ANCUȚA LUPAȘCU, Respirații – Debut în Poezie/ Respirazione – Debutto nella Poesia

Neîntrupat  

Nu știu din ce lume mă ajungi, 
dacă vii dintr-un timp care nu a sosit niciodată 
sau dintr-un mâine care nu a avut trup. 
Știu doar că te-am purtat în mine 
așa cum porți o respirație în plus, 
una din acelea care nu se vede 
dar care schimbă felul în care stai în lume. 

Îți vorbesc încet, 
fiindcă vorbele puternice nu folosesc 
celui care nu are răni, 
iar tu, în gândul meu, 
ești cel mai intact lucru 
pe care l-am păstrat vreodată. 

Te-am imaginat ca pe o prezență blândă, 
în stare să stea lângă fragilitatea mea 
fără s-o judece. 
Te-am imaginat cu ochi pe care nu-i cunosc 
și cu un zâmbet care ar fi cusut la loc 
părțile mele frânte. 
Nu prin magie, 
ci pentru că iubirea, când e curată, 
adună fără să facă zgomot. 

Aș fi vrut să-ți arăt lumea 
cu aceeași uimire 
cu care am învățat-o eu: 
verile care miros a fân cosit, 
mâinile care hrănesc, 
cuvintele care vindecă, 
tăcerile care ocrotesc. 

Și aș fi vrut să-ți spun 
că bunătatea nu e slăbiciune, 
că fidelitatea nu e un lux, 
că demnitatea este un pod 
pe care să mergi fără să-ți cobori privirea. 

Uneori mă întreb 
dacă ți-aș fi putut dărui destulă lumină, 
dar apoi îmi amintesc că lumina, în mine, 
nu s-a stins niciodată de tot: 
a tremurat, da, 
dar nu a cedat. 
Și poate că ție ți-ar fi fost suficient. 

Tu nu ești o lipsă. 
Ești un ecou: 
o posibilitate care m-a făcut mai blândă, 
mai atentă, 
mai om. 

Nu te-am căutat cu adevărat în lume 
drumurile vieții au mers în altă parte 
dar te-am iubit într-un fel care nu cere dovezi, 
așa cum iubești ceea ce te locuiește 
fără să aibă nevoie să se nască. 

Rămâi acolo unde ești, micuțul meu, 
în partea ascunsă din mine 
unde nimic nu se pierde 
și unde fiecare gest de iubire 
se întoarce întotdeauna acasă. 

A ta, 
cu o tandrețe care nu trece. 

*

Non Incarnato 

Non so da quale soglia tu mi raggiunga, 
se da un tempo che non è mai venuto 
o da un domani che non ha avuto corpo. 
So soltanto che ti ho portato dentro 
come si porta un respiro in più, 
uno di quelli che non si vede 
ma che sposta il modo di stare al mondo. 

Ti parlo piano, 
perché le parole forti non servono 
a chi non ha ferite, 
e tu, nel mio pensiero, 
sei la cosa più intatta che io abbia mai custodito. 

Ti ho immaginato come una presenza lieve, 
capace di sedersi accanto alla mia fragilità 
senza giudicarla. 
Ti ho immaginato con occhi che non conosco 
e con un sorriso che avrebbe ricucito 
le mie parti spezzate. 
Non per magia, 
ma perché l’amore, quando è puro, 
raccoglie senza far rumore. 

Avrei voluto insegnarti il mondo 
con la stessa meraviglia 
con cui l’ho imparato io: 
le estati che odorano di erba tagliata, 
le mani che nutrono, 
le parole che curano, 
i silenzi che proteggono. 

E avrei voluto dirti 
che la gentilezza non è debolezza, 
che la fedeltà non è un lusso, 
che la dignità è un ponte 
sul quale camminare senza abbassare lo sguardo. 

A volte mi chiedo 
se ti avrei saputo donare abbastanza luce, 
ma poi ricordo che la luce, in me, 
non si è mai spenta del tutto: 
ha tremato, sì, 
ma non ha ceduto. 
E forse questo ti sarebbe bastato. 

Tu non sei un’assenza. 
Sei un’eco: 
una possibilità che mi ha reso più dolce, 
più attenta, 
più umana. 

Non ti ho cercato davvero nel mondo 
le strade della vita hanno portato altrove 
ma ti ho amato in un modo che non chiede prove, 
come si ama ciò che ci abita 
senza bisogno di nascere. 

