ANCUȚA LUPAȘCU, Linia subțire dintre identități. O scrisoare către un militant algerian, de Albert Camus, octombrie 1955

Ancuța LUPAȘCU

Linia subțire dintre identități. O scrisoare către un militant algerian, de Albert Camus, octombrie 1955

Există figura unui om care pare să fi trăit cu pielea expusă direct adevărului lumii. Nu un simplu scriitor, nu doar un filosof și nici măcar un jurnalist în sensul obișnuit. Un om care a simțit istoria în propria carne și care, prins între două popoare și două apartenențe, a ales întotdeauna demnitatea înaintea oricărei ideologii.

Este vorba despre Albert Camus (1913–1960), care a murit înainte de a putea vedea sfârșitul războiului din Algeria, țara copilăriei sale și marea lui durere.

Viața lui s-a desfășurat între două lumi fără a aparține cu adevărat niciuneia. Prea algerian pentru Franța, prea francez pentru Algeria, Camus a trăit pe linia subțire dintre identități, încercând să lege popoare pe care istoria le împingea spre ruptură. Au rămas însă scrierile lui, ca un fel de mandat moral, o chemare deschisă către aceeași foame de viață, de lumină și de dreptate pe care el a purtat-o până la capăt.

Publicăm această scrisoare pentru că vocea lui Camus rămâne una dintre puținele capabile să ne trezească sensibilitatea morală. Într-un timp marcat din nou de diviziuni, de radicalizare și de pierderea nuanței, cuvintele sale readuc în centru luciditatea, compasiunea și responsabilitatea față de celălalt.

Această scrisoare nu aparține doar trecutului: ea ne privește direct, ne întreabă si ne amintește că pacea nu se construiește prin forță, dar prin hotărârea de a nu renunța la ceea ce este omenesc în fiecare dintre noi.

*

Scrisoare către un militant algerian, de Albert Camus, octombrie 1955

Dragă Kessous,

am găsit scrisorile dumitale la întoarcerea din vacanță și mă tem că aprobarea mea ajunge prea târziu. Simt totuși nevoia să o confirm. Nu-ți va fi greu să mă crezi dacă îți spun că, în acest moment, sufăr de Algeria așa cum alții suferă de plămâni. Iar din 20 august sunt aproape de disperare.

A presupune că francezii din Algeria pot acum uita masacrele de la Philippeville și din alte localități înseamnă a nu înțelege nimic din inima umană. A presupune, pe de altă parte, că represiunea, odată dezlănțuită, poate genera printre masele arabe încredere și stimă față de Franța, este un alt gen de delir. Iată-ne deci puși unii împotriva altora, siliți să ne rănim cât mai mult, fără cruțare. Ideea aceasta îmi este insuportabilă și îmi otrăvește toate zilele. Și totuși, tu și cu mine, atât de asemănători, cu aceeași cultură, cu aceleași speranțe, prieteni frățești de atâta timp, uniți în iubirea pentru pământul nostru, știm că nu suntem dușmani și că am putea trăi fericiți, împreună, pe acest pământ care este al nostru. Pentru că este al nostru și nu-mi pot imagina această țară fără tine și fără frații tăi, după cum nici voi nu o puteți imagina fără mine și fără cei asemenea mie. Și ai exprimat acest lucru foarte bine, mai bine decât aș fi putut-o face eu: suntem condamnați să trăim împreună. Francezii din Algeria, și îți mulțumesc că ai reamintit că nu erau toți proprietari însetați de sânge, sunt în această țară de mai bine de un secol și sunt peste un milion. Atât este suficient pentru a diferenția problema algeriană de cele din Tunisia și Maroc, unde așezarea franceză este relativ redusă și mai recentă. „Factorul francez” nu poate fi eliminat din Algeria, iar visul că Franța ar dispărea dintr-odată este pur și simplu copilăresc. Pe de altă parte, nu există nici un motiv în lume pentru care nouă milioane de arabi să trăiască în propria lor țară ca niște excluși: visul unei mase arabe șterse pentru totdeauna, tăcute și aservite, este la fel de delirant. Francezii au rădăcini vechi și vii în pământul Algeriei și nu poți să te gândești la smulgerea lor.

Dar acest lucru, după părerea mea, nu le dă dreptul să taie rădăcinile culturii și vieții arabe. Toată viața am apărat (și știi bine: aceasta m-a costat exilul din țara mea) ideea că la noi erau necesare reforme ample și profunde. Nu au vrut să mă asculte, au insistat în visul puterii, care întotdeauna se crede eternă și uită că istoria înaintează, iar reformele au devenit tot mai necesare. Cele indicate de tine reprezintă oricum un prim pas, indispensabil, care trebuie făcut fără întârziere, cu singura condiție să nu-l facem imposibil înecându-l mai întâi în sânge francez sau arab.

