Silvia MĂNDĂȘESCU, Primii pași prin „Poarta Balcanilor” – Între alb și negru, dar nu cenușiu

Primii pași prin „Poarta Balcanilor” – Între alb și negru, dar nu cenușiu

De multă vreme îmi dorisem să cunosc, mai îndeaproape istoria fascinantă a oamenilor trăitori în mijlocul unei istorii frământate din Balcani și, cum „la capătul unei dorințe intense se ivește și calea”, iată că, la cumpăna dintre anii 2025-2026, mi s-a oferit prilejul de a petrece Revelionul în Albania „Țara vulturilor dintre munte și mare”, prin intermediul Agenției Turistice Dal – Travel. Se propunea un circuit de 7 zile. Eram 10 oameni și un însoțitor de grup tânăr, dar extrem de profesionist, atent, plăcut, cu o voce radiofonică și dicție de actor, ceea ce ne-a facilitat atenția mereu trează – Alexandru Cârlan. Surpriza descoperirii locurilor a fost amplificată de ghidul local, Bjordi Xhafa, un albanez tânăr, cu patria sa în suflet și sufletul cât o patrie, de la care am înțeles încă din primele clipe, că una dintre prioritățile de dezvoltare ale Albaniei, în acest moment, o reprezintă turismul.

Explicațiile sale bogate, atât în autocar, cât și „pe teren”, au valorat cât un minister de resort și o ambasadă la un loc, suprapunându-se pe informațiile noastre anterioare, dispersate, despre această țară izolată în comunism, condusă de Enver Hoxha vreme de 45 de ani, complet atee și cucerită de-a lungul istoriei de greci, romani, venețieni, otomani, sfâșiată și de războaiele interne, dar care și-a câștigat dreptul la emancipare din 1991 și cu care noi, românii, am avut de-a lungul vremurilor relații de prietenie și întrajutorare. Erau multe opțiuni la Agenție pentru Revelion, dar „ceva” mă trimitea ACOLO!

Tirana: Piața Skanderberg, Turnul cu ceas (Kulla e Sahatit), Muzeul Național și Moscheia Et’hem Bey

Primul contact cu pământul albanez a fost în Tirana, capitala țării, despre care citisem că a fost fondată în 1614, devenind capitală în 1920, fiind favorizată de poziția geografică – situată pe râul Ishëm, la aproximativ 32 km de coasta Mării Adriatice. Pe măsură ce călătoria noastră progresa, înțelegeam că nu am intrat într-o țară obișnuită, ci într-una care a trăit mult timp cu spatele la lume. Albanezii își numesc țara „Shqipëria”. Din punct de vedere lingvistic, numele vine de la „shqip”, care înseamnă „clar” sau „inteligibil”, adică „tărâmul care vorbește aceeași limbă”. În același timp, în cultura populară, Albania este numită adesea „Țara Vulturilor”, pentru că vulturul este simbol național și pentru că țara este extrem de muntoasă. Cele două interpretări coexistă și astăzi. Vulturul nu este doar un simbol pe steag, ci o metaforă profundă: o pasăre solitară, puternică, ce trăiește în munții înalți și nu acceptă să fie dominată. Geografia Albaniei explică multe din istoria ei. Este o țară mică, dar extrem de muntoasă.

Harta fizică și Drapelul Albaniei

Munții au fost, secole la rând, aliatul și blestemul albanezilor. I-au protejat de invazii, dar i-au și izolat. Drumurile dificile, satele ascunse în văi adânci, lipsa câmpiilor largi – toate acestea au făcut ca Albania să rămână multă vreme în afara marilor rute comerciale europene. Această izolare geografică a fost dublată, în secolul XX, de o izolare politică aproape totală. Albania a trecut printr-o formă de comunism extrem, poate cea mai dură din Europa. Cât despre unitatea limbii, există două dialecte, dar este totuși unitară: cel din nordul țării este mai aspru și considerat ca fiind mai legat de limba strămoșilor iliri, iar cel din sud, mai blajin, purtând influențele numeroase ale celor care au invadat de-a lungul vremii acest teritoriu.