Rimani dove sei, piccolo mio, 
nella parte segreta di me 
dove nulla va perduto 
e dove ogni gesto d’amore 
ritorna sempre a casa. 

Tua, 
con una tenerezza che non passa. 


Spirala 

Acea sămânță lăsată 
în cea mai tainică încăpere 
acum încolțește. 

A luat forma tăcerii mele, 
a scrisului meu, 
a dorinței mele goale de adevăr. 

A urca în spirală 
înseamnă și a cădea. 

Înseamnă a pierde fără să te distrugi, 
a lăsa fără să te anulezi. 

E a muri la suprafață 
ca să renaști în adâncuri. 

*

La spirale 

Quel seme lasciato 
nella stanza più intima 
ora germoglia. 

Ha preso la forma del mio silenzio, 
della mia scrittura, 
del mio desiderio nudo di verità. 

Salire nella spirale 
è anche cadere. 

È perdere senza distruggersi, 
lasciare senza annullarsi. 

È morire in superficie 
per rinascere in profondità. 


Solilocviu 

Doamne, 
sunt aici. 
Dar mai înainte de toate, ești Tu aici: 
pe cruce, 
cu brațele deschise 
într-un gest pe care lumea 
nu mai știe să-l citească. 
Iată-mă, spui, 
iar în tăcerea aceasta nu trece nimeni, 
nimeni nu-mi abate privirea, 
nimeni nu îndrăznește 
să profaneze ceasul acesta. 

E frig. 
E frig pentru Tine, Doamne. 
Pe trupul Tău, semnele lipsurilor noastre 
s-au făcut răni, 
iar ceea ce Ți-a rămas ca gest de iubire 
e atât de puțin, 
aproape nimic. 
Și tocmai de aceea Te-ai înălțat: 
ca să ne arăți că durerea 
are o singură direcție: 
spre Tine. 

Capul Îți cade înainte 
ca o învățătură vie. 
Ce alt exemplu am putea avea, 
dacă nu pe acela 
de a ne pleca 
mândria 
ca să devenim adevărați? 
Dar noi nu înțelegem, 
nu încă. 

Mama Ta Te-a urmat în tăcere până la capăt, 
iar tăcerea ei semăna 
cu aceea în care Tu 
creai lumea. 
Iată suflarea abia plecată: 
o nouă creație. 
Oare am putea vreodată 
să o cuprindem în inimă? 

Durerea ei a fost durerea Ta, 
și durerea Ta era durerea ei. 
Noi nu am știut 
să participăm la ea. 
Și cocoșul a cântat 
pentru a treia oară. 

În răsuflarea pe care o lăsai lumii 
ne-ai încredințat ei, 
ca pe niște fii rătăciți 
care se întorc doar 
când noaptea e adâncă. 

Strigătul Magdalenei 
e ecoul celui care nu Te are, 
al celui care nu se lasă atins 
de harul Tău care atinge 
fără să rănească. 

Doamne, 
ce pot face pentru Tine astăzi, 
dacă nu să rămân, 
să Te ador 
în nemărginirea Ta 
care depășește orice înțelegere? 

Răsuflarea Ta nu mai este pe pământ: 
ai dăruit-o lumii, 
ne-ai dăruit-o nouă, 
fiilor Tăi, 
atât de fragili în credința 
că am putea fi zei, 
atât de grăbiți să cedăm 
măștilor care acoperă sufletul. 

Și totuși, 
în noi rămâne un punct de tăcere, 
un miez care nu se stinge, 
unde ne putem uni cu Tine 
fără cuvinte, 
ridicând privirea 
ca să aflăm iarăși putere. 

Nu îndrăznesc să mă apropii prea mult, 
sunt mică. 
Și ca Petru îți spun din nou: 
Tu știi, Doamne, că Te iubesc. 
E tot ce am, 
tot ce înnoiesc. 

Mă apropii de picioarele Tale: 
doar până acolo pot ajunge. 
Glasul meu Îți este cunoscut 
înainte ca vorba să se formeze. 
Inima mea se pierde privindu-Te 
și nu înțelege 
cum am putut pune atâta încredere în oameni 
când Tu, cu viața Ta, 
ai arătat că omul trădează, 
omul rănește. 

De aceea, astăzi 
vreau să-Ți fiu aproape încă o dată. 
Și voi sta lângă Mama Ta, 
Mama mea, 
îți voi asculta durerea și lacrimile, 
care n-au încetat niciodată 
să primească lumea. 

