Lucian STROCHI, Un prozator pentru liniștea și neliniștea noastră: Cristina Costov

Literatura basarabeană intră destul de târziu în conştiinţa românilor. Existau, desigur, scriitori care veniseră din Basarabia şi care se integraseră perfect peisajului literar românesc, influenţându-l chiar ideologic, mai puţin literar, cu notabile excepţii totuşi: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere ş.a. 

Basarabia era cunoscută mai mult prin scrierile autorilor români de dincoace de Prut, uneori prin scrieri de valoare, capodopere chiar (cum ar fi Rusoaica lui Gib Mihăescu). Prin Eminescu, Creangă, dar mai ales prin Stamati şi Alecu Donici se (p)uneau punţi de simţire şi rostire românească, dar masiv scriitorii basarabeni pătrund în literatura română mai întâi prin poeţi: după Alexei Mateevici, citat îndeosebi prin Limba noastră, urmând ulterior poeţi valoroşi precum Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Nicolae Esinencu, Iulian Filip, Anatol Ciocanu, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu etc.

Prozatorii s-au impus mai greu, lucru oarecum explicabil (o literatură tânără se impune întâi prin poezie), dar şi din cauza barierelor de limbă, culmea, mai vizibile când e vorba de proză, poezia salvându-se prin sintagme), dar lista lor e la fel de lungă, cuprinzând nume precum Ion Druţă, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Nicolae Rusu, Leonid Tuchilatu, proza basarabeană excelând însă prin autorii de proză scurtă: George Meniuc, Ariadna Şelaru, Ion Constantin Ciobanu, Alexei Marina, Mihai Ion Ciobotaru, Gheorghe Malarciuc, Petru Cărare, Vlad Ioviţă, Lidia Istrati, Ion Ciocanu, Nicolae Vieru, Leo Butnaru ş.a.

Acestora din urmă li se adaugă, deloc ezitant, Cristina Costov, cu un surprinzător volum de povestiri intitulat Omul din bronz.

Spun „surprinzător” întrucât Cristina Costov nu are aproape nimic din „ticurile” şi temele literaturii basarabene clasice: patriotismul, cântarea plaiurilor natale, respectarea strictă a tradiţiilor, cultul familiei, o anumită nostalgie…
Dimpotrivă, Costov se plimbă dezinvolt prin medii extrem de diverse, de la jungla umană la cea africană, de la universul umil al unei croitorese la universul unor civilizaţii extraterestre. Timpul e şi el incert, răsucit, trefilat, suspendat, anesteziat, autoarea realizând adevărate tururi de forţă. Numele personajelor sunt scurte, unele „cosmopolite”, aparţinând oricărui univers cultural: Din, Ralf, Ais, Nik, Bob, Stan, Crista, Hrista, Dorian, Noelie,Tina Reis, Barens Coll, Oliver, Calistro, Dafna, Mike, Lucy, Pierre, Peter, Zaur, Emin, Helena, Anhela, Vincenzo, Dorin, Nicolas, altele slave, îndeosebi cele feminine: Liuba, Zaria, Tania, Ludmila, Lara, Olga…

Fiecare povestire merită un scurt comentariu, tocmai pentru a evidenţia caleidoscopul mediilor, polivalenţa temelor, plierea stilistică a autoarei pe orice metarealitate.

Crăciunul Cristei aminteşte într-un fel de Fetiţa cu chibrituri de Hans Christian Andersen, dar şi de alte poveşti de Crăciun, atunci când „miracolele sunt posibile şi când cerurile se deschid”. Pentru o viaţa exemplară, dăruită cu devoţiune celorlalţi, Hrista primeşte un nume nou şi o altă înfăţişare, practic o nouă viaţă. Povestirea părăseşte visul şi se refugiază în fantastic prin intermediul tabloului de tinereţe al Hristei, tabloul fiind un obiect fantastic prin excelenţă, ce permite intruziunea irealului în real şi invers.

Lacrimile unei croitorese este o povestire impresionantă prin simplitatea sa, prin antiretorismul ei. Este o povestire parabolică, având un tâlc simplu: orice om are dreptul şi datoria să-şi iubească patria. Iubirea de patrie nu este apanajul nimănui, cu atât mai puţin al politicienilor, al demagogilor, al „lătrăilor”. Ingenioasă, aproape de sentimentalismul şi melancolia unei telenovele este Omul din Bronz, povestire salvată prin ingeniozitatea naraţiunii, prin soluţiile alese în desfăşurarea acţiunii.

