Lucian STROCHI, Gramatologia unei Poetici

Poezia lui Cornel Paiu este un permanent balans între concret şi abstract, un joc al lucidităţii asumate, luciditate ce presupune şi candoare şi zone obscure ce scapă inteligenţei şi chiar inteligibilului, nu şi iluminărilor noastre, imaginarului proteic.

Conceptual, poezia lui Cornel Paiu respectă principiul mallarmean potrivit căruia nu scriem într-o întreagă viaţă decât o singură carte, Cartea.

Când vorbeam de concretul poeziei lui Paiu, aveam în vedere două aspecte distincte: o violenţă a obiectelor ce ne agresează retina, obiecte ce vin din zona anatomicului: hălci, oase, schelete, carne, piele (jupuită), cadavre, hoit, trup, rană etc. sau din cea a geologicului: munţi, pământ, stânci, pietre, nisip ş.a.

Lucrurile se complică însă, întrucât poetul îşi construieşte un concret al concretului, piatra – de pildă – dublându-şi concretul prin elefanţii, libelulele, privighetorile fiecărei pietre.

Al doilea strat al concretului îl constituie asocierea acestuia cu abstractul, într-o ţesătură ideatică virtuală şi reală extrem de fină şi de sugestivă: pasărea amăgirii, rechinii adevărului, jarul sacru al tainelor, casa furtunii, apa tristeţii, umbra unui cuvânt etc.

Al doilea aspect se referă la al treilea strat al concretului, cel mai greu de sesizat, din cauza firescului discursului.

E vorba de substantivele dublate, descoperire eminesciană (v. Se bate miezul nopţii) de o forţă comparabilă cu cea a oximoronului: bufniţele nopţii, amprentele pruncilor, ancorele pergamentelor…

De fapt, întreaga poezie a lui Cornel Paiu pare o amplă piesă de teatru, de teatru grec, în care mai avem corul (paznicii), protagonistul şi antagonistul, poetul şi personajul construit de acesta – oarecum autonom. (Aşa cum îl visa T. S. Eliot).

Există şi didascalii, e drept puţine, dar evidente, marcate grafic, precum şi un permanent dialog, rezolvat ingenios de poet, în sensul că dialogul (care ar ucide poeticul) se destramă într-un monolog adresat: paznicii şi poetul nefiind interesaţi de adevărurile celorlalţi, cu alte cuvinte fiecare e pe rând marionetă şi păpuşar, printr-o operaţiune de suveică.

Discursul este construit atent, uzitându-se din plin figuri de stil convenabile, anafora, interogaţia şi exclamaţia retorică: unde să găsesc furtună/ dacă nu în casa furtunii/ unde să găsesc libertate/ dacă nu în casa libertăţii?/ unde să găsesc credinţă/ dacă nu în casa credinţei?/ unde să găsesc iubire/ dacă nu în casa iubirii? (1.13.); într-un sigur text (1.1.) cascada (repetiţie, enumeraţie, aliteraţie) şi căderea în prăpastie: clipă de clipă chipul tău se-ascunde după alt chip/ care la rândul lui se-ascunde în alt chip pe care alt chip/ îl străvede/ mereu nou mereu altul (1.1.), aliteraţie dublă(c, z): ziduri de carne, zăbrele de oase, cadavre ale zilelor (1.1.) hoitul ultimului adevăr; ambiguitate între denotativ şi conotativ: …chipul îmbăiat în marea/ roşie şi-n marea neagră/ îmbăiat în mări de sânge şi cucută îmbăiat în oceanele/ de lacrimi ale bocitoarelor; hiperbola augmentativă: (ridurile lor fluvii prin care trece apa tristeţii); aluzii biblice şi eminesciene: poţi să te-nchipui pe o corabie/ poţi să te-nchipui/ în burta unui peşte/ oricum nu-ţi vei afla chipul/ îmi repetă bocitoarele/ nebunele! oricum/ aceleaşi valuri vei înfrunta/ (sarea şi anii îţi vor tăinui chipul!) Se mai cultivă chiasmul: (vitraliile fiinţei întunecate/ întunecatele vitralii ale fiinţei!), litania întrupată într-o hiperbolă diminutivală: tu eşti robul nostru/ noi suntem stăpânii tăi/ numele tău este rob/ numele tău este ascultare/ tu nu poţi fi stăpân peste noi/ tu nu poţi fi stăpân/ decât pe o singură piatră/ tu nu poţi fi stăpân/ decât peste jumătate de piatră/ de altfel numai peste un sfert de piatră// împărăţia ta nu poate fi/ decât peste o particulă de nisip/ imperiul tău nu poate fi decât peste un atom (1.2.), un poem putând fi doar o anaforă şi o plonjare inversă în metarealitatea cuvântului, rănii, vinei şi izbăvirii: numele nostru este umbră/ umbra unei litere/ umbra unui grup de silabe/ umbra unui cuvânt// numele nostru este rană// veghe cicatrizată/ rană de săgeată/ rană de glonţ/ rană de schijă/ /numele nostru este vină/ izbăvire/ numele nostru este ideea de vină/ numele nostru este ideea de  izbăvire (1.5.).

