Vor unii istorici sau politicieni, a da un nume acestui teritoriu dintre Prut şi Nistru şi a-l numi ,,Basarabia”, şi mereu revin şi numesc nu numai teritoriul dar şi pe locuitorii din acest spaţiu – basarabeni. Totalmente fals! Reanalizând evenimentele istorice şi mai ales cele din anul de tristă amintire, 1812, de sfârşitul războiului ruso-turc, de pacea încheiată la Bucureşti, ne vom putea da seama de ce unii, fie politicieni, mai cu intenţie sau fără, sau chiar neştiutori, utilizează aceşti termeni.
Aducându-ne aminte de statul moldovenesc ale cărui baze le-au pus cei doi descălecători Dragoş şi mai apoi Bogdan I, de activitatea de consolidare a statului în timpul lui Laţcu I, Petru Muşat şi a fraţilor săi Roman şi Ştefan, ne putem da seama de graniţele acestuia: de la Carpaţii Orientali şi până la Nistru, graniţe ce au fost mereu apărate de marii noştri voievozi. Teritoriul de la Nord de braţul Chilia, din zona fostelor cetăţi medievale Chilia şi Cetatea Albă, a aparţinut domnitorilor basarabi din Ţara Românească, respectiv lui Basarab I. Acesta în urma expediţiei organizate împotriva tătarilor din Hanatul Hoardei de Aur, din nordul Mării Negre, supune acest teritoriu Ţării Româneşti care a fost denumit Basarabia.
Deci când pronunţăm cuvântul “Basarabia” nu ne putem referi la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, ci, numai la teritoriul din nordul braţului Chilia care acum este pe nedrept în componenţa Republicii Ucraina.
În contextul celor expuse mai sus am putea aminti faptul că Moldova şi Ţara Românească au fost transformate după 1711/1716, în principalul teren de confruntare între marile puteri vecine. Între 1711 şi 1829, de la pacea de la Stănileşti pe Prut, la Tratatul de la Adrianopol, Principatele au fost ocupate timp de 25 de ani de armatele statelor beligerante. Şapte războaie (1711; 1716-1718; 1736-1739; 1768-1774; 1787-1792; 1806-1812; 1828-1829) sau purtat pe teritoriul lor, provocând distrugeri şi împiedicând dezvoltarea firească a economiei. Diminuarea statutului internaţional al Principatelor se poate vedea atât din numeroasele planuri de împărţire a lor între marile puteri, cât şi din pierderile teritoriale pe care le-au suferit de mai multe ori.
În timpul ocupaţiei ruse (1768-1774), se făcură mari pregătiri pentru alipirea definitivă a Moldovei la Rusia. Unii boieri şi câteva feţe bisericeşti făceau necontenit drumul între Iaşi şi Petersburg, pentru a cere ţarinei Ecaterina a II-a să păstreze Moldova sub împărătească ei oblăduire. Oricum asemenea proiecte ale elitei moldoveneşti nu indicau cel puţin o poziţie etnică panromânească, dimpotrivă, Rusia era văzută nu doar ca un protector, ci ca un posibil „aliat”.
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), a acordat Rusiei dreptul de a interveni la Constantinopol în favoarea Principatelor şi a permis înfiinţarea consulatelor la Bucureşti şi Iaşi: cel rusesc 1782, austriac 1783, prusac 1785, francez 1796 şi englez 1801. Petersburg pregătea terenul politic în cancelariile Occidentale pentru lansarea campaniilor militare îndreptate împotriva turcilor şi consolida noile civilizaţii prin intermediul tratatelor şi aranjamentelor confidenţiale, cum ar fi, de exemplu, Convenţia secretă de alianţă încheiată între Rusia şi Franţa, prin care se angajau „să considere o condiţie obligatorie a păcii cu Anglia, cerinţa ca să se recunoască Finlanda, Ţara Românească şi Moldova ca state în componenţa imperiului Rus.
La 24 august 1807, operaţiunile militare începute în 1806, au fost terminate, ruşii au ocupat Moldova şi Ţara Românească, fiind încheiat armistiţiul de la Slobozia.
La negocierile turco-ruse de la Giurgiu, Rusia a cerut cesiunea ambelor principate, Moldova şi Ţara Românească, turcii acceptând eventual, cedarea Basarabiei cu raialele turceşti, Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina (Bugeacul). Noua ofensivă rusă din anii 1811-1812, i-a zăpăcit pe turci, încât aceştia la 28 mai 1812, semnează la Bucureşti cesiunea teritoriilor dintre Prut şi Nistru. În actele oficiale, s-a făcut menţiunea că Rusiei îi revine Basarabia.