Un basm cu subiect religios este Dragoste cristalină. Binomul Mamă-Fiu este întors, cel care acţionează fiind Fiul. Soluţia este una de transfer, de metempsihoză, de reîncarnare. Dar ceea ce contează este dragostea, supremă, superbă, atotbiruitoare, cristalină. Adjectivarea e inedită, se reţine.

Băltoaca este o povestire aflată la graniţa fantasticului. Băltoaca primeşte adjectivarea fantastică, este fermecată. Atâta doar că domeniul realului e părăsit discret, apa nu este una minerală, tămăduitoare, cum sunt atâtea ape de pe la noi, în jurul cărora apar apoi staţiunile balneoclimaterice. Balta din povestire se antromorfizează, se personifică, devine justiţiară şi povestirea are valenţele unui basm.

Şansa pendulează între povestirea SF, parabolă, basm şi chiar fabulă. Tema este comunicarea, cu toate aspectele ei, inclusiv noncomunicarea. Emiţătorul devine receptor şi invers, codurile se schimbă, mesajul devine din ce în ce mai clar, iar canalul este unul direct, fără limbaj, telepatic. Ais trece prin toate fazele reumanizării, diferenţa dintre civilizaţii este anulată. Autoarea pledează pentru o lume imperfectă cum este cea a noastră, dar plină de sentimente, de dragoste. Evoluţia umanităţii spre performanţe tehnice absolute presupune anularea emoţiilor, a sentimentelor, a oricăror „tulburări” negative (din punctul de vedere al extratereştrilor). Frumoasă metafora cu sângele, acesta făcând, osmotic, transferul dintre o entitate şi o alta. Povestirea este un imn adus măreţiei omului, dar şi limitelor sale, în aceasta constând de fapt farmecul ei secund.

Tot o fabulă cu o metaforă interesantă în titlu şi în text, inedită este Taurul albastru (amintind totuşi de „tigrii albaştri” ai lui Jorge Luis Borges – de exemplu). Povestirea este un bildungs, completată de imaginarul obsesiv al unui taur furios. Taurul apare când ca imaginea absolută a răului, când ca imagine a pragului care trebuie permanent depăşit. Să mai remarcăm două lucruri, valabile şi pentru alte povestiri: numele cosmopolite, scurte, adevărate „flotoare luminoase ale ideilor”, permiţând o relativizare şi internaţionalizare spaţio-temporală, necircumscrisă unei ţări sau unui sistem anume. Al doilea lucru: faptul că autoarea nu ezită să treacă peste marginea firească a lucrurilor, sugerându-ni-se că, pentru idei şi pentru sentimente, nu există graniţe sau orice alte oprelişti, nici măcar cele temporale sau spaţiale. Albastrul nu mai este o culoare a nostalgiei sau a infinitului, ci marchează neobişnuitul, atipicul, „interdicţia” (de care vorbea V. I. Propp).

O morală fără fabulă şi cu tâlc biblic găsim în Ursul în gură de lup. O ursoaică „adoptă” pui de lupi, adică tocmai puii ucigaşilor puilor săi, an de an. La oameni, acest lucru firesc în animalitatea lui, ar fi aproape imposibil.
Minunea lui Stan e o pildă, de spus drept predică de către un preot de parohie săracă: tulburătoare prin omenescul ei adânc, surprinzătoare prin acurateţea cu care surprinde reacţiile umane cele mai diverse. Povestirea seamănă cu una dintre acele povestiri melancolice, pline de o adâncă şi limpede tristeţe scrise de un Turgheniev, Korolenko, Tolstoi, Gorki sau Cehov. O lume incredibilă, pe care un occidental nu ar putea-o înţelege niciodată, cu legi stricte, de neschimbat. Minunea care se produce e una de transfer (omul împrumută calităţile sale de taumaturg unui copac, un pin) dar funcţionează „justiţiar”.

