Lucian STROCHI, Dan-Gabriel Arvătescu – un prozator militând pentru o proză liberă, libertină, lilială, lucidă şi ludică

 

Un prozator insolit şi insolent, aflat, incredibil, la prima sa carte – Eu, Chirurgul, cu o proză pendulând între pamflet, eseu, povestiri fantastice, fabulă şi texte din noul roman francez, după ce a cutreierat cu folos spaţii literare precum cel britanic, chinez, japonez, danez, românesc, german, austriac, italian, francez, rus etc. este doctorul romaşcan Dan Gabriel Arvătescu.

La prima vedere, proza sa descumpăneşte, lipsindu-i adesea (aparent!) un element esenţial al epicului: naraţiunea. În schimb descrierea şi dialogul se dezvoltă aparent liber, haotic chiar (pentru cei care nu cred în legile haosului, în structurile laxe), libere şi libertine.

Evident, nici descrierea nu e descrierea clasică, cu epitete cromatice sau ornante înşirate ca mărgelele pe aţă, ci o deschidere spre imaginar, în acest imaginar strecurându-se un dialog indus, adică un monolog adresat.

Proza sa e nepermis de scurtă pentru criticii… canonici, de doar 2-3 pagini, amestec savant de eseistică, aforistică, sapienţială, paremiologică, cu mirări mimând candori… candide, fiind la primă şi la ultimă analiză un spectacol cu măşti, în care el, autorul, naratorul, eul epic să poată fi contemplat, recompus, analizat.

Măştile pot fi animaliere: Ariel-câinele comunitar, maimuţa – scrib; fantastice: fantoma, Diavolul; umane, dar expresioniste: ţiganul, Femeia, bufonul, groparul, autorul însuşi (chirurgul).

Arvătescu se întâlneşte cu câteva strălucite spirite lucide şi ludice precum Jonathan Swift (dar nu părintele lui Gulliver, ci autorul eseului despre omletă), cu Mihail Bulgakov (desigur Maestrul şi Margareta, dar şi celelalte, mai puţin celebre, dar la fel de corosive), cu Rionosuke Akutagawa, cu Peter Høeg (autorul celebrului roman Femeia şi maimuţa), cu autorii care au impus proza austriacă din secolul trecut  ca fiind una de prim plan (inclusiv Kafka) (a nu se uita celebra scriere Cusătură pe inimă!), cu Alberto Moravia – cel care trimitea reporteri (trimişi speciali) din lună pentru „curiozităţile” de pe pământ, cu Dino Buzzati, cu scepticul, cartezianul Voltaire, cu Montesquieu – cu ale sale Scrisori persane şi încă mulţi alţii.

Dintre români trebuie amintiţi Costache Negruzzi – cel care reuşeşte o incredibilă înlănţuire de proverbe care se completează sau se contrazic, Alexandru Odobescu, princiar, erudit, dar cu un umor mai greoi, ca şi Calistrat Hogaş de altfel şi, desigur, şi alţii, printre care şi pietreanul Mircea Rusu.

Capodopera „antologiei de autor” este Eu, Chirurgul, cea mai lirică dintre proze (dar nu din cauza lirismului). Să exemplificăm cu câteva fragmente semnificative:

„În seara asta mi-am dat seama că, de fapt, nu te cunosc, că, de fapt, nu ne cunoaştem. Când ai venit, din tine nu mai erau vii decât ochii. N-ai putut să-mi spui cine eşti, doar ochii tăi m-au privit trist, prevestitori pesimişti a ceea ce urmează să se întâmple. Apoi te-au dus în sala de operaţie şi te-au întins pe masă cu braţele în lături, ca un Isus crucificat. Am privit către tine când te pregăteau, cum aparatele încep să cânte melodia sacadată pe care de atâţia ani o aud. E o melodie făcută din semne ciudate, polifonice, amestecate, uneori în ritm mai rapid, alteori mai lent, uneori mai sonoră, alteori aproape mută. Nu mai identific după atâta timp cine sunt actorii. Probabil şi eu. În transa care mă cuprinde în operaţie sunetele mă învăluie fără să le identific, ca o simfonie într-o sală de concert. Mă cuprind, mă poartă, mă duc încotro vor ele şi-mi sunt dragi pentru că, în singurătatea mea, ele devin Familiarul, mediul care mă ajută să nu mă pierd.”

