Monica Popp Scheianu, UN MUGURE ÎN SOARE

(fragmente din romanul “Toma”, de Monica Popp Scheianu, apărut la Ed. PapiruS Media, Roman, 2015)

Suntem la „Râpa cu brazi”. Primăvara și-a intrat demult în drepturile ei firești. Este lăstar tânăr peste tot, un verde crud, de o prospețime vie. Nu te mai saturi privind, de sus, de pe culme, toată Valea-Doamnei. Pomii au înflorit și ți se pare că un văl străveziu, de mireasă, acoperă verdele tot, în roua dimineții.

24 aprilie, 1956…

Bordeiul de la „Râpa cu brazi” se prgătește febril.

Câte un geamăt mai slab, în răstimpuri de istovire, se aude, pentru ca, mai apoi, să urce într-un crescendo sfâșietor.

Lângă patul unde este întinsă Maria, când lividă, când îmbujorată, cu părul ud la tâmple, de dureri, se află într-un vas, apă caldă și scutece, puse de Marinica.

Femeia venită s-o ajute, o încurajează, îi șterge arar fruntea cu boabe de rouă și-și zice, abia stăpânindu-și bucuria:

– Doamne, ajută-mă! Hai, Mărie, nu lenevi!

Toma trebăluiește pe afară, să fie imediat aproape, dacă este chemat. I se zbate inima în piept, de emoții și de griji. Buzele i s-au uscat, de parcă i le-a pârlit gerul. Pe orice pune mâna, nu are răbdare să ducă la capăt. Nu mai poate ciopli sau lustrui nici un obiect mărunt de artizanat, nu are răbdare să asculte, până la capăt, nici ce zic Petrică și Tică.

– Ei! Ia uite la el! râse Petrică. Așa-i la început, la primul copil! Pe urmă, te obișnuiești, Tomiță!

– Așa o fi! răspunse Toma, pe gânduri și mai scrută, o dată, zările cu binoclul, să fie sigur de liniște.

Nimic suspect nu-i dădea griji din partea securiștilor.

Natura era fermec[toare, iar corul păsărelelor de primăvară, în crâng, era nestingherit și vesel.

I-ar fi strigat inima în piept, de bucurie, ar fi cântat chiar el un cântec frumos, cu fiorituri bogate, de aici din Muscel, dacă nu l-ar fi ros atât de mult emoțiile de tată, în curând – peste o jumătate de oră, o oră, mai mult…

Sufletul lui se zbuciuma, după fluxul și refluxul suferințelor Mariei, pe care ar fi vrut s-o mângâie, s-o vegheze, s-o încurajeze… Dar Marinica   l-ar fi refuzat, categoric.

„O fi fată? O fi băiat?” se întreba Toma, neliniștit.

„Mi-aș dori o fetiță, frumoasă și deșteaptă, cu noroc în viață. Să fim liberi, Doamne, să ne întoarcem la ce-i al nostru și s-o creștem, cum trebuie!

Dar și băiat, dacă ar fi, e al nostru! Însă, n-aș prea voi, fiindcă am avut o soartă prea aspră, în familie: Neluț – mort la ruși, Toni – rănit, eu și Petrică – în munți, cu premiu pus de Securitate, pe capul nostru, ca să ne zdrobească Rezistența de aici…

Mi-ar fi drag un voinicel, dar decât să sufere ca noi – nu! Categoric nu!” se îndârjit Toma în gând, ca și cum de el depindea în acel moment ce va fi pruncul Mariei și al lui.

„O fetiță – mă arde sufletul de dragul ei! S-o văd eu, micuță și gingașă, să-mi gângurească, să mă mângâie cu pălmuțele pe obraz… O Marie, mică și caldă, ca un pisicuț!” reluă el firul zbuciumului intens, trăind o fericire imaginată viu.

– Tomiță! Strigă Maria, sfâșiind liniștea din jur și căzu istovită.

Marinica își făcuse datoria și pruncul era lângă mamă.

– Marie! Exclamă el, fericit, repezindu-se spre pat. Ce e? Mai reuși el să întrebe, cu sufletul la gură.

– Fetiță! O fetiță voinică și inimoasă, de la primul țipăt! rosti Marinica.

