Bogdan Burileanu, Disperarea care ne rămâne

Disperarea care ne rămâne

„Dracul zidit”. Acesta este titlul unui volum apărut în anul 2016 la Editura Papirus Media. La prima vedere, el reunește câteva reportaje ale unui jurnalist extrem de serios, Viorel Patrichi. Tocmai datorită seriozității și profesionalismului său de excepție, în 27 de ani de presă (zice-se) liberă, omul acesta a avut nenorocul și cinstea de a fi antipatizat de personaje notorii, sub puterea cărora  presa românească a ajuns… cum e astăzi: Petre Mihai Băcanu, Sorin Ovidiu Vântu, Horia Alexandrescu, frații Micula sunt câteva dintre acestea.

La a doua vedere, cartea – de o substanțialitate maladivă,  aproape disperată ca viziune, dar absolut autentică în ceea ce mărturisește – reprezintă o tristă culegere de istorie reală, adevărată, străbătută cu pasul, cu reportofonul în mână și cu un cuget curat, de jurnalistul care, animat de un patriotism solid, dar lucid și, tocmai de aceea dureros, încearcă să înțeleagă, din fărâmele realității aflate la tot pasul, DE CE am ajuns aici?!

Un tablou care se adună meticulos, asemeni unui puzzle unde fiecare bucățică / mărturie nouă confirmă exactitatea întregului generează, personaj cu personaj, întâmplare după întâmplare și filă cu filă, imprsia unei boli fără leac, a unei dezagregări lente și ireversibile. Pacientul este nimeni altul decât NAȚIUNEA ROMÂNĂ; oamenii simpli, de jos, de la talpa țării, își spun ofurile, amintirile, puținele bucurii. Și, peste toate, ne-sfânta resemnare. Fără fard și fără tăieturi sau adăugiri la montaj. De la Elisabeta Rizea, cea urâtă cu înverșunare și dispreț de către vajnicii ei consăteni din Argeș la părinții lui Victor Ciorbea din Ponoarele Apusenilor. De la Dimitrie Muscă, cel care a păstrat și transformat CAP-ul din Curtici într-o afacere cinstită și prosperă („sunt prea naționalist ca să nu fac performanță”) la Victor Chivu, din Conțești Giurgiu (care acumpărat primul hectar pe câteva vedre de vin și de țuică). De la Mircea Druc, unionistul patetic și fără noroc (asemeni altor câtorva milioane de-ai lui), până la doctorul Pavel Chirilă, părintele așezământului spitalicesc și monahal furat, cu acte-n regulă, de funcționarii publici, în numele statului cu ale lui legi aberant de strâmbe, sortite din pornire să nu lase nimic la voia normalității și a bunului simț, sau a măicuțelor greco-catolice de la Odorheiul Secuiesc, aruncate abuziv și brutal de pe proprietatea lor de niscai simbriași udemeriști, cu complicitatea autorităților și a justiției române.

O lume de care, dacă nu ți-ar veni să plângi, ai râde în hohote. Și care își fabrică, nonstop, propriile vedete și repere: venerabila leliță din Humulești care se fudulește că ar fi „oleacî di neamuri” cu Creangă, dar a cărei popularitate comunală se trage din faptul că  ar fi omenit-o, odată, ca niciodată,  pe Elena Ceaușescu. Creangă? Ia, colea, de-al nostru, din popor. Au citit ce-a scris? Daaa… ceva „poezii pentru copii, Iarna pe uliță, povești…”. De „Prostia omenească” nu mai trebuie să audă nimeni; e acolo, în stare (im)pură, nemuritoare, ca și „săritul de la socoteală” Ivan Turbincă, cel a cărui umbră plutește peste tot.

Și, fiindcă de la ridicol la sublim nu e decât un pas – se poate face și invers, nu?- un fabulos Pazvante din Tecuci (pe numele lui  adevărat Vasile Dănăilă) își  relatează cu umor suprarealist drumul primului revoluționar și milionar din urbea cu muștar, îmbogățit prin alba-neagra veșnic profitabilă, din Europa până în Statele Unite. Profitul obținut de dumnealui se regăsește azi în Grădina publică a orașului moldovenesc – pe care a curățat-o, mai întâi de gunoaie înzestrând-o apoi cu peste 700 specii de trandafiri, azalee și acacia (import din Arabia Saudită), ba chiar o cascadă și un pârâu artificial dedicate lui eminescu! (Între timp, primarul liberal Daniel Ţuchel din Ţepu, care pretinde că ar fi neamţ, ajuns edil şi la Tecuci, i-a luat parcul lui Pazvante şi i-a cerut să plătească apă în valoare de 500.000 de lei. Şi Pazvante şi-a luat papagalii şi mierlele, rocile rare şi sculpturiole şi s-a dus. Aşa că murdăria se întoarce…)

Un reper aparte: interviul cu Ilie Ilașcu, conținând câteva adevăruri neștiute, surprinzătoare și dureroase, asumate de către vorbitor. Dar atât de incomode pentru clișeele propagandistice, încât nici un ziar sau post TV nu a acceptat să publice un cuvințel din spovedania din fața microfonului. Adevărurile care nu convin… care strică legendele chinuit clădite, nu au dreptul la viață publică, dacă nu folosesc pentru îmbogățire și manipulare.

Personajele, descoperite de Viorel Patrichi și lăsate să vorbească, povestesc. Nu se vaită, nu declamă patriotic, nici măcar nu-și pun obișnuitele întrebări retorice care fac din văicăreală un sport național, atât de drag unor medii decrepite în ticăloșia lor fudulă și otrăvitoare.

O lume OTV-izată,  plină doldora de Toli și Magde Ciumac, așa cum a pohtit, a promis și a izbutit să producă Dan Diaconescu.

În volum, nici un reportaj nu vorbește despre Catedrala Mân(t)uirii Namului. Și, poate, e mai bine așa. Căci semeția și nerușinarea celebrului clopot cu chip cioplit își va așterne, triumfalist, dangătul lugubru nu peste populația „multiubită”, ci peste reziduurile care ne mai rămân de pe urma operei de distrugere națională clădită ceas de ceas, clipă de clipă și-n proporție de masă de o clasă politică detestabilă, care nu poate fi nici măcar iertată – pentru că ea știe ce face!

Dracul căruia Biserica nu-ți permite să-i spui pe nume este aici, îngropat la temelia nației. Cu cât mai nederanjat, cu atât mai activ și mai distrugător. După ce parcurgi cele 25 de interviuri (a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială nici un moment, oricât de cârcotaș, de nemernic sau de patron de presă ai fi!), te îngrozești, te întristezi, lași toate speranțele și – dacă ai curajul disperării – îți vine a-ți lua lumea-n cap.

Bogdan Burileanu