Ancuța LUPAȘCU, Romanul, cetate vie a memoriei: Festivalul „Garabet Ibrăileanu”

Romanul, cetate vie a memoriei: Festivalul „Garabet Ibrăileanu”

Participarea la Festivalul „Garabet Ibrăileanu”, organizat în cadrul celei de-a IX-a ediții de Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Armenilor din România – Sucursala Roman, m-a așezat în spațiul unor emoții greu de formulat imediat. Venind, la rândul meu, din două culturi (română și italiană), m-am simțit profund surprinsă în fața acestei comunități armene, care-și poartă memoria în forma unei continuități identitare vii, în care trecutul continuă să dea formă prezentului. În fața acestei comunități am înțeles că există memorii care nu se ating decât cu pași domoli, cu respect și cu tăcere interioară. Se intră aproape desculț, cu respectul celui care simte că fiecare nume, fiecare gest și fiecare prezență poartă urmele memoriei genocidului și ale unei demnități salvate. Acolo mi-a revenit în minte gândul că, uneori, nu putem fi mai puțin decât suntem, iar în fața unei memorii atât de dense, persoana este chemată să fie întreagă, atentă și responsabilă.

Am intrat în sala evenimentului ca într-un prag al privirii, acolo unde imaginea a deschis, înaintea cuvântului, primul drum spre sens. Lucrările așezate pe șevalete ale Părintelui-Poet și Artistului Plastic Cornel Paiu pregăteau spațiul evenimentului care urma să aibă loc. Mai mult decât o prezență vizuală, această promenadă așezată în tăcere invita privirea să se pregătească, într-un preambul de frumusețe și sens. Printre culori, forme și simboluri, nu intram liniar, ci eram purtată, cu delicatețe, dintr-o stare în alta. Formele se căutau, se suprapuneau, se pierdeau și reapăreau, ca și cum imaginea ar fi fost chiar drumul. În această mișcare vizuală se simțea deja ceva din atmosfera care urma să se contureze, iar forța lucrărilor stătea tocmai în această tensiune vie în care nimic nu părea definitiv, totul era în trecere, în transformare, iar culoarea pregătea, înaintea cuvântului rostit, o intrare mai profundă în sens. Mergând pe aceste urme, mă apropiam tot mai mult de evenimentul dedicat lui Garabet Ibrăileanu iar, odată cu acest nume, o frază citită cu câteva zile înainte, mi-a revenit în minte, părând să adune sensul întregii întâlniri: „Iubim mai mult pentru ceea ce dăm, decât pentru ceea ce ni se dă.” În simplitatea ei tulburătoare, fraza vorbește despre dar, despre ceea ce rămâne din om atunci când se dăruiește unei opere, unei comunități și unei memorii.

În jurul numelui lui Garabet Ibrăileanu s-au adunat autorități și personalități locale și naționale, printre care Primarul Municipiului Roman, Laurențiu-Dan Leoreanu; distinși membri ai Academiei Române, Mihai Zamfir și Mircea Martin; președintele Uniunii Scriitorilor din România, precum și președintele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian; președintele Uniununii Scriitorilor din România – Filiala Bacău, Dumitru Brăneanu, președintele Uniunii Armenilor din România – sucursala Roman, Emanuel Nazaretian; critici literari, Emilian Marcu, Iuliana Miu, Paraschiva Buciumanu, scriitori, Vasile Larco, Dan-Gabriel Arvătescu, Cornel Paiu, Doina Dabija, Ecaterina Petrescu Botoncea, Doinița Ioneț, publiciști, Ioan Uleanu, Ion Apostu, Lăcrămioara Apostu, Remus B. Mineață, numeroși oameni de cultură, spiritualitate și artă, precum și o prezență semnificativă din lumea cinematografiei și a regiei, Armine Vosganian.

Dincolo de prestigiul acestor prezențe, a rămas sentimentul unei comunități adunate în jurul memoriei, pentru a-i da formă vie și pentru a duce mai departe ceea ce timpul nu poate stinge.

Această continuitate vorbește, totodată, și despre comunitatea romașcană, capabilă să ofere culturii un loc viu și necesar. La Roman, cultura devine transmitere de valori, păstrare a memoriei, educare a privirii și adunare a oamenilor în jurul unui sens comun. Într-o asemenea atmosferă, gândul atribuit prințului Mîșkin din Dostoievski – „frumusețea va salva lumea” – capătă o rezonanță aparte. Frumusețea salvează prin ceea ce trezește în om, prin puterea de a recunoaște, de a respecta și de a duce mai departe. Astfel, comunitatea armeană și comunitatea romașcană se întâlnesc într-o aceeași cetate a conștiinței, a originii păstrate și a rănii transformate în lumină.

În lumina acelei inversări a cerurilor sugerate de Ennio Morricone în filmul „Misiunea” – „Precum pe pământ, așa și în cer”- memoria capătă aici o rezonanță aproape metafizică. Pe pământ, ea se poartă prin oameni, limbă, cultură și împreună-prezență; în cer, se adună ca veghe, lumină și sens.

În jurul numelui lui Ibrăileanu, literatura română și memoria armeană s-au întâlnit într-o continuitate mai adâncă decât timpul. Un popor rămâne viu atunci când își apără numele, își păstrează lumina și poartă arcul nevăzut al demnității sale, iar memoria, trăită cu o asemenea fidelitate, trece dincolo de trecut și devine locul tainic în care pământul și cerul își recunosc aceeași origine.

Bacău, 25 mai 2026

Ancuța LUPAȘCU