Andreea-Oana ANDRUȘCĂ, Poesis și Poiesis. O perspectivă subiectivă asupra Bibliotecii din turn – partea 1. Recenzie la Cornel Paiu, Biblioteca din Turn (Fundația-Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2018)

Andreea-Oana ANDRUȘCĂ

Poesis și Poiesis

O perspectivă subiectivă asupra Bibliotecii din turn – partea 1

Recenzie la Cornel Paiu, Biblioteca din Turn (Fundația-Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2018)

O ființă în fața unui turn. Eu în fața unui turn la a cărui înălțime ultimă se află întreg universul – o bibliotecă. Turnul este un acoperiș țuguiat deasupra unei lumi prea mari ca s-o poată cuprinde. Biblioteca din turn este o tentativă de închidere a posibilului în certitudine. Biblioteca este suma cărților stivuite cu migală pe rafturi prăfuite. Biblioteca este praful dintre cărți, întunericul, liniștea. Biblioteca este dansul dintre formă și fond, o balansare între poesis și poiesis. Poiesisul este arta de a face din nimic ceva, capacitatea de a aduce în ființă ceva ce nu a existat dinainte, un atribut propriu creatorului. Poiesisul lui Dumnezeu este El Însuși, lumea făcută după chipul și asemănarea Lui, ex-punerea de Sine, denunțarea condiției personale. Poesisul este forma pe care o capătă creația. Actul lecturii este asemănător actului contemplării bibliotecii din turn, adică o înțelegere de sine mediată de două bare de control – subiectivitatea și dorința de a rămâne în orizontul obiectivității. Ultima rămâne doar la stadiul de deziderat, pentru că nu poate atinge absolutul exprimării sale. Căci, în fond, ce altceva este obiectivitatea decât o sumă de infinite subiectivități care privesc în aceeași direcție? Așa cum lumea este o sumă de oameni, tot așa biblioteca este o sumă de cărți, o sumă de infinite expuneri ale ideii creației.

Straja I: salt în gol

Îngemănare de Arghezi și Meșterul Manole

I.0.1. întâi să desenez Turnul

Viața este un joc al perspectivelor. Viziunea asupra existenței depinde de modul în care alegem să ne poziționăm în vârtejul emoțiilor de suflet și de carne și al gândurilor de piatră și de apă. Uneori, poate fi un dans nebunesc, de cuvinte-iele, alteori poate fi o plimbare la pas printre cuvinte amorțite. Oricum ar fi, nu suntem decât supuși în împărăția Logosului.

Încă de la început, autorul urcă pe un piedestal al artistului care își denunță fragilitatea condiției creatoare: prin conjunctivul cu valoare imperativ-sfătuitoare, poetul încearcă să se definească întâi ca pictor, ca desenator în aer al Turnului care stă de strajă sufletului. Poemul debutează dur, frust, cu tăria cărămidei, pietrei și a peretelui, amintind de florile de mucigai argheziene scrijelite în peretele închisorii. Poezia este periplu prin materialitate, iar cuvintele sunt adormite, dormitânde, până când sângele-tăcere devine sânge-strigăt. Viața terestră este dorință proiectată în viitor, aproape niciodată trăire conștientă a prezentului, efemeritate, praf. praful-viață! dar și praful-de pază! (viața care stă de pază sieși, ancorată într-o autosuficiență care anulează orice zbor spre Înalt) și praful-capcană! (șiretenie ideatică, viclenie procedurală).

Coperta-înveliș este simbol al aparențelor, al exteriorității, iar atributele care i se asociază – de lemn, de hârtie, de piele, de fier, de argint, de aur, de pietre prețioase – sunt și ele înșiruire de epoci ale umanității, imagine a evoluției de la material la spiritual, de la urât la frumos, de la brut la prețios. Cuvintele săpate în piele sunt o expresie metaforică a amprentei divine din om, a trudei pe care Dumnezeu a depus-o pentru a se impregna, ca Logos, în stratul epidermic ființial. Cuvintele sunt surprinse apoi visând litere consoane vocale silabe, fără punctuație, în ritm alert, într-o călătorie spre originea lor. Dumnezeu este litera, dar este și Cuvântul, este foc și apă. Dumnezeu se metamorfozează în cuvinte de vin 