Să ne întoarcem în timp…

Ideologia comunistă a fost dintotdeauna în conflict cu religia, căutând neîncetat să se impună deasupra ei. „Cu mândrie”, Enver Hoxha a proclamat Albania drept „primul și unicul stat ateu din lume”, la 6 februarie 1967, trimițând țara într-un tunel întunecat căruia nu i se mai vedea capătul. Mai ales franciscanilor și iezuiților li s-a confiscat totul, distrugându-se, printre altele, numeroase valori artistice și culturale, precum bibliotecile și muzeele lor, sau închizându-se școlile și seminariile. Anul 1967 avea să reprezinte, într-un fel, apogeul campaniei împotriva credinței. A început un val de răzbunări împotriva lăcașurilor de cult, în urma căruia au fost distruse, închise sau transformate 2.169 de asemenea edificii, dintre care 1.665 erau biserici, mănăstiri și parohii. Cele mai faimoase biserici transformate au fost Catedrala Sfântului Ștefan și Biserica Sfântului Francisc, prima devenind sală de sport, iar a doua sală de cinema. Persecuția împotriva clerului a continuat, iar acest lucru reiese și din documentele care reflectă relația lui Enver Hoxha cu Maica Tereza. În ciuda rugăminților sale de a veni în Albania pentru a-și vedea mama bolnavă, nu i s-a permis niciodată să pășească pe pământul natal. Astfel, ea nu și-a mai văzut niciodată mama, care a murit cu fotografia fiicei în mâini. Constituția din 1976 a oficializat, prin articolul 37, următorul principiu: „Statul nu recunoaște nicio religie și sprijină și dezvoltă propaganda ateistă pentru a înrădăcina în oameni concepția materialist-științifică asupra lumii.” Dictatorul nu înțelegea că sufletul albanezului nu putea fi condamnat la moarte. Tocmai acel suflet a făcut ca acest popor să-și continue drumul prin tunelul întunecat, unde, la capătul său, cândva avea să răsară lumina. A fost o țară care s-a „certat”, pe rând, cu Iugoslavia, Uniunea Sovietică și China, rămânând practic singură. Albanezii au crescut cu ideea că sunt înconjurați de dușmani și că trebuie să se apere permanent. De aici vin miile de buncăre  pe care le-am văzut în toată țara, inclusiv în locuri unde par inutile. Pentru aceste bunkăre dictatorul  a trimis ingineri în Korea de Nord în Vietnam și în China de unde a fost importată tehnologia de construire a lor. Astăzi Albania este în plină transformare. Este o țară tânără, nu doar ca populație, ci ca stat modern. Mulți albanezi de 40-50 de ani au trăit în două lumi complet diferite: copilăria în comunism și maturitatea într-o societate deschisă. Acest lucru se simte în mentalitate, în modul de a vorbi, în felul în care privesc străinii. Tirana, capitala țării, reflectă perfect această tranziție. Este un oraș relativ tânăr. A devenit capitala țării abia în 1920, după ce țara și-a căpătat independența. În perioada comunistă, Tirana era un oraș rigid, auster, controlat. După 1991, orașul a explodat în culoare, cafenele, artă urbană. Se pot vedea clădiri comuniste gri lângă turnuri moderne, blocuri vechi alături de clădiri noi din sticlă. Nu este un oraș perfect, dar este un oraș viu.

Castelul Petrela și Castelul Preza 

Albanezii sunt mari băutori de cafea, cafeaua nefiind doar o băutură, ci un ritual social. Cafenelele sunt locuri de întâlnire, de discuții, de observat viața.