A afirma astăzi acest lucru, știu din experiență, înseamnă a intra în „no man’s land”-ul dintre două armate și, printre gloanțe, a predica faptul că războiul este o înșelătorie și că sângele, chiar dacă uneori face istoria să avanseze, o împinge doar spre o barbarie și o mizerie și mai mari. Celui care îndrăznește să strige asta cu toată inima sa, cu toată durerea sa, ce răspuns îi poate fi dat, dincolo de râsete și de vuietul tot mai intens al armelor?

Și totuși trebuie strigat, iar din moment ce tu te propui să o faci, nu te pot lăsa să înfrunți singur această acțiune nebunească și totuși indispensabilă, fără să-ți exprim solidaritatea mea frățească. Da, este esențial să păstrăm, oricât de redus ar fi, spațiul unui dialog încă posibil; este esențial să restabilim, oricât de vagă și precară ar fi, destinderea. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare să susțină pacificarea între ai săi. Imperdonabilele masacre ale civililor francezi provoacă alte devastări la fel de absurde asupra persoanelor și bunurilor poporului arab. Ai zice că unii nebuni, cuprinși de furie și conștienți că nu se pot elibera de o căsătorie forțată, au decis să se strângă într-o îmbrățișare mortală. Siliți să trăiască împreună și incapabili să se unească, au hotărât să moară împreună. În timp ce fiecare întărește, prin excesele sale, motivele și excesele celuilalt, peste țara noastră se abate o furtună mortală, menită să crească până la distrugerea totală. În acest joc continuu de provocări reciproce, incendiul se extinde, iar mâine Algeria va fi un pământ de ruine și morți pe care nicio forță, nicio putere din lume nu va putea, în acest secol, să-l ridice din nou. De aceea este indispensabil să punem capăt unei asemenea spirale, iar aceasta este tocmai sarcina care ne revine nouă, arabi și francezi, încă hotărâți să ne ținem de mână. Noi, francezii, trebuie să luptăm pentru a împiedica represiunea să devină colectivă și pentru ca legea franceză să păstreze în țara noastră un sens generos și limpede; pentru a le reaminti alor noștri greșelile și obligațiile unei mari națiuni care nu poate, fără a decădea, să răspundă masacrului xenofob printr-o represiune de aceeași natură; pentru a favoriza, în fine, apariția unor reforme necesare și decisive, care vor pune comunitatea franco-arabă a Algeriei pe drumul viitorului.

Voi, arabii, trebuie, la rândul vostru, să le arătați fără încetare alor voștri că terorismul, atunci când face victime în rândul populației civile, pe lângă faptul că pune în mod justificat la îndoială maturitatea politică a celor capabili de asemenea acțiuni, nu reușește decât să întărească elementele anti-arabe, să le valorizeze argumentele și să reducă la tăcere opinia liberală franceză, care ar putea găsi și adopta o formă de conciliere.

Cineva îmi va replica, așa cum îți spun și ție, că reconcilierea este depășită, că acum este vorba de a face război și de a-l câștiga. Tu și eu știm însă că acest război nu va avea adevărați învingători și că, după ca și înainte, ne va reveni să conviețuim pentru totdeauna în aceeași țară. Știm că destinele noastre sunt legate într-atât încât orice acțiune a unuia provoacă reacția celuilalt, că crima naște crimă, că nebunia răspunde demenței, că abținerea unuia provoacă sterilitatea celuilalt.

Dacă voi, democrații arabi, veți eșua în obiectivul pacificării, acțiunea noastră, a liberalilor francezi, ar fi din start condamnată la eșec. Și dacă noi ne-am arăta slabi în fața datoriei noastre, sărmanele voastre cuvinte ar fi purtate de vânt și arse în flăcările unui război nemilos. Iată de ce mă găsești atât de solidar cu ceea ce intenționezi să faci, dragă Kessous. Îți doresc, ne doresc, mult noroc. Vreau să cred din toate puterile mele că pe câmpiile, munții și țărmurile noastre va triumfa pacea, că în sfârșit arabii și francezii, reconciliați în libertate și dreptate, se vor angaja împreună să uite sângele care astăzi îi desparte. În acea zi, noi, care suntem împreună exilați în ură și disperare, ne vom regăsi împreună o patrie.

(Sursa: Camus, A. (2013). Chroniques algériennes, 1939–1958 (A. Goldhammer, Trans.). Harvard University Press. (Opera originală publicată în 1958), pp. 72–74)

Traducerea din limba italiană de Ancuța LUPAȘCU