Toma ajunsese, într-un suflet. O sărută îndelung, pe tot chipul șimpe mâinile amândouă, pe Maria, într-o fericită uitare de sine, mulțumindu-i femeii dragi, fără cuvinte, numai din priviri și mângâieri. Maria, istovită și mulțumită, zâmbi de câteva ori, apoi adormi, ținându-l strâns de mână, ca o garanție că este așa de bogată, cu un soț ca el și cu copilașul lor. Nașterea o obosise cumplit, dar simțământul ei de mamă așezase ocrotitor și fără risc, fetița curată și înfășată de Marinnica. Apoi, ea închise ochii, nemișcată, ca s-o ferească pe micuță de orice.

Ioana-Codruța, un bulgăraș mic de viață, cu ochișorii albaștri, de o nuanță închisă, aproape negri, sugea din guriță în somn, ascunsă în scutece, ca un cocon în gogoașa de mătase.

Totul fusese pregătit pentru ea de Lilica și preoteasa Justina, din vreme și adus de Marinica Chirca aici, în taină. Toma privea, stând în genunchi, la capătul patului și nu știa ce-i mai scump: femeia care-i adusese certitudinea continuității vieții, ori odorul acela gingaș și rumen pe care se temea să-l deranjeze sau să-l ia în brațe, de fragil ce era.

Boabe mari, cristaline, îi alunecau pe obraz, în fața acestui mister al iubirii și al vieții împlinite și ochii lui căprui nu mai puteau vedea, câteva clipe, nimic, prin ceața lor.

– Mulțumescu-Ți, Doamne! Slavă Ție! Îngăimă el cu privirea în sus, acolo unde simțea că se află eterna și infinita protecție divină a soartei sale.

Stânjenit, și-a șters, imediat, lacrimile care-i făcură atât de bine sufletului său, zbuciumat și ieși afară, după lemne pentru foc, după celelalte treburi domestice, dar ținând cont, mai ales, de atenția asupra pazei adăpostului lor.

Marinica, Petrică și Tică l-au îmbrățișat și viața trebuie să-și reia cursul ei normal.

Totuși, ceva se schimbase în existența tuturor: micuța aceea adusese cu ea un fior de dragoste nouă, de optimism și de seninătate nespusă. Ea umpluse cu scâncetele-i mici și cu ființa-i toată, marele gol lăsat de cei care-i părăsiseră, pentru totdeauna.

– Cum merge viața înainte, Tomiță! îi spusese într-o zi, Petrică. Vezi tu? Copilița asta, scumpă nouă, este o rază de soare, aici, în asprimea, privațiunile și hăituiala în care trăim! Să se facă mare și s-o vedem frumoasă și împlinită, Tomiță, să ne bucurăm zilele cu chipul ei! continuă Petrică, pe gânduri, simțindu-se în glasul lui un tremur ușor, de bucurie, de speranță, dar și de grijă față de necunoscut. Cine știe ce-i mai așteapta?

Ioana-Codruța creștea, zi de zi, văzând cu ochii.

Dar, iată o zi, când țipă la sânul Mariei, de se învinețește, iar femeia, pradă unor dureri înfiorătoare, tace și doar își șterge broboanele de sudoare, de pe frunte, cu colțul basmalei.

Toma este, din fericire, în adăpost și se repede să ia fetița, în brațe, s-o legene, s-o aline:

– Taci cu tata! Nani! Nani! Hai, fetiță mică, taci! O legănă el, crispat și speriat.

– Tomiță, nu mai pot! Mi-e rău de tot! Mi-e rău… geme, de dureri, Maria și nu-și găsește locul.

Toma e singur. Și-a pus fetița pe genunchi și cu mâna trece pe fruntea bolnavei. Adierea aceasta răcoroasă, îi face bine femeii.

– Ce-i, Marie? Spune-mi! Ce ai? Unde-i suferința?

Femeia simte junghiuri cumplite la sân, dureri în tot corpul, arsuri mari… mari…

El ia o cârpă, o înmoaie repede în apă și-i pune comprese ude, cu mâna dreaptă, ținând cu stânga copilul.