Prin tratatul de la 28 mai 1812, turcii cedau, fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparţinea şi care făcea parte dintr-o ţară a cărei integritate teritorială se angajaseră să o respecte.
Aşadar, la 28 mai 1812, Imperiul rus a preluat controlul asupra unei părţi din Principatul Moldovei, situată între Prut şi Nistru. Logica expansiunii imperiale la începutul secolului al XIX-lea era structurată de elementul politic şi cel religios (panslavism şi viziune ortodox-bizantină), naţiunea putând fi inventată în următoarele decenii.
Basarabia 1812-1875
Cum era posibil ca marea Rusie să aibă nevoie de acel mic teritoriu dintre Prut şi Nistru. Rusia avea nevoie de acest teritoriu pentru a-l anexa de dragul faptului în sine, sau pentru a subjuga naţional populaţia ţinutului? Acest spaţiu asigura ieşirea Imperiului la gurile Dunării – un obiectiv fluvial strategic din punct de vedere comercial şi militar. Cancelaria imperială de la Petersburg a urmărit şi subminarea autorităţii Comisiei europene a Dunării prin tentativele de a face navigabil braţul Chiliei în detrimentul braţului Sulina.
Încă din 1812, după încorporarea acestui teritoriu românesc, la Imperiul rus, el a fost organizat ca regiune de graniţă (oblastie) şi apoi ca simplă provincie (gubernie). Ţarii ruşi şi cancelaria imperială rusă, considerau că acest teritoriu trebuie moştenit de „elementul viguros al naţiunii” care l-a câştigat cu „eroismul său” pe câmpul de luptă. De aceea în perioada 1812-1848, nu prea au fost luate măsuri de deznaţionalizare ci numai de aducere în acest spaţiu de populaţie rusofonă, sau de alte naţionalităţi: germani, bulgari, armeni, evrei şi găgăuzi.
La 1817, s-a efectuat o catagrafiere a populaţiei Basarabiei. S-au înregistrat 92 946 de gospodării, cu 482 630 de oameni: 3 826 de familii de evrei, 640 de familii de greci, 530 de familii armeneşti, 482 bulgăreşti şi găgăuze. Rezulta un număr de 5478 de familii neromâne; restul erau români. Între 1817-1856, populaţia Basarabiei a crescut de la 482 600 la 990 274 de suflete. O statistică a fost făcută de A. Zasciuk, la 1856. El spunea, printre altele: „Moldovenii sunt un neam de oameni care sălăşluiesc de veacuri […] trebuie priviţi ca adevăraţii băştinaşi ai ţării”. După Zasciuk, trăiau în Basarabia 990 274 de oameni, dintre care 736 000 erau moldoveni, deci 74%. Restul de 254 000 erau neromâni, amestecaţi (adică 26%: 10% ucraineni, 7,7% evrei, 3,8% bulgari şi găgăuzi, 2,8% germani, 1,1% ţigani, 0,6% velicoruşi ş.a.m.d.).
La început, după raptul din 1812, Imperiul rusesc a păstrat în Basarabia vechea organizare românească în 12 ţinuturi (în care se aflau 5 cetăţi, 17 târguri, 685 sate), menţinându-se vechea administraţie şi legislaţie moldovenească anterioară. în fruntea regiunii a fost pus un boier moldovean, dar dublat de un comandant militar rus. Ţinuturile au fost încredinţate şi ele tot unor boieri moldoveni. Dar, din 1816, funcţia de guvernator civil va fi subordonată unui locţiitor al ţarului. începând cu 1818, suprimarea autonomiei s-a accentuat. La 29 febr. 1828 a intrat în vigoare o nouă organizare administrativă, Basarabia fiind încorporată guberniei Novorosiisk. Organele de conducere autohtone au fost suspendate, limba rusă fiind singura admisă în administraţie şi justiţie. Românii basarabeni au devenit martiri ai deznaţionalizării şi ai silnicei asimilări în masa supusă slavismului.
