Corneliu IUSCINSCHI, Mioriţa, dincolo de scena publică

Mă declar neplăcut surprins şi chiar revoltat de încăpăţânarea cu care ideea de „mioritic” este larg şi aproape unanim percepută ca un aspect negativ, fatalist, expresie a resemnării în faţa sorţii („Aşa a vrut Dumnezeu”) şi aplecării spre inacţiune a românului din toate vremurile. Poate eu am citit altă baladă sau poate nu am fost atent la şcoală şi atunci am tras singur concluziile. Ca să fiu precis, am citit balada culeasă de Vasile Alecsandri şi pe care, în vremurile când încă eram elev, am studiat-o în clasa a V-a. Ea (balada), în forma arhaică şi „nealterată” în care am lecturat-o eu, este aşa:

Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei Unu-i Moldovean Unu-i Ungurean Şi unu-i Vrâncean. Iar cel Ungurean, Şi cu cel Vrâncean, Mări se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l’apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel Moldovan Că-i mai ortoman Ş’are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai invăţaţi Şi câni mai bărbaţi!… Dar cea Mioriţă Cu lâna plăviţă De trei zile’ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. – Mioriţă laie, Laie, bucălaie, De trei zile’ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă Mioară?

– Drăguţule bace! Dă-ţi oile’ncoace La negru zăvoi, Că-i iarba de noi Şi umbra de voi. Stăpâne, stăpâne, Iţi cheamă ş’un câne Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l’apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul Ungurean Şi cu cel Vrâncean! – Oiţă bîrsană, De eşti năzdrăvană Şi de-a fi să mor In cîmp de mohor, Să spui lui Vrâncean Şi lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe- aproape În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; In dosul stînii, Să-mi aud cânii, Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag! Fluieraş de os, Mult zice duios! Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vântul cînd a bate Prin ele-a răzbate,

Ş’oile s’or strînge Pe mine m’or plânge Cu lacrimi de sînge! Iar tu de eu mor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m’am însurat Cu-o mândră crăiasă, A lumei mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa; Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi; Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe culmi alergând, Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând: Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut Mândru ciobănel Tras printr’un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui,

Spicul grâului; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului!… Tu Mioara mea, Să te’nduri de ea Şi-i spune curat Că m’am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C’am avut nuntaşi Brazi si păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!…

Cam asta e balada, în versiunea ei – ca să zic aşa – originală, neprelucrată. Dacă aţi citit-o cu maximă atenţie, o să observaţi aspecte noi. Aspecte care i-au scăpat până şi lui Nicu Covaci (cel de la „Phoenix”) care, dorind să pună pe muzică celebra baladă, culege o cu totul altă versiune.

Din capul locului, zic deci: Nu! Nici pe departe şi pe bună dreptate, fatalismul mioritic nu are ce căuta să atrofieze muşchiul moral şi colectiv al poporului român. Salvarea ne vine drept de pe malurile sârbeşti ale Danubiului. În cazul acestei versiuni, ciobanaşul-victimă din balada clasică este altoit cu ADN de la „Tigrii lui Arcan”, drept care, la îndemnul mioarei celei năzdrăvane, nu se apucă de organizat înmormântări  fastuoase dar patetice. El este doar Cioban, nu cioclu. Adică un tip de acţiune. Şi, împreună cu bunul său prieten, câinele, îşi încordează muşchii şi se pune pe ciomăgit atacatorii. Un „preemptiv strike” în toată regula (preemptiv strike = un atac împotriva unui posibil inamic pentru a preveni un atac al posibilului inamic la o dată ulterioară). Ai naibii americani! Şi ideea asta ne-au furat-o!

Dar să ne întoarcem la oile noastre şi la ciobănaşii pe care îi cunoaştem.

Aş porni de la o ipoteză mai puţin împărtăşită care îi va face pe unii să-mi spună: „Eşti dus cu capu’?”. Pornesc de la ipoteza că balada „Mioriţa” este un exemplu de valori morale, de gestiune a situaţiilor de criză şi fundamental un model de valori creştine.

Pentru a evita subiectivismul, voi folosi modele de analiză patentate de indivizi a căror minte luminată a făcut istorie.