Strategia poetului cuprinde ample serii sinonimice, paznicii fiind, explicit sau implicit: magicieni, vrăjitori, solomonari, doctori, vraci, magi, scamatori, iluzionişti, străjeri, gardieni, iluminaţi, îngeri, parteneri, poeţi, pelerini.

Aparent, textul lui Cornel Paiu este o enormă monodie, tonul acesta de tristeţe litanică şi metafizică amintindu-ne de Bacovia, după cum tot de Bacovia îl apropie limbajul extrem de restrâns, operându-se cu doar câteva zeci de cuvinte, impresia generală fiind de tensiune excepţională ca venind dintr-o torsiune a cuvintelor.

Poetul va lucra cu un lexic esenţializat: paznici, pereţi, nume, cuvânt, piatră, dar fiecare dintre termeni este dezvoltat într-un enorm câmp semantic (prin semnificaţii, nu prin cuvinte parazite).

Înălţimea textului, de podiş tibetan, ne conduce la Blaga, de la care Paiu mai învaţă curajul banalităţii ca expresie a ultimei simplităţi, folosirea expresiilor nominale, care dau o turnură aforistică, sapienţială, versurilor: pentru mine noaptea/ le spun paznicilor/ e taină şi aşteptare// pentru mine noaptea/ e zbatere şi insomnie/ e taină şi dor// (idee concretă)…- o didascalie!). …uneori mă feresc/ să-i dau nopţii chip/ să-i trasez nopţii conturul/ să-i modelez forma/ concretă (1.15) – textul este o ingenioasă artă poetică, amintind totuşi de celebrul text blagian: Eu nu strivesc corola…

Acelaşi text al lui Blaga generează ideatic alte texte ale lui Cornel Paiu, acesta asumându-şi, ca un autentic poeta vates, întreaga tristeţe şi durere a lumii: „trăiesc sub cupola tristeţii întregii lumi/ le spun paznicilor// din când în când mă desfac/ cum se desface-n dimineţi cu rouă noaptea/ prin care au trecut tăcuţi/ călugări albi/ veniţi din alte lumi” (2.16.).

Atunci când se întîlneşte cu cuvântul-cheie, temă, poetul îl epuizează, neacordându-i nicio şansă: „contează spaima fiecărei pietre/ forma/ culoarea/ strălucirea/ transparenţa/ contează elefanţii fiecărei pietre/ libelulele fiecărei pietre/ privighetorile fiecărei pietre// contează fiecare paznic al fiecărei pietre/ paznic de lapte/ paznic de vin// contează fiecare paznic/ care se poate schimba în lumină/ care se poate schimba în munte/ care se poate schimba în lacrimă/ care se poate schimba în cântec// contează spaima fiecărei pietre/ forma/ culoarea/ lacrima” (1.23.); de un asemenea elogiu adus pietrei nu e capabil decât un Ion Gheorghe, cel din Cultul zburătorului sau din Megalitice.