În Tirana, dar și în orașele mai mici, oamenii stăteau ore întregi la cafea, chiar și iarna. Este modul lor de a fi împreună. Părăsind Tirana, intrăm într-o altă Albanie – cea a drumurilor vechi, a orașelor de tranzit, a vieții simple. Elbasan este un astfel de oraș. Nu este spectaculos turistic, dar este autentic. Aici ni se dezvăluie Albania reală: piețe, mici magazine, oameni grăbiți, copii care se joacă. În antichitate, pe aici trecea Via Egnatia, marele drum roman care lega Marea Adriatică de Constantinopol. Elbasan a fost mereu un punct de trecere, un loc unde istoria a trecut, dar nu s-a oprit.

Elbasan

De-a lungul istoriei, Elbasan nu a fost un oraș al puterii, ci un oraș al tranzitului. A funcționat ca punct de oprire, schimb, aprovizionare și întâlnire între lumi diferite. Acest rol a influențat profund mentalitatea locuitorilor. Magazinele, piețele, cafenelele sunt pentru localnici, nu pentru vizitatori. Ritmul este mai lent decât în Tirana, dar mai organizat decât în orașele mici. Elbasan este considerat „inima” Albaniei și unul dintre cele mai mari orașe ale țării. Această zonă a fost locuită încă din antichitate, datorită poziției geografice și climei favorabile. Fiind așezat la intersecția drumurilor istorice importante, supraviețuirea și dezvoltarea au fost condiționate de factori istorici. Zona Elbasan a fost locuită încă din secolul I d.Hr. istoricul Ptolemeu menționând-o ca Skampis. Castelul Skampis, construit în timpul împăratului roman Dioclețian (284 – 305 d.Hr.), pe traseul vechiului drum Egnatia, a avut un rol important în nașterea, dezvoltarea, dar și decăderea orașului.

Castelul Skampis

Creșterea economică a orașului Skampis nu a durat mult, din cauza triburilor germanice vizigote și ostrogote debarcate în zonă. Orașul a renăscut sub domnia împăraților bizantini Anastasiu I (430 – 518) și Iustinian (527 – 565). Au fost reconstruite zidurile impunătoare ale orașului și, în 519, acesta s-a transformat într-un important centru militar și episcopal. Pentru prima dată este menționat Skampis în documentele istorice în 1338, după care numele i-a fost transferat râului care trecea în apropierea zonei.

În 1446, sultanul Mehmed al II-lea a fost convins să reconstruiască castelul romano – bizantin, pe care l-a numit Ilbasan. Castelul are două intrări și 26 de turnuri, fiind locuit și astăzi. Caravanele de cai din Elbasan, Tirana și Durrës erau încărcate aici cu uleiuri, măsline și alte mărfuri, ajungând până la Salonic și Constantinopol.

În perioada republicană, drumul Egnatia a avut un caracter militar, mai cu seamă în timpul războiului romano-macedonean. După aceea, el a devenit o cale de comunicație importantă din punct de vedere economic, care lega Italia apenină cu Balcanii de sud, Asia Mică și Orientul Apropiat. Oamenii din Elbasan sunt percepuți și astăzi ca fiind practici, adaptabili și extrem de corecți, fiind consacrată formula „preț de Elbasan”.

Elbasan este în prezent un oraș care nu epatează, dar unde se construiește constant. El nu și-a conturat identitatea pe spectacolul cultural, nefiind un oraș al marilor festivaluri sau al simbolurilor naționale. Identitatea lui a rămas una discretă, bazată pe continuitate și adaptare, cu oameni orientați spre muncă și stabilitate. În Elbasan, educația a avut un rol preponderent, orașul fiind mult timp asociat cu școli, licee și formarea profesorilor. El nu este un oraș al elitelor strălucitoare, ci al clasei de mijloc educate. În perioada interbelică și mai ales în perioada comunistă, Elbasan a furnizat profesori, ingineri, cadre tehnice, funcționari. Aceasta explică de ce acest oraș este văzut ca unul „echilibrat”, fără excese, dar cu o bază socială stabilă.

