greși și de a învăța din greșeli este dovadă de umanitate. Cum spunea cineva, de ce să mai fie util olarul când mașinile fac oale perfecte. Ba chiar se pare că se aplică și la scriitori…Câți dintre noi înțeleg, acceptă și sunt fericiți într-o lume artificială, tehnologizată dar distantă și rece?

Coșmarul superficialității. Oamenii au inventat încă din zorii istoriei un cuvânt: profunzimea. Hermeneutica lumii sau a propriei existențe îi oferea un înțeles, un sens al propriei treceri prin viață. Întotdeauna omul a simțit că sub aparențe pulsează adevăruri ascunse. Să le găsești și să le înțelegi însemna un drum lung și anevoios, dar la capătul căruia te îmbogățeai în cunoaștere, simțire, adică în umanitate. Cum va arăta o lume de surferi pe apa vieții preocupați de aplauzele privitorilor de pe mal, preocupați de like-uri mult mai mult decât de ceea ce pulsează sub oglinda apei. Părem a trăi într-un neant festiv, un fel de weltschmertz postmodernist fix pe dos decât sensul inițial.

Sigur, fricile părinților sunt mult mai multe dar lamentațiile nu ajută. Haidem să înțelegem și realitatea în care trăiesc tinerii. Decât să încercăm fără succes să-i întoarcem din drum, să-i facem să devină ce suntem noi, haideți să intrăm în universul lumii lor. Progresul nu poate fi anulat că vrem noi, fluviul umanității are o direcție, curge la vale și nu îl vom putea face să curgă spre izvoare. E chiar așa de rea lumea generației nativilor digitali? Ne lăudăm noi, părinții, că la vârsta copiilor noștri citisem infinit mai multe cărți decât ei, dar și ei au văzut infinit mai multe filme ca noi. Contează? Poate că da. Poate că ar trebui să recunoaștem că ei știu mult mai multe lucruri decât considerăm noi, ba chiar ne ascundem de o realitate care spune că sunt domenii pe care le stăpânesc și la care părinții doar visau în copilăria lor. Da, sunt altfel decât noi. Sunt grăbiți, pragmatici, inventivi. Au o gândire globalistă, se preocupă de problemele majore ale lumii: de mediu, de marginali, de libertate. Poate că noi cei de azi ne temem de schimbare. Ne temem ca nu cumva copii noștri să producă o civilizație formidabilă, plăcută, capabilă să facă față unei noi realități. Și noi să rămânem în urmă, privind în urma lor cum se duc.

Nu interzicerea accesului copiilor noștri la internet e soluția problemelor noastre ci empatia. Noi am fost ca ei, dar uităm. Cândva în copilăria noastră a existat acel moment când o ușă s-a deschis și a intrat viitorul. Părinții trebuie să intre și ei pe poarta aceea, în sens invers, și să se întâlnească cu fiii lor, în lumea lor. Așa îi vor înțelege mai bine, îi vor putea ajuta mai mult, în fine, le vor putea transmite mai ușor dragostea pe care orice părinte o poartă în suflet pentru copii săi.

Soluția este una, a fost una, va fi unica care ne va salva: Iubirea. Fără ea ne pierdem orice speranță, cu ea vom înfrunta orice viitor ne va fi dat.

24 martie 2024, Roman

*Conferință susținută în cadrul Festivalului Național de Literatură „Întâlnirile de la Viișoara” (2024)

Dan Gabriel ARVĂTESCU