În acest spirit, apelez la pragmatismul anglo-saxon şi pornesc la analiza criminalistico-literară după metoda celebrului personaj al lui Arthur Conan Doyle, Mr. Sherlock Holmes

Să studiem cu atenţie victima:

1. cioban moldovean;
2. are oi mai multe, mândre şi cornute;
3. are cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi.

Ce concluzii putem trage din aceste informaţii indirecte?

Putem afla că micul ciobănaş nu e un fitecine pus pe păscut oile, ci un om înstărit, ba chiar mai înstărit decât restul (are oi mai multe, mândre şi cornute), priceput fiindcă are cai învăţaţi şi bărbat, ba chiar mai bărbat decât ceilalţi, ca şi câinii săi -vorba ceea: „Cum e turcu’, şi pistolu’!”.

O dovadă în acest sens vine chiar din comportamentul agresorilor care şi-au luat măsuri suplimentare pentru a le reuşi planurile şi anume: ”mări se vorbiră, ei se sfătuiră” – ceea ce înseamnă că au plănuit îndelung şi amănunţit. Care va să zică, cu moldoveanul nostru nu prea era de glumit. Şi ca să le crească şansele de reuşită, fixează atacul „la apus de soare”, adică pe întuneric.

Acum, după aceste prime concluzii (zic eu logice), parcă-parcă lucrurile arată altfel decât păreau la prima vedere. Să recapitulăm: avem un cioban vrednic, bogat, cu autoritate şi chiar viteaz şi iscusit, bine dotat tehnic (cai şi câini) ceea ce se potriveşte de minune cu portretul robot al unui proprietar de turmă care este deseori nevoit să-şi apere avutul de lupi, urşi şi, bineînţeles, de hoţi.

Mai aflăm o informaţie, de data aceasta cu caracter tactic de la mioara cea năzdrăvană când spune:  „Dă-ţi oile’ncoace / La negru zăvoi, / Că-i iarba de noi / Şi umbra de voi.” Care „voi” adică? Putem observa că mioara era, ca să zicem aşa, la „per tu” cu drăguţul bace. În acest caz, putem deduce că „voi” nu este un pronume de politeţe ci că indică faptul că sunt implicate mai multe persoane -persoane care, neîndoielnic, reprezentau oamenii baciului. Carevasăzică baciul nu era singur, ci avea sprijin şi argaţi, iar dacă avea „cai învăţaţi” (iată că se explică de ce avea mai mulţi cai, şi nu numai unul pentru uzul său) şi „câini mai bărbaţi”, se presupune că nici oamenii săi nu erau aşa, nişte „târâie brâu”.

Iată că avem de-a face cu un război în toată regula demn de ”mări se vorbiră, ei se sfătuiră”.

Putem deduce că ciobanul nostru nu pare un tip lipsit de experienţe belicoase, drept care deţine şi un atu în mânecă: serviciile secrete. Aţi ghicit? Este vorba de mioara cea năzdrăvană. Cea care s-a infiltrat cumva în tabăra duşmană, pentru ca mai apoi să-i ofere stăpânului ei, ciobanul, toate informaţiile detaliate privind asasinatul pus la cale. Şi-aici, îmi îngădui o mică paranteză: dacă balada se numeşte „strategic şi codificat” Mioriţa, n-o fi cumva vreun elogiu la adresa începuturilor spionajului românesc?

Mergând mai departe pe firul baladei, suntem nevoiţi să observăm alte câteva calităţi ale „drăguţului bace”. Şi anume că baciul nostru îşi cunoaşte foarte bine turma (deci este un bun manager) şi dovedeşte din plin stăpânirea limbajului atât verbal, cât şi nonverbal. El nu aşteaptă să fie informat de către mioară ci observă imediat semnele iminente ale pericolului din chiar comportamentul mioarei: lipsa de apetit şi neliniştea. Ba, aş putea chiar spune, datorită faptului că discuţia mioară – baci este iniţiată de acesta din urmă, că baciul vorbea limba mioarei şi nu invers. Iată, deci, un baci năzdrăvan.

Haideţi să sintetizăm, asemenea talentatului detectiv Sherlock Holmes, informaţiile observate până acum, cu privire la profilul victimei:

1. bărbat puternic şi bogat;
2. lider iscusit;
3. viteaz şi deprins cu lupta;
4. bun strateg;
5. înzestrat militar (cai, oameni, câini – toţi la superlativ);
6. abilităţi de comunicare superioare;
7. capabil să sesizeze pericolul şi natura sa.