Adevărata obsesie fundamentală în volum este numele, lucru firesc, pentru că în estetica lui Cornel Paiu numele e un cuvânt cheie, fundamental, „începutul înnumirii, al întrupării, al închipuirii: ţi-am schimbat numele de mii de ori/ îmi spun paznicii// te-am îmbrăcat în piei de lupi/ ţi-am călit trupul în raze de lună/ şi pe degete/ ţi-am aprins jarul sacru al tainelor/ îmi spun paznicii” (1.3.); „parcurg labirintul vieţii/ cu-n singur cuvânt/ pot să parcurg/ întregul labirint al vieţii” (1.11.); „(iată călăul deja jupoaie/ pielea numelui/ curată piele/ strălucitoare/ iluminată de zăpadă/ şi tristeţe” (1.20.); „nume peste nume/ unele peste altele/ întrepătrunse nume nebune/ amestecate nume/ demente nume/ sfârtecate uitate/ nume peste nume/ unele peste altele/ sfârtecate/ junghiate/ defăimate/ târâte în noroi/ abandonate” (1.50.); „vom face din numele tău/ roată/ vom face din numele tău/ aripă/ vom face din numele tău/ apă/ vom face din numele tău/ lapte/ vom face din numele tău/ vin/ vom face din numele tău/ iarbă/ vom face din numele tău/ mir/ vom face din numele tău/ roată” (1.52.); „uitarea numelui: candelă pe ape/ vânt ivit din senin/ de parcă strămoşii/ laolaltă/ ar fi respirat după milenii/ încă o dată/ pământ amestecat cu flori/ frământat cu lacrimi/ şi soare de primăvară//…uitarea numelui./ candelă plutind pe râuri de sânge/ plută de oase/ munte aruncat în mare” (1.1.10.); „acest putregai al numelui tău/ îmi spun paznicii/ chiar şi putregaiul acesta/ al numelui tău/ contează/ în universul/ diform/ al prezentului” (1.1.6.); „pot trece ani/ le spun paznicilor/ până ce numele să-şi afle/ propria-i rostire// pot trece ani/ până ce numele să-şi afle/ pot trece ani – le spun paznicilor/ până ce numele să-şi afle/ propria-i alcătuire// pot trece ani – le spun paznicilor/ până ce numele   să-şi afle/ propria-i slăvire// (pot trece ani/ până ce cartea va învăţa/ să se scrie singură!)// (pot trece ani/ până ce cartea/ se va rosti singură!”) (2.12.). Se poate face un comentariu extrem de aplicat doar asupra acestor texte, unele adevărate arte poetice, sigur texte de înaltă simţire şi de o perfectă ştiinţă a versului.

Textul e grav, uneori tragic, imagistica vine din timpuri străvechi, în cel mai bun caz medievale: „de la o vreme/ iar mă-mbrac în costumele morţilor/ unii tineri alţii trecuţi de tinereţe/ alţii prea bătrâni/ nepăsători/ deja neinteresaţi de astfel de întâmplare/ cu totul şi cu totul banală// o, Doamne, prea bătrâni/ ca să le mai pese de fleacuri!” (1.1.9.).

Cornel Paiu are curajul de a ne propune uneori poezii simple, extrem de riscante, pentru că ele pot părea unora simpliste.

Acolo unde alţii însă ratează, poetul nostru reuşeşte un text eliberator (de tensiunea insuportabilă de până atunci), un text având graţia, dar şi precizia unui haiku, construit totuşi pe anaforă: „călătoria mea se cheamă/ clipă/ marea mea călătorie se cheamă/ iubire// călătoria mea se cheamă/ iertare” (1.32.).

Aceste texte alternează cu altele, tragice, de bocet mut: „îndurare pentru vânt şi ploaie/ pentru oase albe// (te-ndură de aripa-ţi grea de sare!// te-ndură de prescura/ în care se preschimbă/ umbra în lumină)// îndurare pentru vânt şi ploaie/ pentru oase albe” (1.36.) sau cu întrebări chinuitoare, cu accente biblice: „de fapt tu ce-ai făcut? ce stihii ai stârnit?/ ce morţi ai înviat? de fapt în lumea asta/ în care contează/ mai mult pietrele şi cărămizile/ tu ce-ai făcut? –mă-ntreabă paznicii pereţilor// (am scos oare apă din piatră/ şi lapte şi sânge din cărămizi?)// am clintit munţii de pe umerii unor principii/ elefanţi ai făcut să îngenncheze/ am îmblânzit leoparzi?// de fapt ce temple am descoperit/ în desişurile junglei întrebărilor?” (1.41.). Contemplarea se poate confunda cu amânarea: „mereu amânarea/ îmi spun paznicii// da/ mereu amân ceva/ mereu amân altceva// amân viaţa/ amân să trăiesc/ amân moartea/ amân să mor/ amân întâlnirea cu moartea/ amân să-mi trăiesc moartea// (dar oare chiar amâni/ să-ţi trăieşti  moartea?)” (1.44.).