După 1848, când deja peste întreaga Europă trecuse valul revoluţionar, în acest spaţiu românesc dintre Prut şi Nistru încep agitaţiile românilor în faţa măsurilor luate de autorităţile ţariste, de deznaţionalizarea românilor, începe să li se impună restricţie, privind pătrunderea în oraşe, activităţi în mediul industrial şi comercial, lor fiindu-le rezervată mai mult agricultura. Colonizarea din ce în ce mai masivă fie cu populaţie rusofonă sau de altă etnie, este urmată şi de acordarea de numeroase privilegii pentru aceste categorii din punct de vedere economic în raport cu populaţia băştinaşă provinciei. Tocmai aceste privilegii acordate ruşilor şi străinilor aduşi în Basarabia, au constituit liantul fidelităţii acestora faţă de Imperiul rus şi mai târziu faţă de URSS sau faţă de Federaţia Rusă după 1991.
Istoricii ruşi, în lucrările tendenţioase, apărute după 1991, spun că Rusia în toate teritoriile cucerite, au dus o politică de „iluminare şi de salvare de barbarie”. Ei fac comparaţii cu Franţa şi Germania care îşi canalizau eforturile pentru perfecţionarea vieţii interne, în timp ce Rusia în secolul XIX acapara pământuri noi cu diferite poporaşe asiatice semisălbatice. Şi câtă energie nu a fost cheltuită de „Mama Rusia” pentru „iluminarea” acestor poporaşe.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru, de la anexarea din 1812, a format de patru ori baza operaţiunilor militare ruseşti la Dunăre. În 1828 se declanşează războiul ruso-turc şi Principatele Române au fost ocupate de trupele ruseşti până în 1834. Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, scotea Principatele Române din sfera economicului otoman, dar le împingea în sfera politicului rusesc, accentuându-se protectoratul rus în perioada 1829-1853.
În 1848, în momentul revoluţiei burghezo-democratice din Europa, Principatele Române, devin a doua oară baza operaţiunilor militare ruseşti, armata rusă intervenind întâi în Moldova (şi ocupând-o) şi apoi intervenţia militară în Polonia, Ungaria şi Transilvania. Mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, era înăbuşită din faşă, deoarece în această zonă erau permanent cantonate trupe ruseşti.
Un al treilea moment l-a constituit perioada războiului Crimeii în 1853 când ruşii în prima fază a războiului au utilizat teritoriul dintre Prut şi Nistru ca bază de plecare a armatei ruseşti, când a şi ocupat Principatele Române (1853). După înfrângerea navală a Rusiei şi debarcarea trupelor franceze şi engleze, ruşii se retrag din Moldova, locul lor fiind luat de armata turcă timp de şase luni (1854) şi din a doua jumătate a anului începe ocupaţia austriacă până în 1857. Prin pierderea războiului, Rusia ţaristă nu-şi mai poate exercita protecţia sa asupra Principatelor Române, atât de direct, resimţită în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Tratatul de pace încheiat la Paris, la 30 martie 1856 cuprinde şi clauze privitoare la Principate. „Principatele Valahia şi Moldova rămân sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia colectivă a puterilor semnatare”. Tot în acest tratat este prevăzut faptul că Rusia este obligată să retrocedeze Moldovei Basarabia şi nu tot teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Această prevedere a tratatului a uşurat situaţia ruşilor, care au retrocedat Moldovei numai partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Totodată, tratatul pentru a împiedica eventualele tendinţe expansioniste ale ruşilor, în sud-estul Europei, a instituit, libertatea navigaţiei pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre, dar şi desfiinţarea flotei militare ruse din această zonă. Franţa dorea şi unirea Moldovei cu Ţara Românească creându-se un stat tampon în calea expansiunii Rusiei în Balcani.
La sfârşitul anului 1812, emigrarea basarabenilor în Moldova la apus de Prut a devenit o fugă în masă. Pentru a opri fuga, guvernul rus a anunţat că Moldova era bântuită de ciumă şi a pus cordoane militare de-a lungul Prutului, cerând în acelaşi timp intervenţia mitropolitului. La 1815, un împuternicit pe nume Svinim, care făcea o anchetă, raporta, pentru un singur an, că din judeţul Tighina au fugit 900 de familii, din judeţul Codru 290 de familii, din judeţul Hotin 3 359 de familii de români. Mai ales după 1828 când autonomia a fost desfiinţată şi limba română a fost înlocuită cu rusa, emigrarea a crescut. Chiar şi boierii emigrau în Principate (familiile Başotă, Bucşăneanu, Rosetti ş.a.)
Petru Flenchea
0 comments