Să ne oprim aici şi să vedem care sunt şansele de reuşită a celor doi agresori. Dacă luăm în calcul calităţile şi atuurile individului cu care se confruntă şi faptul că acesta le cunoaşte deja planurile aş fi tentat să pariez că turma ciobănaşului moldovean va creşte semnificativ prin înglobarea turmelor celor doi agresori răpuşi într-o acţiune fără sorţi de izbândă.

De unde atunci renumele (acceptat de cei mai mulţi critici şi comentatori) de „cioban fatalist, resemnat şi lipsit de iniţiativă”? Cred (ba chiar sunt sigur) că asta e din cauză că cititorii, fie ei mari învăţaţi sau nu, s-au limitat să judece lucrurile la prima vedere şi nu au mers un pas mai departe. Anonimul autor al baladei nu ne transmite rezultatul conflictului (probabil fiind evident), ci ne întregeşte tabloul eroului mioritic. Acesta spune „Şi de-a fi să mor”, sau „Iar tu de eu mor”, ceea ce se traduce prin: „dacă se va întâmpla să mor în această confruntare” (deci primeşte lupta, nu o refuză lamentându-se). Nu este vorba deloc de resemnare, ci de pragmatism şi experienţă. Este luată în calcul doar probabilitatea unei răpuneri în luptă („dacă ar fi să…”), însă aceasta nu este nici pe departe o certitudine. „Drăguţul bace” ştie că orice conflict prezintă un risc mortal şi, în consecinţă, îşi face prevăzător un testament. Atât şi nimic mai mult.

Având în vedere toate aceste aspecte, profilul baciului moldovean prinde contur, ba este chiar destul de animat şi colorat nu credeţi?

Bogat, puternic, charismatic, inteligent, ordonat, prevăzător, baciului nostru îi lipseşte, pentru a se plia pe imaginea unui lider modern, doar asigurarea în caz de deces.

Mai putem găsi şi alte coordonate istorico-morale ale acestei opere anonime, însă pentru aceasta va trebui să apelăm la istorici precum A. D. Xenopol şi la teologi de excepţie ca Pr. Dr. Dumitru Stăniloae. Mă mulţumesc să pun doar câteva întrebări la care să răspundă alţii mai înzestraţi decât mine şi să vă îndemn la înlăturarea prejudecăţilor şi la asimilarea unor repere considerate atâta vreme literă moartă. Prin urmare:

Ce dovadă de credinţă mai mare poate fi decât aceea decât a privi moartea în faţă şi a o accepta cu nădejde?

Ce dovadă de iertare mai mare poate da un om decât iertându-şi călăii, precum Iisus Hristos, şi cerându-le chiar lor să se îngrijească de una din ultimele sale dorinţe?

Putem privi această baladă ca pe o parabolă a Bunului Păstor răpus pentru a-i risipi turma, turmă pentru care îşi pune viaţa în joc şi e gata să lupte?

Ce exemplu de morală creştină este acest „drăguţ bace” care se îngrijeşte de cei lăsaţi nemângăiaţi după eventuala sa moarte şi cu câtă grijă şi delicateţe doreşte să li se transmită mesajul, mesaj de viaţă veşnică şi nădejde, nicidecum de jale şi deznădejde?

Oare cât de mult îşi face loc simbolistica creştină în această baladă, de exemplu prin cele trei fluieraşe (Sfânta Treime) şi însuşirile sunetelor lor: duios – milă, Iisus Hristos; drag – dragoste, Dumnezeu Tatăl; foc – viaţă, lumină, puritate, Sfântul Duh (limbi de foc)?

Şi-n fine: cât de multe repere ale formării poporului român prin acte de credinţă, nădejde şi dragoste putem identifica în aceste aparent simple versuri?

Toate acestea sunt întrebări care aşteaptă un răspuns din partea fiecăruia dintre noi şi care merită dezbătute în adâncime. Dacă putem găsi vreun aspect negativ în această creaţie este, aşa cum mi-a revelat un apropiat mai vrednic decât mine, este complotul, invidia şi ura.

Trecem zilnic pe lângă dovezi de înţelepciune, adâncime sufletească şi virtute. Este doar alegerea noastră dacă să le ignorăm, să le ridiculizăm sau să ne îmbogăţim cu ele grădina sufletului.

Roman, noiembrie 2013