Așa îl găsesc bărbații, când vin de la planton și de la aprovizionare: pescuiseră câțiva pești, în râul argintiu și prinseseră în laț doi cocoși-de-munte.

– Trebuie chinină, trebuie antibiotice pentru Maria și lapte pentru fetiță! zise Toma, îngrijorat.

Cum se făcu seară, Petrică și Tică au coborât la părintele Constantinescu, mânați de grija înfiorată pentru micuța care flămânzește, deoarece Maria n-o poate alăpta.

Se făcuse noapte, focurile de frunze uscate, prin grădini, se stinseseră demult și satul adormise în pâcla fumului și sub licărul stelelor.

Mai lătra câte un câine uitat, luminițele se aprinseseră la ferestre și, cu mare precauție, la portița din dos a casei preotului Constantinescu, Petrică strigă ușor:

– Părinte! Părinte!

Din casă iese Lilica, atentă la orice zgomot. Ea trece în fața ferestrei, în lumină, să fie recunoscută și totodată să verifice dacă a fost un glas de încredere, ori nu, cel care l-a chemat pe tatăl ei.

– Lilică! Vino repede! Insistă Petrică și ea, recunoscându-l, se apropie de portiță. Ia hârtia și fugi în casă! Citește ce ne trebuie și dă fuga, să nu fie pericol! continuă Petrică.

Lilica îi conduce, în locul tăinuit, pe cei doi – în grajdul necunoscut încă de nimeni, al tatălui ei, le dă hrană și aduce, între timp, cele cerute de ei.

La vestea că Tomiță are o fetiță, Ioana-Codruța, preotul și-a împreunat mâinile, și-a ridicat privirile spre Cer și a rostit cu o voce tremurătoare:

– Binecuvântează, Doamne, făptura Ta, pe Ioana-Codruța și ajută-mi s-o creștinez cu sfânta apă a Botezului!

Lilico – reluă părintele – copila să fie botezată! Mi-o aduce cineva, în taină, mă anunță „băieții” de la „Râpă”, să-i pregătesc apa și creștinăm copilul! Spune-i neapărat lui Petrică!

Tică și Petrică au mâncat și au luat cu ei tot ce le dăduse Lilica: medicamente, lapte și hrană pentru ceilalți.

Spre ziuă, când ostenise de plâns Codruța, s-a rezolvat totul: Maria a început tratamentul, iar micuța s-a îndestulat. Desfășată, răsfățată de căldura focului, fetița cu păr auriu și ochi ca două mărgele albastre-închis, cu reflexe negre, sugea fericită și îngâna ceva nedeslușit, sub privirile ocrotitoare ale tuturor. Sâmburele acesta micuț de viață le umpluse sufletul cu o bucurie caldă: Petrică nu mai simțea dorul acela sfâșietor de copilașii lui, pentru Tică era o păpușă vie, iar pentru tinerii ei părinți – era un izvor de iubire și de viață, la alte dimensiuni decât până atunci.

Calmată prin medicamente, Maria zâmbea și se juca gingaș cu fetița, cântându-i încetinel, un cântec de leagăn. Fața trasă, de suferință, se îmbujorase acum, iar părul împletit alunecase ca un șarpe negru, unduit, ocrotitor, peste fetiță, gâdilând-o ușor.

Toma lucra la lustruitul copăiței Ioanei și își mai ridica, din când în când, privirile spre acești trandafiri care-i încununau și-i înfrumusețau viața: Maria – floare învoaltă, încă puțin tânjitoare, care va reveni, desigur, la statutul de luptătore aprigă – și Ioana Codruța – bobocul suav, înflorit, ca o minune a tinereții și a vieții.

S-a căzut de acord cu botezul fetiței și Marinica Chirca – femeia de legătură a grupului din munți cu satul – l-a anunțat imediat pe preotul Constantinescu.

***

                21 Mai, 1956…

                O zi senină și caldă în aceste locuri, unde primăvara și-a intrat în drepturile ei firești.

Este o zi sfântă: Împărații Constantin și Elena – zi mare, când după tumultul activităților din sat – mai mult petrece și voie bună – fiindcă nu se lucrează, Tomiță și Maria vor veni să boteze pe Ioana, la preot.

