Carmen Bulzan, MI-A LIPSIT POEZIA LUI MIGUEL VELAYOS – Note de lectură

CARMEN BULZAN*

MI-A LIPSIT POEZIA LUI MIGUEL VELAYOS
– Note de lectură –

L-am cunoscut pe Miguel Velayos la Salamanca, în 2012, cu ocazia ÎNTÂLNIRII POEȚILOR IBERO-AMERICANI, acțiune coordonată de poetul Alfredo Pérez Alencart. Cu acea ocazie, am discutat cu el despre poezie și efectul terapuetic al scrierii și lecturii ei. Mi-aduc aminte de experințele pe care mi le povestea din viața lui de profesor în educația adulților. Avem și acest aspect în comun, nu doar poezia, căci și eu lucram la Facultatea de Psihologie de la Universitate în acest domeniu sensibil al educației, formarea profesorilor.
Un an mai târziu, în 2013, am primit de la el o carte cu dedicație, POLÍTICA SESION: „Para Carmen Bulzan, en estos „dias politicos” y en recuerdo de aquellos hermosos dias de Salamanca, repletos de poesia y gratas conversaciones. MV” („Pentru Carmen Bulzan, în aceste „zile politice” și în memoria acelor zile frumoase din Salamanca, pline de poezie și conversații plăcute”). Asupra versurilor sale am zăbovit, traducând multe dintre ele în limba română. I-am scris atunci că pentru mine, poezia bună este aceea care te incită, la care te întorci spre o nouă lectură, și asta îmi provoca poezia lui. Simțeam că împreună consonomăm la aceleași valori: libertate, pace, liniște, dar și că ne interesează aceleași probleme existențiale: frica, singurătatea, pierderea, căutarea. Ca sociolog, poezia sa socială îmi arăta un tablou al vieții trăite într-o Spanie care îmi părea mai puțin cunoscută, poate de aici interesul meu sporit pentru poezia sa.
Anii au trecut, ca norii lungi pe șesuri, cum spune poetul, și iată că în 2023, după 10 ani, am reluat corespondența, semn că undeva acolo, în cuta memoriei, mai stăruia o amintire ce se refuza uitării. I-am scris și mi-a răspuns. I-am trimis Antologia poeților români POEME PEREGRINE/ POEMAS PEREGRINOS, ediția bilingvă română-spaniolă, apărută în Editura Kult în 2022, și, la gestul meu a răspuns, ca de la poet la poet, trimitându-mi 3 cărți ale sale, două de poezie: LECCIONES DE ORFANDAD (Lecții de orfanitate), Cedro (2015) și OFRENDA O VANIDAD (Ofrandă și vanitate), 2019, și una de proză scurtă: LA CURVA (Curba), Editorial Páramo, 2022.
Primindu-le, am lăsat totul și am trecut la lectură pentru că da, poezia lui Miguel Velayos mi-a lipsit. Am început cu LECȚIILE DE ORFANITATE. Tristețea m-a cuprins citind despre tristețea lucidă a poetului care caută metafizica unei realități: ABSENȚA. De la lipsa tatălui, a timpului trecut, a copilăriei, până chiar la a lui însuși, absent din propria viață (!), îmi păreau semnificații ale realului care, prin lectură, îmi trezeau conștiința din starea de acceptare volens-nolens a oricărei ABSENȚE. Absența, ca lipsă care provoacă golul sufletesc, pare o moarte lipsită de speranța învierii… Ce ne rămâne în fața acestei stări? Poate doar tăcerea și liniștea în care se scrie poezia vindecatoare, căci, da, scriul poate fi salvator, iar poemele salvează poetul din existența trecătoare, nemurind-l. Numai trăind stări similare cu ale poetului, poți înțelege suferința aceluia care își scrie poemele cu pana înmuiată în lacrimi ce se vor usca pe hârtia în care s-au așternut literele vii ale durerii, suferinței, tristeții, constante ale vieții oricui, oriunde și oricând… Îmi vin acum în minte cuvintele lui Pedro Salinas Serrano care scria: „Los poetas pueden definirse como los seres que mejor saben decir lo que les duele.”(„Poetii pot fi definiți ca ființele care știu cel mai bine să spună ce-i doare.”).
Dar nu doar scrisul, ci și uitarea poate fi un remediu, dar nu dintr-odată, ci ca un exercițiu voluntar asumat la care timpul ne va ajuta prin însăși misiunea sa, aceea de a ne îndepărta de ceea ce a fost…
În volumul OFRENDA O VANIDAD (Ofrandă sau vanitate), descoperim pe Miguel Velayos nostalgicul după anii copilăriei, conștient până în măduva oaselor de trecerea anilor pe care o resimte dureros prin pierderile pe care le aduce curgerea lor. Visul Sudului, pe care și eu îl am, reprezentând pentru mine Spania, este pentru Miguel reprezentat de alte ținuturi, mai la Sud de sudul meu, cum și magnoliile lui Unamuno din Plaza Nueva din Bilbao visau la America, locul de unde vor fi fost aduse, rămânănd să viseze, cu coranele înălțate spre cer, la Patria mistică…
Poemele sunt dedicate, aproape fiecare, unei persoane dragi, fie cu umbră sau fără umbră, care aduce în memoria poetului o amintire ce declanșează scrierea poemelor. Și deși poetul ne întoarce la ceea ce deja a fost trăit, prin scris se mai adaugă ceva – „netrăirea” datorată absenței personajului. Sau cum spune filosoful german, Martin Heidegger: „abia când ne întorcem gândind asupra deja gânditului, putem fi folositori pentru ceea ce este încă de gândit.” Parafrazând, am putea extinde această reflecție cu privire la gândirea reflexivă asupra trăirii trăirii poetului, dar utilitatea nu poate fi decât luarea în posesie a unui trecut care refuză moartea și care dă viață celui ce se crede mort prin absența care doar aparent ucide. Nu, poezia lui Miguel Velayos nu este una a deznădejdeii, a depresiei, a prăbușirii în neant, ci, dimpotrivă, una a lucidității cu care se privește în față un adevăr, chiar dureros, care unește gândirea-simțirea, trecutul-prezentul, amintirea-visul contopindu-le în Clipa de inspirație mărturisitoare. Prin scris, Miguel se vindecă de toate angoasele sale, iar noi, cititorii, prin lectură, consonând cu trăirile, simțirile și gândurile poetului, nădăjduim în efectul curativ al poeziei asupra marasmului adunat în noi. Și să nu uităm că vindecarea începe cu recunoașterea bolii, iar Lecția lecțiilor lui Miguel Velayos tocmai asta este: a privi adevărul în față, adică dinlăuntrul nostru, a-l aduce la Lumina vindecătoare prin mărturisire (în scris), prin arătarea chiar a feței lui nevăzute. Miguel Velayos tocmai asta face. Proiectază fascicule de lumină în care se vede și nevăzutul, aidoma unui far în noapte care luminează calea trăitorilor pe marea neliniștită a vieții.
Sper ca aceste cuvinte să placă poetului căci, așa cum spune Miguel: „cuvintele pe care le iubim provin de la alții.”

