Taborul ca spaţiu divin al Poeziei

Volumul ,,Tabor’’, cu sub titlul ,,liturghisire”, apărut la Editura Zona Publisher din Iaşi, în colecţia ,,Poesis”, propune lectorului o experienţă extrem de interesantă. Titlul trimite, fireşte, la momentul evanghelic al Taborului, în care Iisus se manifestă în toată splendoarea divină. Această experienţă unică în existenţa cristică a suscitat şi va continua să suscite, pe bună dreptate, fervente comentarii… Textele pe care ni le propune Cornel Paiu, sub acest titlu incitant, nu sunt însă comentarii ale acestei întâmplări cristice ci, ca orice volum de poezie, ci sunt un discurs poetic, despre poezie şi uneltele sale, adresat, fireşte, lectorului de poezie. În acest context, cuvintele de factură religioasă capătă o complexă şi profundă încărcătură metaforică.

Cea mai persistentă metaforă este aceea a trupului, care apare ca atare, în sintagme pline de semnificaţii: ,,trupul din tării” sau, ,,peşterile trupului”; critica a observat diferenţa între ,,trupul din urmă” şi ,,trupul de pulbere”, structurându-se o artă poetică sui generis. Ultimul ,,cel de pulbere, marchează concretul existenţial şi general uman ca elemente fundamentale: Frumuseţea, Binele, Adevărul, Legea, Dreptatea, Credinţa sau Nădejdea. Scrierea cu majuscule sugerează dimensiunea arhetipală a acestor concepte. Cât despre ,,trupul din urmă” el este cel care cuprinde (p. 140) ,,toate potenţele/ toate definţiile”.

Autorul nostru beneficiază de un lexic extrem de bogat, cu nuanţări valorizate poetic şi care, prin intermediul exprimării liturgice, capătă semnificaţii filosofice şi simbolice profunde. Intrând în ,,laboratorul poetic” putem constata că autorul nostru utilizează un vocabular cuprinzând cuvinte simple, din fondul principal lexical. El este, însă, un maestru al asociaţiilor surprinzătoare (repetiţii, metafore, inversiuni) care dau lectorului sentimentul de complexitate şi profunzime a scriiturii.

Ca orice poet modern – căci el este, cu siguranţă, unul – Cornel Paiu meditează asupra sensurilor Poeziei, ca în textul 1.207, printre altele, – căci sunt multe astfel de texte autoreferenţiale în care poezia se îndreaptă spre propriul ,,trup poetic”, contemplându-l şi contemplându-se, narcisiac. Poetul percepe neliniştea creatoare de la începutul lumii drept ,,o aripă de înger/ zbatându-se/ între coaste de nor” dar imaginea sfârşitului lumilor este sfâşietoare: trupul de pulbere este ,,cicatrizat de durere/ rănit de frumuseţe / sfarâmat de cădere” începutul şi finalul contopindu-se. Recunoaştem o formulă lirică surprinzătoare şi postmodernă, aceea a morţii, cauzată de frumuseţe.

Pentru a suscita interesul posibilului lector, poetul utilizează, cum am mai spus, cuvinte simple, asemeni celor pe care Dumnezeu le-a utilizat când a făcut lumea: frumuseţea este dată de felul în care sunt ele utilizate. Repetiţile, de exemplu, sunt obsedante şi modifică, de la un vers la altul, intregul context, conferindu-i multiple semnificaţii (p. 252-53 şi nu numai). Acum înţelegem de ce autorul şi-a numit textele ,,liturghisire”, adică o melodie lirică, uşor monotonă, prelungă, pe care a reuşit să o realizeze prin cuvânt (aici este, credem noi, noutatea textelor lui Cornel Paiu): textul ,,în veşnicie” este semnificativ, dar nu e unicul. Cred că nu greşesc afirmând că, din câte ştiu, poetul nostru este unul care utilizează în mod magistral valorile poetice ale repetiţiei.

Fiindcă vorbim de aspectele tehnice ale textelor lui Cornel Paiu, trebuie să amintim şi de metaforele autorului ca alte modalităţi speciale de valorizare poetică. Poetul utilzeaza atât metaforele ,,explicite, ample şi detaliate”, ca în textele 1.10, 1.132 sau 1.133. Când ideea poetică se înfăţisează prin elemente adăugite, poetul pare că… ne invită în propriul laborator poetic unde încearcă cuvintele, metaforic vorbind, până le găseşte pe cele de care are nevoie… iar noi asistăm la acest travaliu care e, în fond, tot poezie.

O altă categorie de metafore sunt cele esenţiale (acum se cuvine să ne aducem aminte că autorul nostru este, deloc întâmplător, inventatorul direcţiei literar-artistice, ,,Esenţialismul”, la care noi ne-am referit sintetic într-un articol publicat de revista “Clepsydra”, în 2013), liminare; acestea sunt clare şi concise, aşa cum sunt în textele 2.30, 2.31 sau 2.32.

Pentru a realiza adâncirea unei metafore, autorul se slujeste şi de paranteze care au un rol definitoriu – deşi nu s-ar crede – în obţinerea unei perspective diferite asupra realităţii poetice; texte ca 1.157, 1.158, 1.45 sau 1.44 exemplifică ideea.

Nu trebuie să uităm aspectul scris al textului: probabil textele scrise cu litere mici ne vorbesc, poate, de modestia poetului care se apropie cu umilinţă de Cuvânt. Cartea de faţă, ne lasă autorul să înţelegem, este rodul unor sedimentări poetice îndelungi, între anii 2005-2013, timp în care autorul şi-a şlefuit uneltele necesare sculptării ,,trupului poetic”, (pentru a utilize o metaforă în spiritul poetului nostru) pe care ni-l propune spre disecţia critică.

Trebuie să spunem că frumuseţea cărţii este sporită de prezenţa elementelor picturale, aparţinând lui Cristian-Ionel Prisecaru şi care sunt adevărate ,,lecturi” ale textului poetic sau, de ce nu, prime/ alte comentarii ale acestuia. Şi într-un caz şi în celălalt, ele sporesc frumuseţea şi profunzimea cărţii.