Cu toate că implicațiile analitice sunt extrem de serioase, poemul dă impresia unui joc de cuvinte aproape copilăresc, o înșiruire de cuvinte ca o incantație…. cuvinte, copertă, turn, carte…. joc de cuvinte… copilărie… Meșterul Manole… Ana… Mira… jertfa creatoare, zidire prin și întru cuvânt… carne oase sânge / lut pietre cărți / salt în gol din Turnul vieții pe cupola Turnului Vieții. Saltul acela final este o trimitere directă la imaginea creatorului care, învins de creația sa, i se supune întru totul, i se abandonează, recunoscându-și înfrângerea în fața ei. Dincolo însă de tentativa de definire a poetului, a cioplitorului în cuvinte, se poate ridica, într-un mod cât se poate de legitim, întrebarea cu privire la identitatea creației. Ce este creația? În mod cert, mult mai mult decât poezie.   

I.1.1. strig: în colțul acesta de lume exist și eu

Poetul are conștiința și conștiența nimicniciei proprii, autoproclamându-se „un fir de praf” și „un fir de nisip”, veșnic condamnat la o plutire în neantul existențial, veșnic în căutarea unui acasă într-un imens „labirint al înțelesurilor” desenat pe „țărmul mării inocenței”. Ființa nu vrea să se definească aici la modul carnal, material, tangibil, ci transcende limita palpabilului către domeniul sensului. Omul este un fir de nimic în căutarea înțelesului propriu care atârnă din Înțelesul suprem. Acest labirint primordial are și el un fir al Ariadnei, căci în căutarea esenței sale, ființa se ghidează după șoapta tainică de Început de lume, după ecoul care se revarsă în valuri din marea inocenței. Deodată, lectorul este pus în fața evidenței: „am împlinit rotundul fără să știu!”. Rotundul, cercul, simbol plurivalent, semn al perfecțiunii, icoană a Creației. Ce este cercul din punct de vedere matematic? O infinitate de puncte aflate la distanță egală de un punct fix, numit centru. Cine sau ce este acel punct imuabil? O fi Dumnezeu, o fi conștiința universală a materiei, o fi conștiința de sine? Toate la un loc? Sau poate… Turnul vieții… un punct de stabilitate într-un dans nebun al colbului care, odată potolit, se așterne pe toți și peste toate… Praf și ceață, o lume în care bâjbâim bezmetici, agățându-ne cu toate forțele de carne și sânge de „Turnul vieții înălțat până la cer”. Chiar dacă privirea abia mai reușește să scruteze orizontul din cauza păturii de ceață care oprește, greoi, respirația întretăiată a lumii care vrea să se salveze, omul încă mai are puterea de a-și revendica, prin strigăt, un colț de lume. Și, din nou, se autodefinește ca „picătură de sânge” și „picătură de apă”, o reiterare a minunii din Cana Galileei. Apa transformată în vin este echivalența metafizică a omului transformat în sânge, căci toți suntem o Taină, numai că lipsa curajului ne suspendă între două „lumi de dorință”, între chemarea pământului și chemarea Cerului.

I.1.2. unii spun: urcă treptele! / „alții: coboară-le!”… sunt două versuri care definesc viața celui care trăiește între imperativele date de către ceilalți… viața celui care nu știe cum să spună nu fără semnul exclamării, ci doar nu… simplu, curajos, detașat, conștient și împăcat cu greutatea deciziei de a se alege pe sine în detrimentul celuilalt…. viața celui care trăiește între două interogații retorice: „de ce peste toate / se așterne ceața” (impersonalul construcției gramaticale reiterând fatalitatea căreia ne subordonăm cu toții) și „de ce peste toate / să așterni ceață” (construcție activă care denunță intenția și apoi fapta voluntară de a șterge contururile clare) – de fapt, metafore ale ființei care oscilează între ipostaza de creație și cea de creator.