Cu privirile țintă asupra împrejurimilor, tot timpul, cu plantonul atent la datorie, schimbat mereu, Toma n-a mai avut nici o confruntare cu nimeni, o vreme.

El a lăsat să se creadă că și-a retras grupul, probabil, pe celălalt versant al Făgărașului, spre Ardeal.

A fost necesitate, de moment, fiindcă nașterea copilului adusese niște schimbări în totul: modificase starea de spirit a Mariei, erau consecințe și în privința sănătății ei și nu puteai peregrina prin munți, cu o femeie suferindă și un nou-născut. Apoi, ceilalți din grup trebuia să se adaptaze cu un nou mod de viață: odihna tulburată, noaptea, de un copil mic, un anume comportament, ziua – când dormea fetița și cuvintele și gesturile celor din jur erau puțin stingherite, mai temperate.

Asta nu însemna că toți deveniseră dădace, dar erau lucruri normale și umane, care cereau atenția cuvenită.

N-a fost deloc greu să găsească toți acordul asupra unui mod de viață firesc, dar fără să-și neglijeze misiunea pe care o aveau.

În ultima vreme, de la nașterea fetiței, grupul evitase întâlnirile cu activiștii și securiștii-turiști, de prin munți, risipiți „la datorie”.

A amurgit bine, în acest 21 Mai. Crestele munților sunt învăpăiate, iarba este înaltă și mătăsoasă, cu cât cobori spre sat, iar tufele de liliac înflorit, mov-grena, lila și alb imaculat, te copleșesc cu parfumul lor tare.

Când noaptea a învăluit satul, la portița tainică, din curtea preotului, se oprește Marinica:

– Părinte! Părinte!

Femeia este primită înăuntru și, la lumina scăzută, se vede a fi munteanca înaltă și aprigă, de la stâna lui Aurel Chirca.

Are ochii negri-văpăi, fața bronzată de muncă, este îmbrăcată în costumul muscelean obișnuit – ia și fota, ilicul de postav negru, brodat cu flori de mătase, grena și albastru-închis.

– Părinte, au venit! Sunt aici, dar numai eu am intrat cu fetița! Au să intre și Tomiță cu Maria, când so-nnopta! Nu puteam lăsa copilu’ atâta timp, la Maria în brațe!

– Desfă-o repede! sări veselă, Lilica.

Din broboada mare, nesgră, învăluită, de nu i se vedea nici nasul, femeia descoperi căpșorul blond, cu chipul adormit al Ioanei, din cauza aerului tare și a mersului, până aici.

– Ce scumpă e! Ca o frăguță roșie! exclamă Lilica, sărutând-o, ca o adiere, ca să n-o trezească.

Se duse, într-un suflet, și-i pregăti laptele călduț, pentru când s-o trezi și o lăsară pe fetiță ușor desfășată, să doarmă liniștită.

Preoteasa Justina, împreună cu Lilica și Marinica, au pregătit masa și cele necesare Botezului: apa călduță, cazanul de Botez, lumânările.

La o oră târzie, din noapte, au intrat în casă Toma și Maria.

Părintele citi slujba Botezului, după ce, mai înainte, o binecuvântase pe mama Ioanei, apoi cufundată fetița de trei ori, în apa sfințită, în fața preotesei, a Lilicăi și a Marinicăi, scoțând-o pe micuță, care țipa și se zbătea ca un peștișor.

Femeile au înfășat-o repede, au legănat-o și au adormit-o.

Au fost chemați și părinții, din altă cameră, felicitați și binecuvântați, să se bucure de copilă și de o viață mai bună.

Ei au sărutat mâna părintelui, au mâncat în fugă câte ceva, au ciocnit în sănătatea micuței și a tuturor, dar au spus că trebuie să urce imediat, la „Râpă”.

Nu era timp de stat în tihnă, venise primăvara și urmăritorii aveau multe șanse să-i prindă. Securiștii erau bine hrăniți, bine echipați și oricând îi putea aduce cineva pe urmele lui Toma și ale grupului său.

În fugă, părintele Constantinescu l-a pus la curent cu mișcările securiștilor în zonă, cu arestările și anchetele care nu mai conteneau.

