VIOLETA DANIELA MÎNDRU, Lampioane de hârtie – poeme

VIOLETA DANIELA MÎNDRU, Lampioane de hârtie – poeme*

Apus

Peste această colină care a fost odată o stâncă
s-au înălțat copacii, vocile de copii, destinele
Aerul serii se cocea între noi ca o pace binecuvântată
iar murmurul păsărilor ca o abdicare
în fața unui adevăr.

Te-am căutat în lampioanele oranj uscate și foșnitoare
Era apusul peste pădurea tăcută iar eu
mă jucam cu șoaptele tale când dulci, când amare.

Purtam pe degete inele de rouă
în care se oglindeau petice de cer

Gândul dădea ocol pe deasupra ca o acvilă.

Cu trupul desfrunzit…

O toamnă pe sfârșite înduioșează cu goliciunea ei
ca o poezie al cărei înțeles intuit
ți se așază la picioare, mai ispititoare
decât paloarea mată a pielii iubitei
la vârsta maturității
mai fascinantă decât premoniția
unui somn iernatic

Amintirile devin rapsodie
Ecourile lor se sting undeva
între cafeniul dur al solului
și albastrul domol al cerului

după ele, doar tăcere
și un trup desfrunzit…

Nu voi spune nimănui

Nu-mi retrag privirea
de la icoana Dreptei Judecăți
Nu clipesc, nu respir
nu se mișcă decât petalele florilor
atinse de aripi de heruvimi nevăzuți
Pot să trec mai departe
și nu voi spune nimănui
cum am ajuns aici
cum am plecat genunchii
cum am atins cu fruntea,
cu ochii închiși, pământul
și cum am simțit că un înger trecea prin vitralii
să mă ridice, să mă îndrept și să plec

Când am deschis ochii, te-am surprins
ascunzându-ți aripile

Ultimul confident

O zi repetabilă precum certitudinea
trecerii momentului prezent
Femeia ce pășește
cu trupul drept ca o lumânare arzând
și fruntea lovind cu insistență la poarta cerului
uneori parcă n-ar mai vrea nimic
Alteori tăcerea ei strigă și inima…
inima în chimvale răsunătoare cântă
ode luminii ca pasărea mică, cenușie,
care în zori cântă victoria zilei asupra nopții

Pământul fecund urzește rădăcini
Din trupuri putrezite de oameni, de păsări, de flori
Fiecare fărâmă prefăcută în lut devine viitor
Pământul hulpav își mestecă supraviețuitorii
cu migală, rând pe rând
Miile de ani de evoluție nu i-au corectat prostul obicei
mor oameni
nasc oameni
și lutul în lut se întoarce.

Femeia ce trece cu trupul moale
se împuținează
întreaga ei existență strigă.
Și-a scris visurile pe lampioane de hârtie.
Cerul este ultimul ei confident

Noaptea în molatice gesturi de felină

În unele zile ferestrele se umplu de priviri ironice
Pe uși intră și ies crengi înfrunzite,
împletite cu ramuri uscate spinoase.
Cuvintele sunt muguri falși de bumbac
înțeapă crunt și absorb totodată sângele.

În veșminte porți un miros ciudat
de înăbușită ardere
de rășini parfumate în orizonturi trandafirii
de umblet leonin furișat prin înalte ierburi uscate…

În patul deznădejdii simptomele morții sfârtecă rărunchii
cum trosnesc oasele în îmbrățișarea unui șarpe constrictor.
Alunecătoare pământuri te atrag înlăuntrul lor
și ceea ce moare în tine
moare și mai mult în afara ta
iar noaptea în molatice gesturi de felină
se trece…

Culorile din vitralii

Cu ochii larg deschiși așteptam
să se scurgă albastrul nopții
să învie apele limpezi
Călătorisem îndelung osteniseră lianele
aurii de care mă agățam între o amintire și alta
Întunericul se răzvrătea și din el
se desprindeau trepte circulare
care urcau până la nori
Cuvintele pictate în vitralii valsau
își roteau faldurile de sticlă
și deveneau incandescente.

Mă așteptai câteva trepte mai sus
Din când în când te asigurai
că nu mi s-au rătăcit pașii
În mine țipătul devenea cenușiu
ca zarea de toamnă culorile din vitralii
se amestecau sub pleoape
și se scurgeau pe caldarâm
într-o doină de jale.
Tăcerile se făceau lipicioase ploile reci
se cuibăreau între coaste cum ai lega aripile
Unei păsări rănite, iar ea s-ar stinge de dorul zborului.

Despre răsărituri vineții nu ți-am vorbit
Ochii priveau lăuntric
Inima sângera tăcută fiecare pulsație
Era un vis spulberat
Cuvintele spărseseră vitraliile
Tu urcai fără a privi în urmă.

*Semanal editorial. Poeme extrase din volumul în curs de apariție, „Lampioane de hârtie – poeme”.