Marea biruinţă poetică a lui Cornel Paiu este modul inspirat în care îşi construieşte un imaginar extrem de coerent, din serii de imagini, care se cer unele pe altele, condiţionându-se logic şi legic: „boabele de rouă/ le-ai putea risipi/ în amfora cu vin şi sânge// lacrima din urmă ai putea-o risipi/ în câmpia de lapte şi miere/ şi-ai putea să-ţi pierzi/ şi firul sfânt de iarbă” (1.37.).

Aşadar: rouă, vin, sânge, lacrimă, lapte, miere legate toate printr-un fir de iarbă.

Foarte rar poetul se refugiază în epic, iar atunci când o face totuşi, epicul construieşte o parabolă, viziunea rămânând lirică: „port cu mine/ totdeauna chei/ pe care nu le folosesc niciodată/ le spun paznicilor// sunt cheile unor case/ care-mi vor rămâne/ mereu închise/ deşi cheile acestea cheile lor/ îmi sunt îngropate/ adânc în carne// (străine chei/ străine case/ străină carne/ străine oase)” (2.38.); „aşa mă târăsc continuu/ cu unghiile-mi crescute/ ca la morţi râcâi/ în fiecare piatră/ în fiecare perete/ jumătate zi/ jumătate noapte…” (2.1.1.); „a venit sicriul în cetate/ marele sicriu rătăcitor/ şi toată cetatea l-a întâmpinat/ dar nu s-a găsit nimeni/ să-l plângă pe cel mort/ nu s-a găsit nicio bocitoare// a venit marele sicriu în cetate/ şi l-au întâmpinat/ cu surle şi trâmbiţe şi dangăt de clopot/ au vrut să vadă/ chipul celui mort/ dar nu au putut/ chipul lui aparţinea altei lumi/ (făcliile aprinse ale trupurilor/ n-au putut lumina/ faţa lui/ chipul lui!)” (2.43.); „în burta pietrei/ burta altei pietre/ în burta altei pietre altă piatră// spun paznicii/ în burta totdeauna abia formată/ în burta altei burţi/ a altei pietre abia formate/ povestea primei pietre” (1.34.).

Ultimul text merită un scurt comentariu: instinctul poetic îi cere lui Cornel Paiu să plece de la balena biblică şi de la parabola cu Iona, unde avem căderea în prăpastie, dar şi o parabolă modernă, asemănătoare cu cea a lui Franz Kafka din „În faţa legii” (e prezent un paznic în ambele texte).

Numai că Paiu ştie că balena este un chit, iar chitul înseamnă piatră (avem în română chiar expresia pâine e tare ca chitanul (chitan venind evident de la chit). Dar poetul nu face doar un transfer lingvistic, ci unul de înţeles, piatra fiind mult mai greu accesibilă în interior decât o burtă de peşte.

Într-un discurs extrem de coerent şi de restrictiv, care este cel al întregului volum, apar „insule” aparent autonome cum ar fi o „estetică a norilor”: „norii sunt hrana păsărilor de vis/ îmi spun paznicii/ norii sunt rănile pe care le-ai deschis/ când ai dat glas/ întrebărilor cărnii// când din tine însuţi/ ai făcut hotar/ şi-ai pus himere/ să-ţi cânte/ erorile sângelui/ (în lapte nu există eroare/ în lapte nu există tristeţe)// – dar în oase?/ – dar în fluierele oaselor?/ – dar în craniul acesta/ pe care urcă o furnică?” (1.25.) sau chiar a nopţii: „există nopţi când la miezul nopţii/ vin paznici să cureţe de înţeles/ perele prea coapte ale toamnei/ preocupaţi de adevăr şi credinţă/ vin să cureţe de fum candelele nopţii” (1.28).

Dialogul cu paznicii este însă tutelar, dintre verbele dicendi impunându-se a spune: „se pot întâmpla în zbor sticleţi şi fluturi/ îmi spun paznicii/ şi după zbor/ şi între zboruri/ odihna/ pe fire aproape nevăzute/ pe unde de ape// se poate întâmpla/ dintr-odată praful/ mântuind uliţe de aşteptare” (1.43.); „s-ar putea să ne recunoşti/ unde te-aştepţi mai puţin/ îmi spun paznicii// dar ţine minte boabele de struguri/ nu sunt identice// calea plopilor întunecă văzduhul/ cu fumul crengilor sfâşiate// …ţine minte pisica neagră poate/ să-nvârtă roţile dimineţilor” (1.51.); „le spun paznicilor/ văd pereţii universului/ risipindu-şi organele/ în neîngăduite depărtări” (2.24.); „insist să m-ascund/ continuu să m-ascund insistent/ le spun paznicilor// (în misterul nucilor m-au aflat veveriţe/ în ghinde ori castane/ mistreţi cu colţi de argint)” (2.44.).