Obsidianul auriu este o povestire fantastică, având câteva virtuţi clare: un dialog alert şi enigmatic, o tensiune specifică fantasticului, câteva „nuclee de condensare”, obiecte fantastice: obsidianul (pietrele simple, semipreţioase sau preţioase au scris o întreagă literatură), motanul negru (de la egipteni până la Evul Mediu, de la Evul Mediu la superstiţia modernă, pisica este un excelent medium pentru vrăji, minuni şi „coincidenţe”) şi bătrânica (ca Sfântă Vineri sau Duminică populează basmele şi parabolele biblice apocrife). Din păcate, în final, autoarea simte nevoia de a explica totul, distrugând în mare parte misterul şi slăbind fantasticul (altfel scriitura aminteşte de Bulgakov şi nu doar din cauza motanului!).

Tot o povestire fantastică, având un decor SF este Frica lui Dorian. Tema este dragostea şi subtema – incompatibilitatea. Citită în cheie fantastică, povestirea e media aritmetică între Luceafărul eminescian (un Luceafăr întors – fata conţine incompatibilitatea!) şi Lostriţa lui Vasile Voiculescu. Fantasticul este admirabil realizat, prin treceri fine, prin semne şi anticipări abia vizibile. Despărţindu-se de oameni, Dorian devine abia acum cu adevărat uman, prin dragostea împlinită, care îl umanizează.

Dragostea este tema majoră şi a povestirii Primăvara Noeliei. Povestirea mizează mult pe amestecul vis-realitate, despărţite la început brutal (dar mai mult social, casnic şi emoţional), apoi lipite „androginic”, obţinându-se o metarealitate, o „comă” de origine divină. Bovarică la început, Noelie se eliberează de toate ezitările şi convenţiile sociale, trăindu-şi plenar, la cea mai înaltă tensiune, dragostea pentru „omul din vis”, devenit mai real decât soţul oficial.

Autoarea nu ezită să valorifice şi alte zone, unele exotice, ale fantasticului. În Drumul strigoiului ne găsim în zona morţilor vii (adică a strigoilor, moroilor, vârcolacilor, zombilor, fantomelor, spectrelor). Subiectul e vechi, uneori tratat magistral (vezi Incident la Antares al lui Erico Verissimo şi Cimitirul Buna-Vestire al lui Tudor Arghezi), dar şi o tradiţie populară puternică, dar şi alta exotică venind din zona Caraibilor, dar şi a Africii (zona Benin, Dahomey).
Ceea ce surprinde plăcut este rezolvarea de basm (optimistă) a acestei povestiri cu puternice accente de „horror”. Fantasticul (pro)vine din abaterea de la stereotipiile şi convenţiile codului „Woodoo”, Din, protagonistul, aflându-se pe un teritoriu neutru, între două lumi (ca şi Dorian sau Noemie, de altfel).

Cristina Cortov îşi încearcă puterile şi în povestirea poliţistă (Trufele), descurcându-se onorabil, dar nerealizând performanţele stilistice şi conceptuale din povestirile fantastice.

E vorba, în Trufele, de un triunghi conjugal clasic, cu soţul şi amanta ucigând-şi soţia, triunghiul devenind paralelogram prin implicarea directă a soacrei. Detectivul este din afara sistemului, un culegător de ciuperci, pe nume Nik şi care împreună cu câinele său Bob vor să formeze un cuplu care să ajungă celebru, aşa cum încercase Agatha Christie şi îndeosebi Conan Doyle sau la noi Rodica Ojog Braşoveanu. Rezolvarea e oarecum previzibilă, interesante rămânând doar „amănuntele”.

Cu o temă desprinsă parcă dintr-un întunecat Ev Mediu italian (vezi avatarurile familiei Borgia), combinată cu subtema circului, mai ales a trapezului, este Lebăda pe sfoară. Totul e romantic, senzaţional, acţiunea este rapidă, clară, fără alveole sau meandre.

Iubire, otravă, accident, evadare, condamnare, justiţie – iată câteva din motivele acestei ultime povestiri din volum.
Să reţinem şi faptul că această ultimă povestire nu are nimic fantastic în ea, doar o uşoară „halucinaţie” în final.
Prin Cristina Cortov literatura română câştigă un prozator de talent, inventiv, în vervă, cu un imaginar adesea debordant.

(Prefaţă la vol. Cristina Costov, “Omul din bronz”, Ed. PapiruS Media, Roman, 2016)