– Tomiță, mă tem că suntem mieii care vom fi sacrificați! Nimeni nu intervine din afară și văd o luptă inegală! N-aș vrea să am dreptate! Trebuie să sperăm și să luptăm, da numai Credința și tăria ne-ar putea salva! Mare Credință! încheie preotul îngândurat, îmbărbătându-l pe Toma.

– Părinte, eu merg până la capăt! Misiunea mea este să aștept gata de luptă, dacă vom fi sprijiniți de Occident. Oamenii vor avea atunci curaj și vom lupta, până vom dezrobi țara de ruși! spuse Toma.

– Să ne-ajute Dumnezeu! Și-acum, plecați, să fiți în siguranță, că a trecut de miezul nopții! le zise părintele Constantinescu, dându-le hrană și pentru ceilalți, rămași la adăpost.

Toma, Maria și fetița adormită se îndreptau spre „Râpă”, în noaptea fără lună, părinții copilului urcând fericiți și îngrijorați, purtând scumpa lor „povară” spre piscurile semețe, adăpostite, încă, de „vigilența” securiștilor și a milițienilor.

***

                Începuse un nou capitol, în viața lui Toma și a Mariei, chiar și în aceea a întregului grup. Nimeni nu acționa pripit sau fără precauție, se evitau primejdiile și expunerea inutilă, fiindcă trebuia asigurată protejarea Mariei și a copilului. Cei ce locuiau pe Valea Vâlsanului, a Râului-Doamnei și a Râului-Târgului, șopteau în taină că „Haiducii Muscelului” erau bine, undeva, sus în munți și de acolo le venea oamenilor de bună-credință speranța că va fi și mai bine, „Haiducii” se vor bate pentru dreptate și libertate.

                Se aflase că s-a născut o fetiță acolo, sus, iar sătenii vedeau în aceasta lumina unei împliniri adevărate, a unei mari nădejdi.

                Anchetele erau sălbatice.

                – Unde-s bandiții, tâlharilor? Era întrebarea tip a Securității și a Miliției, când oamenii erau anchetați și bătuți, sălbatic.

                – Nu știu! Nu i-am văzut! Răspundeau și Vică Berevoianu, și Nel Preda – din Nucșoara – și soții Gheorghe și Filofteia Tomeci – din Galeș – și Constantin Popescu – venit din Gorj, anchetat și condamnat, ca atâția alții… Doamne, câți! …Câți!…

                Securitatea nu dormea. Îi căuta asiduu, dar fără rezultat. Se raporta la Pitești și la București, însă nu aduceau rezultate concrete. Lumea îi proteja pe „Haiduci”, îi sprijinea și, chiar dacă în toată țara Rezistența fusese înăbușită în sânge, grupurile Arsenescu-Arnăuțoiu se încăpățânau să reziste, aici, în Muscel.

                O mulțime de trupe, de batalioane acționau din ce în ce mai perfid și mai insistent, dar pe „băieți” nu-i puteau găsi.

                Fuseseră uciși, în înfruntări, prin munți, oameni nevinovați și Securitatea le atribuia grupurilor Arnăuțoiu și Arsenescu aceste crime, ca ei să fie urâți de oameni și trădați mai ușor.

                – Zvonurile, minciuna și trădarea! Iată cheia luptei noastre cu bandiții din munți, tovarăși! zise într-o dimineață, enervat la culme, căpitanul Cârnu. Trecuse atât amar de vreme și oamenii lui din subordine nu reușiseră să prindă firele tainice, care să-i ducă la adăpostul lui Toma și Petrică.

                Oare câte bobârnace mai lom noi pentru bandiții ăștia?

                Ce-așteptăm? Să ne retrogradeze tovarășii dă mai sus pă toți? întrebă cu ură nestăvilită „vestitul” Cârnu, din ale cărui anchete nu scăpau unii, nici măcar cu viață.

                „Zvonurile, minciuna și trădarea!” Da! „Trădarea!” – aceasta e cheia cumplită a capcanei, în care trebuie să cadă răpus neînfricatul „vultur al Muscelului” – cum îi spuneau oamenii, în taină, lui Toma, când vorbeau despre el și „Haiducii” lui.