Evident, gama verbelor dicendi e foarte largă, de la agresivul a avertiza la indisiosul şi atotbiruitorul (ca efect!) a şopti: „să nu pierzi tot/ mă avertizează/ paznicii tuturor constelaţiilor// să nu crezi că viitorul/ se câştigă uşor/ să nu crezi că fără iubire/ vei putea învinge anii” (2.9.); „ai nădejde şi încredere/ îmi şoptesc în grabă paznicii marelui craniu/ slujitorii articulaţiilor scheletului/ smeritele articulaţii ale smeritelor oase// nu-ţi fie teamă/ nu te îndoi/ te-ndoi/ ai încredere şi nădejde// din când în când/ mai vin şi veşti/ pe care le aşteptai/ undeva în pliurile minţii/ undeva în străfundurile sufletului/  presimţite” (2.28.)

Renunţarea la dialog nu se poate face decât prin dispatiţia (brutală!) a unuia dintre interlocutori: „pielea paznicilor se vinde la negru/ pielea lor de lumină se vinde la negru” (1.1.4.)

Concluzia e tragică, refuzând orice refugiu gregar, orice speranţă: „nu mai contează numărătoarea/ când disperarea/ atinge infinitul// când deznădejdea/ ascute pumnale pe oase de sfinţi” (2.17 )

Poezia lui Cornel Paiu este una iniţiatică, presupunând contactul cu labirintul, (pomenit chiar explicit în texte).

Aparent tragică, implicând chiar moartea, ieşirea din labirint conţine morala lui Mircea Eliade cu privire la moarte: moartea e doar o etapă a vieţii, a călătoriei, dincolo de ea se produce adevărata iniţiere.

Comparam poezia lui Paiu cu un podiş tibetan: nu aveam în vedere doar înălţimea de aproape 7000 de metri a acestuia, mult mai mare decât a multor munţi, respectiv înălţimea poeziei poetului din Roman, ci obsesia, perseverenţa, monotonia, îndârjirea, insistenţa, acea insistenţă aducând exact ca cea oferită de sunetele unor clopote care nu se balansează, ci se rotesc, muzica lor semănând cu un murmur divin, cu o şoaptă a stelelor şi/sau a unui vânt stelar.

Cornel Paiu nu face nicio concesie cititorului său: îl invită însă la un drum iniţiatic, avertizându-l la tot pasul (versul) de dificultatea drumului (demersului).

Limbajul său poleit, verificat şi lustruit prin zeci de rostiri precum cel liturgic, cu care totuşi nu se confundă, alegerea cuvintelor şi sintagmelor din vocabularul fundamental al limbii române, extinderea până la insuportabil a conotativelor, redescoperirea denotativelor eliberatoare.

Puţinele stridenţe stilistice, de vocabular, de sintaxă, au rolul de a trezi o conştiinţă pe cale să adoarmă.

Ideea de paznic implică desigur şi o permanentă trezie, mult mai chinuitoare decât starea de veghe comună.

Ne aflăm în faţa unei poezii neobişnuite, de o intensitate de fulger globular, de o tensiune puţin comună, de o putere primară, chiar primordială.

Prin unele versuri, Cornel Paiu ne trimite spre timpuri mai mult decât străvechi, timpurile dinaintea facerii, când versul abia se trezeşte, iar poezia lumii încă nu a devenit nume.

Dacă nu ar fi poet (şi om al cetăţii), Cornel Paiu s-ar urca pe un stâlp, declamându-şi într-un pustiu uman şi geologic, o tânguire ce nu exclude, şi acest lucru îi străluminează cuvintele, biruinţa.

O biruinţă comună, pe care e drept, doar el, Poetul, o poate descoperi acum.

Cornel Paiu Stâlpnicul să fie totuşi un spectacol, în care corul a amuţit sub dune de nisip şi a rămas doar el protagonistul. Decorul pereţilor poate fi cel al junglei, al marilor oraşe, al deşertului, al labirintului, al oricărui colţ de infinit.

Orice apreciere e riscantă, dar dincolo de aprecieri rămâne o impresie de adâncă umanitate, apropiată, paradoxal, de geologic.

 

Piatra-Neamţ, 22 iulie 2014

(Prefaţă la vol. Cornel Paiu, “Paznicii pereţilor – secundus”, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2014)