Fiindcă împlinirea deplină 
este toată aici: 
a rămâne 
în tăcerea care mântuie, 
acolo unde iubirea se pleacă 
și vorbește fără glas. 

*

Solilocquio 

Signore, 
sono qui. 
Ma, prima di tutto, sei Tu ad essere qui: 
sulla croce, 
con le braccia spalancate 
in un gesto che il mondo non sa più decifrare. 
Eccomi, dici, 
e nel silenzio nessuno passa, 
nessuno distoglie il mio sguardo, 
nessuno osa profanare quest’ora. 

Fa freddo. 
Fa freddo per Te, Signore. 
Nel tuo corpo i segni delle nostre mancanze 
si sono fatti ferite, 
e ciò che ti è rimasto come gesto d’amore 
è così poco, 
quasi nulla. 
Ed è proprio per questo che sei salito: 
per mostrarci che il dolore 
ha una direzione sola: 
Te. 

Il capo ti cade in avanti 
come un insegnamento vivente. 
Quale altro esempio potremmo avere, 
se non quello di chinare 
il nostro orgoglio 
per diventare veri? 
Ma noi non capiamo, 
non ancora. 

Tua Madre ti ha seguito silenziosa fino all’ultimo, 
e il suo silenzio somigliava a quello 
in cui Tu creavi il mondo. 
Ecco il soffio appena spirato: 
la nuova creazione. 
Potessimo mai comprenderla nel nostro cuore… 

Il suo dolore è stato il tuo, 
e il tuo dolore era il suo. 
Noi non abbiamo saputo parteciparne. 
E il gallo cantò per la terza volta. 

Nel respiro che lasciavi al mondo 
ci hai affidati a lei, 
come figli sbandati 
che tornano solo quando la notte è fonda. 

Il grido di Maddalena 
è l’eco di chi non ti ha, 
di chi non si lascia raggiungere 
dalla tua grazia che sfiora 
senza violare. 

Signore, 
cosa posso fare per Te oggi, 
se non restare, 
adorarti 
nella tua immensità 
che supera ogni possibile comprensione? 

Il tuo respiro non è più sulla terra: 
lo hai donato al mondo, 
lo hai consegnato a noi, 
figli tuoi, 
così fragili nel credere 
di essere Dei, 
così rapidi a cedere 
alle maschere che velano l’anima. 

Eppure, 
dentro di noi rimane un punto di silenzio, 
un nucleo che non si spegne, 
dove possiamo unirci a Te 
senza parole, 
alzando gli occhi 
per ritrovare forza. 

Non oso avvicinarmi troppo, 
sono piccola. 
E come Pietro, ti dico ancora: 
Tu sai, Signore, che io ti amo. 
È tutto ciò che possiedo, 
tutto ciò che rinnovo. 

Mi accosto ai tuoi piedi: 
solo lì posso arrivare. 
La mia voce ti è nota 
prima ancora che diventi parola. 
Il mio cuore si smarrisce nel guardarti 
e non comprende 
come abbia potuto riporre tanta fiducia negli umani 
mentre Tu, con la tua vita, 
mostravi che l’umano tradisce, 
l’umano ferisce. 

Per questo oggi 
voglio starti accanto ancora una volta. 
E starò accanto a tua Madre, 
la mia Madre, 
ascolterò il suo dolore e le sue lacrime, 
che non hanno mai smesso 
di accogliere il mondo. 

Perché il compimento pieno 
è tutto qui: 
restare 
nel silenzio che salva, 
dove l’amore si inchina 
e parla senza voce. 


Duminica care tace 

Ploaie măruntă. 
Un boboc care nu se deschide, ca mine. 

Durerea tace, 
vântul respiră. 

Cu brațele deschise, 
ofer golul care sunt. 
Tăcere.

* 

La domenica che tace 

Pioggia fine. 
Un bocciolo che non sia apre, 
come me. 

Il dolore tace. 
Il vento respira. 

A braccia aperte, 
offro il vuoto che sono. 
Silenzio. 


Ce rămâne din trecerea omului 

Ce lăsăm din noi celui care ne întâlnește în treacăt, 
și mai ales ce rămâne în noi 
după ce privirea celuilalt ne-a atins doar pentru o clipă? 

Unele întâlniri deschid lumi neștiute, 
feluri de a vedea care nu aveau încă un nume. 
Un gest, o tăcere, un tremur în voce, 
și lumea se deschide ca o carte veche 
despre care nu știai că o porți în inimă. 