Acum autorul devine metafizic, traversează o adevărată criză morală, e în pragul unui atac de panică. Meditaţia devine exclamaţie, exclamaţia-interogaţie: „E ciudat cum trebuie să-ţi fac practic rău ca să te vindec. Probabil orice durere trebuie să lase o cicatrice, ca să nu uiţi. Ori eu asta îţi fac: pătrund în tine, caut în tine, lupt cu tine şi la urmă rămâne cicatricea. Ca să nu uiţi nici tu, nici eu… Mai rămâne uneori o cicatrice undeva ascunsă în mine şi când povara greşelilor mele mă cutremură în insomnii rebele. Trebuie să-ţi mărturisesc, frate, că de multe ori greşesc. Nu sunt perfect nici pe departe. Sigur sunt mai bun decât ieri şi mâine voi fi mai perfecţionat decât azi. Poate uneori mintea mi-a jucat feste, poate uneori mâna mi-a amorţit pe bisturiu, dar niciodată n-am greşit conştient. Niciodată însă n-am să pot să-ţi garantez nimic sută la sută. Nici peste mii de ani, nici la sfârşitul sfârşitului nu voi şti tot, nu voi putea tot. …nu perfect şi nu etern.”

Monologul adresat atinge nebănuite intensităţi, insuportabile, pentru narator, dar şi pentru cititor: „Aici, în liniştea sonoră a sălii de operaţie, mi se pare la fel că-mi aud gândurile, iar mişcările degetelor mele se aud ca sunetele unei melodii care uneori sună bine, alteori ca un imn funebru. Dacă eu aud toate astea, pot să cred că şi tu o faci. De aceea m-am întrebat ce mi-ai spune dacă m-ai auzi. Poate nici nu mi-ai şopti nimic, doar m-ai privi. Privirea mi-ar spune mai mult ca orice. Dacă ai fi treaz, poate că nici eu nu ţi-aş spune nimic, ci doar te-aş privi. Dar, cât eşti adormit, simt c-aş putea să te fac părtaş la o mulţime de lucruri şi mai ales la ce simt. Vezi tu, dacă eu lupt să te fac bine, ai putea şi tu să-mi întorci binele făcut. Să mă asculţi. Aş vrea să îţi spun doar atât. Ce simt. Cred c-aş putea să fac asta. Simt că am nevoie să fac asta şi că tu eşti în acest moment singurul căruia i-aş putea destăinui ceea ce mie însumi niciodată n-am putut să-mi explic.”

Trezirea la viaţă e un adevărat imn al creaţiunii, al vieţii: „Totuşi cum să-ţi spun ce simt când, deodată, ca prin minune, totul pare să renască, când sunetul acela al sângelui bubuind cu putere în artere, mai înălţător ca o simfonie, începe să-mi sune în urechi, când valul morţii se va retrage, când mâna şi mintea vibrează din nou la unison, când simt că am învins, când oboseala aceea plăcută mă cuprinde şi când simt pe umăr îngerul meu păzitor făcându-mi cu ochiul.”

Tot liric, amintind de unele proze ale lui Vasile Voiculescu, este De vorbă cu un gadjo, cu un final …literar, liric, măreţ, demn de orice prozator care se respectă: „Mâine vom pleca din nou pe cărări magice neştiute de tine. Vom pleca în zori, când toate dorm. Vom porni în tăcere, iar coviltirele căruţelor noastre se vor pierde în ceaţa lăptoasă a dimineţii, ca nişte pânze fumurii ce dispar pe oceanul magic al nefiinţei.”

Prozele animaliere (Gândurile nerostite ale lui Ariel, câinele comunitar, Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai deşteaptă din ţară? (Din însemnările unei maimuţe nepieptănate)) sunt, de fapt, fabule deghizate, unite prin  motivul lumii pe dos.

Arta de a săpa o groapă e un text grav, amintind de episodul Yorick din Hamlet.

Discursul unui bufon parlamentar în campania electorală (Satira lui Stan Păţitu) e un pamflet virulent şi vitriolant, descinzând heraldic din Ion Heliade Rădulescu, B. P. Hasdeu şi desigur din I. L.Caragiale.

Diavolului îi sunt dedicate două texte: De ce nu se face omul frate cu Dracul până trece puntea? (Eseu nepieptănat) şi Confesiunea Diavolului supărat.