11 februarie 2023

*Prof. univ. dr. Carmen Bulzan (alias Carmen Peregrina): n.1953, Drobeta-Turnu Severin, România. Studii universitare de Filosofie la Universitatea din București, profesor universitar, doctor în sociologie, a participat la seminarii organizate de CIFEDHOP Geneva (Elveția) și a obținut granturi în programe ale Uniunii Europene: Arion, Comenius, Erasmus, Youth și în programe ale Consiliului Europei în: Elveția, Spania, Portugalia, Franța, Germania, Ungaria. Poetă, eseistă, traducătoare din/în spaniolă și portugheză, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Scriitorilor din Rio de Janeiro, Brazilia. În opera sa literară se întâlnesc: eseuri, jurnale (spaniol, catalan, compostelan), epistolare, monografii și 16 cărți de poezie, printre care: Peregrinando (2008), Vademecum (2013), Clipe spaniole (2014), Armonii celeste (2018), Gravitația cerului (2018), Umbra tăinuitei lumini (2019), Arca lacrimilor (2020), Clipa de har (2022). Opera sa poetică a fost tradusă în: spaniolă, franceză, engleză, sârbă, portugheză, japoneză, arabă, albaneză și a apărut în multe antologii internaționale de poezie. Traduceri din Miguel de Unamuno (eseu, roman, poezie) și din alți poeți de limbă spaniolă și portugheză.
Numeroase premii literare obținute în: România, Spania, Brazilia, Austria. Dintre acestea: Premiul Eminescu pentru traducere, București (2011), Premiul Umberto Peregrino și Marele Merit Cultural, Rio de Janeiro (Brasil, 2016), Medalle d’or la Festivalul Internațional de poezie „Mihai Eminescu”, Craiova (România, 2017, 2019), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traduceri (2018), Le prix de la traduction acordat de Academia Internațională „Mihai Eminescu” (2022). Pentru laborioasa sa muncă de traducere, Primăria orașului Salamanca (Spania) i-a acordat, în 2018, titlul de „Huésped distinguidoˮ.