CORNEL PAIU, Zece elegii angelice

Zece elegii angelice

(Recenzie la volumul Constantin Barbu, Las diez elegías que acaban con la poesía /Cele zece elegii care sfîrșesc poezia, Ed. română – español, Traducere de / Traducción por Carmen Bulzan, Independently Poetry, Cima Collection Waco, TX – Santiago de Chile – Mendoza, 2022)

Dedicate soției cu nume predestinat, Angela, a cărei plecare în lumea celestă a ființelor spirituale și angelice le provoacă și inspiră, ca o expresie a unei necesități interioare explozive, „Cele zece elegii care sfârșesc Poezia” sunt tot atâtea tulburătoare și dramatice cântări ale sufletului și minții cutremurate de durere.

Sublimarea prin creație a copleșitoarei absențe, a vidului existențial („constantin în vid se luptă cu vidul”), a lăuntricului chin („…lăuntreala/ în chin”) și a devastatoarei dureri produse de pierderea definitivă, desigur, numai în plan fizic, a ființei iubite, face din cele zece secvențe elegiace, de mare întindere, tot atâtea meditații estetice asupra condiției umane, supusă, organic disoluției, dar spiritual, „suspusă”, continuând să existe, supraviețuind în cosmicul promis al nemuririi ofertate de credință, dincolo de Poezia Vieții, trăită și experimentată tangibil.

În acest sens, sfârșitul Poeziei nu reprezintă o finalitate, ci numai un prag, o schimbare de paradigmă, o trecere către alt nivel, o treaptă ascendentă, în fapt un nou început al Poeziei, dat de experiența tanatică, de implicita, complicata și austera meditație filosofică, teologică, psihologică și științifică, incursiunile în astronomie, având parcă rolul de a sonda spațiul spiritual, de a-l apropia înțelegerii complexe și prin accederea sau accesarea lui pe această cale, mai rar umblată. Unii termeni, din fondul lexical, la care apelează Poetul Constantin Barbu, desemnează vădit această intenție, opțiune și alegere de traseu poetic: „chiliocosm”, „luminie”, „planete”, „luna”, „stele”, „laniakea”, „ceruri”.

„Cele zece elegii care sfârșesc Poezia”, nu doar că nu sfârșesc Poezia, ci, în fapt, continuă un proiect poetic monumental, între care amintim: „Supremele Angelei”, „Divina tragedie”, „Biblion”, „Stâlpul versului”. Totodată sunt și un nou punct de plecare, un nou început, așa cum este orice operă de artă veritabilă.

Perspectiva nihilistă – „eu, obosit de mine însumi/ mă descompun în versuri negre/ …/ și deodată îți zic/ totuși/ distruge timpul/ și adu înapoi nihiliștii” –, Poetul așezându-se voit și vizibil, într-un discurs conștientizat tragic („e o tragedie în nihilie/ și eu îmi repet/ decapitarea”), traumatizant și, din unghiul revoltei, în temerar „delir violent” desacralizant, la nivel de mesaj, dar și la nivelul limbajului („nu există minuni/ și nici slavă în versuri/ există doar vidul”), la umbra filosofiei cioraniene, conferă elegiilor o tensiune aparte, valoroasă, expresivă și îmbogățită literar și lingvistic.

În palimsestul celor zece elegii angelice, tot atâtea scufundări în moarte, călătorii dantești (în care Dante este chemat ca martor), când lucide ori delirante, când sincretice și atemporale, se celebrează puterea introspecției în adâncul conștiinței poetice, măiestria imaginației și extazul inspirației poetice.

Prin această Poezie, revelând un „straniu-nevăzut”, dictată, paradoxal, chiar de cea pe care o jelește, fostă „cea mai iubită femeie din lume”, acum „lumină lină/ Angelină”, „mireasă cerească preafrumoasă” („plâng și te văd/ mireasa mea cerească preafrumoasă”), „îngeriță” și „regină a morții”, astfel, Poezia obținând atribute regale, uneori secondată de un înger cu gura amară („…e trist îngerul/ care vine de la tine/ la mine/ și are gura amară”), Poetul Constantin Barbu, în revelațiile unei posibile contopiri identitare („gândul își vrea/ moartea-n exil/ și vacuitatea se răstoarnă/ din craniul meu/ în craniul tău/ și invers”, „și ochiul meu va intra/ în ochiul tău”), își domină și exorcizează traumele devastatoare provocate de prezența Morții, și luptă cu această „stăpână neagră și mută”, în gerul ei negru, convins fiind că o poate învinge, și pe care, de fapt, fie și numai prin această luptă dusă în tranșeele Poeziei și această convingere a puterii Logosului transfigurat de metaforă, în inspirată „desemnare metaforică” a acestuia, o și învinge. Cum? Descoperind că Poezia, „versul// mai străvechi decât universul” este „supraînvățătura/ ce ucide moartea”, prin contemplarea ei și prin existarea în metaforă (potrivit versului „acum existența e o metaforă”). Act temerar, emoționant, romantic, la limita nebuniei („eu sunt un nebun/ și scriu versuri/ și versurile sunt goale/ ca vidul”) și, până la urmă, foarte și totdeauna actual. Așa cum este și Viața, la rândul ei, Poezie în continuă manifestare, concretă, vizibilă și palpabilă priveliște. Viața, care, dincolo de orice tenebre, angoase, durere și deznădejde, dar animând o conștiință și o Inimă plină de iubire, precum cea a celui care o omagiază pe îngerița Angelina, găsește, în cele din urmă, calea rugăciunii îndreptate cu emoție și speranță către divinitate: „doar tu îngeriță/ îmi atingi pragul minții/ cu spaima de neîndurat/ și eu te-ademenesc/ c-o viață nouă/ și te chem/ fără nicio tălmăcire// doamne, tu, dacă mai ai văzduh (sublinierea mea, C.P.)/ deschide-l să plutească/ pe duh (sublinierea mea, C.P.)/ să mai coboare o dată/ o clipă/ cu aripi albe/ și ochi luminoși/ arzând ilumina/ fă-o fată frumoasă din nou/ și lasă-mi-o mie/ mireasă”.

Cornel PAIU

Roman, 29 august 2024