I.1.2.1. dintr-o lume în alta, eternă pendulare între aici și acolo, între speranța verde a credinței și putregaiul bătrânicios al unei vieți trăite ca o sărbătoare dionisiacă a cărnii – promisiune „deșartă la drumul mare” – gât lung de fecioară înnobilat cu salbă bogată de negru, neiubire, putreziciune și întuneric, trup mlădios înveșmântat în „lungă trenă de fum”… și apoi, deodată, mărturisirea frustă, sinceră, a tânjirii după ceva mai bun, mai frumos, mai alb, mai abrupt… și, din nou, prăbușirea în mare, poem – scoică, și pârguirea pe pământ, poem – fruct copt.  

I.1.3. am deschis larg ferestrele poartă în versurile sale de început reminiscențe stănesciene, zboruri ascuțite până la nori, tușe de autoportret de carne, sânge și suflet. Fereastra este loc al trecerii, exact așa cum Eminescu a imaginat-o în Luceafărul – cale deschisă comunicării între două lumi incompatibile. Ființa – poet se apleacă pe marginea ferestrei ce este larg deschisă și se varsă, tot, în „albia celestă a universului”. Omul este o rană sângerândă peticită cu pansamentul subțire al conștiinței. Literele se ordonează cuminți în cuvinte, cuvintele în stihuri din care se ridică aburii cețoși ai cărnii coapte ca o pâine în cuptorul încins al rațiunii. Poemul este un dialog al sinelui cu sinele, este un rotund ai cărui poli sunt întunericul – groapă și lumina-oglindă. A doua parte a poemului este o împletire de referințe blagiene și argheziene, conturând o estetică a urâtului (căci „mucegaiul crește din temelii” iar „răul crește din rădăcini”) între două lumi, una a cunoașterii paradisiace (reprezentată de „cei care s-au lăudat cu ascultarea / cei care s-au lăudat cu știința”) și alta a cunoașterii luciferice (ilustrativă pentru aceia care „și-au smerit ființa înaintea amvonului inimii”). Nu pot să nu amintesc aici de Walt Whitman cu al său poem „When I heard the learn’d astronomer”, în care se postulează ideea poetică a ineficienței cunoașterii naturii și a misterului universal pe cale logică, rațională și științifică. Ultimele trei strofe închid în ele sâmburele Adevărului, aducând încă o dată la lumină cuvintele pe care le-am putea foarte bine auzi în predica duminicală a preotului Cornel Paiu. Care este hotarul căruia omul – piatră trebuie să îi fie strajă? Acela este „numai hotarul unei porunci: / porunca lui a fi prin a lui a avea / paza inimii / puterea inimii / straja timpului”. Câtă profunzime! Care este, până la urmă, dezideratul ultim? Acela de a fi cu adevărat în Lumină, având toate atributele ei, de a deveni strugure din care să picure vinul care, prin Voință, să se prefacă în sângele Celui care Și-a dat viața pentru Viață.

I.1.3.1. numai o clipă a fost necesară pentru ca omul să cadă din Rai, pentru ca Viața să i se transforme în sentimentul etern de vină tragică, pată a conștiinței ce nu poate fi ștearsă decât prin lacrimi și sudoare. Marea tragedie a ființei este cea a neascultării, a renegării sărutării adevărului și a dorinței arzânde de „alint ceresc de sânge”. Destinul ființei este ghidat de acel hybris originar care îl ține captiv între două voințe, cea proprie și cea divină. „Numai o clipă a fost de-ajuns pentru risipire”, dar „numai o clipă și slava e înaltă”. Trăim între clipe, noi suntem ai timpului și timpul ne este lege. Tot în timp vom învăța smerenia și vom ști cum să mărturisim adevărul.

I.1.3.2. și când lipseam și când eram ascuns eram doar o părere, atingere fină a Idealului, perdea diafană prin care oasele se metamorfozează în suflet cu „aripi de cer”. Zidul de carne – închidere, claustrare, limitare – se poate pierde în „lumină străvezie”, iar ființa devine apă în care glasul îngerului, aruncat ca o piatră, dă naștere unor cercuri concentrice, de la mic la mare, de la Dumnezeu la om, de la Creatorul Prim la creația ultimă. Cer și pământ, apă și lut, ființa este Iona căruia i „se părea că încă nu-i chiar tot pierdut / nimicul nu-i pierdut! / și iar / a câta oară? / mă strigam”. Este un strigăt de căutare, un mamă, mai naște-mă o dată!

Târgu Neamț, 19 august 2025