Erudiţia autorului îl ajută să facă unele conexiuni neaşteptate în Discurs misandru: „Da, domnilor, Don Juan şi Don Quijote sunt amândoi cumplit de nefericiţi. Căutarea perpetuă a Fetei morgana e dovada clară a unei ancestrale stări de confuzie, căreia bărbatul în toată istoria nu a reuşit să-i facă faţă. Prins în capcana celor două personaje, bărbatul întotdeauna şi-a consumat existenţa fugind după himere, ajungând în final un Quijote năuc, confundând iubirile lui din tinereţea lui Don Juan cu jalnica Insulă a fericirii căutată şi niciodată găsită. Chiar nu vedeţi că între frumoasele cuceriri amoroase din tinereţe şi Dulcineea del Toboso nu e nicio diferenţă? Chiar nu vedeţi că între cuceritoarea pălărie a lui Don Juan şi ligheanul de bărbierit purtat pe post de coif al lui Don Quijote nu-i decât o diferenţă de câteva dioptrii?”

Discursul Femeii are demnitate, involt şi o măreţie incontestabile: „Noi v-am învăţat să ieşiţi seara pe prispa casei voastre, să vă ridicaţi ochii din pământ şi să priviţi stelele. Apoi tot noi v-am arătat drumul până la ele.”

Fantoma din Ghici cine vine la cină? peripatetizează parabolic: „Paradoxul lumii voastre e aici. Aţi ajuns la un nivel la care aţi putea fi regi, dar preferaţi să fiţi slugi.  Mă plimb nevăzut printre voi şi chipurile voastre îmi par că se topesc într-un singur chip uniform, inform, lipsit de atributele vieţii adevărate. Vă strecuraţi pe lângă zidurile pe care vi le-aţi ridicat între voi şi speranţă, trişti, căutând orizontul prefăcut în cenuşă. Încet, anii trec şi deveniţi mai degrabă fantomatice şi inutile existenţe. Aţi uitat şi să zâmbiţi, atribut esenţial al umanităţii voastre. Uneori mă plimb printre voi şi nu ştiu unde sunt. Îmi pare că eu sunt singurul viu într-un oraş de fantome fără speranţe.”

Să recunoaştem că aici ne întâlnim cu profunzimea metafizică a lui Tanguy, Dali sau De Chirico.

Un inedit motiv al dublului găsim în Ultima noapte. Omul şi şoarecele se află în situaţia de a-şi schimba identităţile. Omul vorbeşte precum Iona lui Sorescu. Tot textul e un monolog adresat şi agresat.

Şoarecele – un motiv puternic al literaturii. Îl găsim ca obiect-subiect la E. T. A. Hoffmann sau la John Steinbeck. Sau chiar în Ciuma lui Camus. Sau în legendele minereşti, unde împarte cu omul totul, inclusiv mâncarea şi destinul. Şoarecele este în general un agent negativ. Distruge recolta de grâne, roade tot, aduce boli pandemice. Dar, deghizat în cobai, devine un personaj pozitiv. (Nu întâmplător este alb!)

Arvătescu are inteligenţa de a face posibil dialogul prin tehnica triunghiului: Om-Nebun-Şoarece. Nebunul mediază orice. El este raţional în iraţionalitatea lui. Tehnica triunghiului e utilizată şi de copii atunci când vorbesc cu păpuşile, inventând un personaj care să preia funcţia de vorbitor şi chiar de mediator. Nu întâmplător personajul lui Dan Arvătescu moare chircit (adică în poziţie fetală). Până la urmă, om şi şoarece mor pentru că dublul este osmotic şi de transfer.

Doctorul Arvătescu este indiscutabil un erudit. M-am temut ca tocmai această erudiţie să nu-i joace feste (cazurile lui Odobescu şi Hogaş sunt binecunoscute, aceştia având un umor livresc, de sorginte clasică, greoi, împiedicat şi căznit).

Dar în cazul de faţă erudiţia îi permite să evadeze din realitatea sau irealitatea imediată, să facă cele mai neaşteptate conexiuni, legături, asociaţii.

De aici un umor jovial, ceva mai apropiat de Creangă, cel care se dezlănţuie într-un umor transcendental, în Povestea lui Harap Alb. E drept că umorul devenit tot mai subţire se transformă în ironie, dar asta e o altă poveste.

Imaginarul lui Dan Arvătescu pare inepuizabil, atingând fantezia, fantasticul, miraculosul, straniul, insolitul. De aici şi paradoxul său lingvistic: o structură laxă, ce pare a se apropia de un delir verbal, dar care să aibă o coerenţă şi o precizie unice. Doar Caragiale a reuşit aşa ceva în acest domeniu.

Evoluţia prozatorului Dan Gabriel Arvătescu este la fel de imprevizibilă ca şi apariţia sa literară (prin acest debut).

(Prefaţă la vol. Dan-Gabriel Arvătescu, “Eu, Chirurgul…”, Ed. PapiruS Media, Roman, 2014)