Sunt stări care ne poartă încet, 
pas cu pas, 
spre ceea ce am vrea să devenim într-o zi: 
un semn mic, dar adevărat, 
o lumină discretă lăsată la marginea drumului 
pentru cel ce va trece după noi. 

Și poate că acesta este adevărul fiecărei întâlniri: 
nu ceea ce am rostit, 
dar ceea ce s-a deschis în noi 
fără să vrem, 
fără să știm, 
ca o încăpere care aștepta de ani întregi 
să fie luminată.

* 

Ciò che rimane del passaggio umano 

Cosa lasciamo di noi all’altro che incrocia il nostro passo, 
e soprattutto cosa rimane in noi 
dopo che lo sguardo dell’altro ci ha attraversati anche solo per un istante? 

Alcuni incontri aprono mondi che prima non immaginavamo, 
modi di vedere che non avevano ancora un nome. 
Un gesto, un silenzio, un tremore nella voce, 
e il mondo si schiude come un libro antico 
che non sapevamo di portare nel cuore. 

Sono stati d’animo che ci guidano piano, 
passo dopo passo, 
verso ciò che un giorno vorremmo essere: 
un piccolo segno, ma autentico, 
una luce discreta lasciata sul bordo della strada 
per chi passerà dopo di noi. 

E forse è questo ciò che davvero resta 
da ogni incontro: 
non ciò che abbiamo detto, 
ma ciò che si è aperto dentro di noi 
senza volerlo, 
senza saperlo, 
come una stanza che attendeva da anni 
di essere illuminata. 


Acolo unde vântul mă recompune 

Sufletul meu se întoarce în mine 
ca lumina care își găsește locul în umbră. 
Pașii rătăciți devin rădăcini, 
iar vântul care mă împrăștie 
mă adună din nou. 

Nu caut pace 
caut sensul, 
acel gest tainic ce se deschide 
ca o petală 
în zorii primei dimineți.

* 

Là dove il vento mi ricompone 

La mia anima ritorna a me 
come la luce che ritrova il suo posto nell’ombra. 
I passi smarriti diventano radici, 
e il vento che mi disperde 
mi raccoglie di nuovo. 

Non cerco pace, 
cerco il senso, 
quel gesto segreto che si schiude 
come un petalo 
all’alba del primo mattino.
 

Metamorfoză  

„Cine sunteți?” 
întreb copacii, 
„nu v-am auzit crescând anotimpurile, 
nu cunosc sunetul rădăcinilor voastre.” 

Copacii răspund încet: 
„Suntem ceea ce vei deveni 
când timpul te va fi recunoscut.” 

Frunzelor le șoptesc: 
„Nu v-am văzut dansând 
nici căzând în prima voastră toamnă. 
Spuneți-mi voi 
cum trece lumina pe aici.” 

Frunzele foșnesc ușor: 
„Urmează mișcarea noastră 
și vei învăța ritmul locului.” 

Pe aer îl întreb: 
„Cum se respiră aici? 
Arată-mi suflul tău, 
ca al meu să își poată găsi casă în el.” 

Iar aerul, cu o atingere subțire, spune: 
„Respiră fără grabă. 
Eu te voi învăța, 
și tu mă vei învăța pe mine.” 

Atunci fac un pas înainte 
în această țară care încă nu seamănă cu mine 

și îi spun: 
„Nu te teme de străinătatea mea. 
Va veni ziua 
în care și noi 
ne vom recunoaște.”

* 

Metamorfosi 

«Chi siete?» 
chiedo agli alberi, 
«non ho ascoltato crescere le vostre stagioni, 
non conosco il suono delle vostre radici.» 

Gli alberi rispondono piano: 
«Siamo ciò che diventerai 
quando il tempo ti avrà riconosciuta.» 

Alle foglie sussurro: 
«Non v’ho viste danzare 
né cadere nel vostro primo autunno. 
Raccontatemi voi 
come passa qui la luce.» 

Le foglie frusciano lievemente: 
«Segui il nostro movimento 
e imparerai il ritmo del luogo.» 

All’aria domando: 
«Come si respira qui? 
Mostrami il tuo alito, 
così che il mio possa trovarvi casa.» 

E l’aria, con una carezza sottile, dice: 
«Respira senza fretta. 
Io ti imparerò, 
e tu imparerai me.» 

Allora avanzo un passo 
in questa terra che ancora non mi somiglia, 
e le dico: 
«Non temere la mia estraneità. 
Verrà il giorno 
in cui anche noi 
ci riconosceremo.»