În perioada comunistă, orașul era puternic industrializat, în special în metalurgie, ceea ce îi adusese locuri de muncă stabile, urbanizare rapidă, dar și poluare severă. După 1991, prăbușirea industriei a afectat puternic orașul. Mulți oameni și-au pierdut locurile de muncă, iar Elbasan a trecut printr-o perioadă dificilă. Acest lucru explică de ce orașul nu a cunoscut o dezvoltare turistică rapidă, dar și de ce există o anumită sobrietate socială. Elbasan este un bun exemplu al Albaniei de mijloc. Nu este sărac, dar nici prosper. Nu este tradițional rigid, dar nici cosmopolit. Este orașul în care poți vedea cel mai bine cum trăiesc familiile obișnuite, cum se echilibrează salariile mici cu ajutorul diasporei.

Biserica Sf. Pricopie (Biserica Ortodoxă Sf. Prokop situată în interiorul Parcului Mare din Tirana (Parku i Madh i Tiranës), amplasată pe un deal în zona de sud a orașului, în apropierea lacului artificial.

Cum funcționează viața fără turism intens

Pentru turist, Elbasan poate părea o oprire modestă. Pentru înțelegerea Albaniei însă, este un punct – cheie, arătând Albania fără vitrină, explicând calea de mijloc și oferind context pentru diferențele regionale. Ce nu se vede la prima oprire este faptul că , Elbasan este unul dintre orașele care, în Albania, spun mai mult despre structura societății decât despre turism. Este genul de oraș care nu impresionează imediat, dar care explică multe dintre lucrurile observate ulterior: de ce oamenii sunt pragmatici, de ce familia contează atât de mult, de ce schimbările sunt prudente.

La prima vedere, Elbasan nu impresionează spectaculos. Nu are o poziție montană dramatică, nu este oraș de coastă, nu este capitală. Tocmai de aceea este extrem de relevant pentru a înțelege Albania reală. El trăiește în mare parte cu ajutorul diasporei, iar ghidul nostru albanez ne-a spus că, pentru albanezul tânăr, trei lucruri sunt importante: interiorul casei (să fie frumos și primitor), să aibă o mașină bună – întrucât infrastructura este încă în curs de perfecționare, albanezii fiind adepții mașinilor Mercedes și Volkswagen, preferabil puternice – și o nuntă spectaculoasă. Întrucât mulți tineri lucrează în afara granițelor țării, își găsesc perechea pentru viață, fie din rândul conaționalilor, fie dintre români, pe care îi consideră foarte apropiați cultural. Oricum și la ei, ca și la noi, nunțile au devenit mai rezonabile fiind invitați doar cei apropiați, familia și prietenii.

Călătoria noastră continuă spre est, iar peisajul se schimbă din nou. Munții devin mai înalți, aerul mai rece, iar în față ni se deschide Lacul Ohrid, unul dintre cele mai vechi lacuri din Europa și unul dintre cele mai curate. Apa sa a fost considerată dintotdeauna specială. În prezent, lacul este împărțit între trei țări: Albania, Macedonia și Grecia. În perioada comunistă, liderii albanezi aveau aici case de vacanță; era una dintre puținele zone unde puteai simți un strop de libertate, departe de capitală.

Lacul Ohrid  sau lacul care se confundă cu marea

Pogradee este un orășel liniștit, așezat pe malul lacului. Este cunoscut ca oraș al poeziei și al plimbărilor. Aici ritmul este lent: oamenii se plimbă, privesc apa, discută. Este genul de loc care te obligă să încetinești. Lacul Pogradee este situat cu aproximativ 150 de metri mai sus decât Ohridul, iar un izvor aduce apa direct în Lacul Ohrid. Din Ohrid se pescuiește, în anumite perioade ale anului, o specie aparte de pește de apă dulce – Koranul, pe care am avut prilejul să o savurăm, asemănătoare păstrăvului de la noi. Prin apropierea lacului Pogradee se spune că a trecut Apostolul Pavel în timpul pelerinajului său spre Constantinopol.

Lacul Pogradee

Popasul primei zile de călătorie a fost la Korce (Korçë) – un oraș diferit de tot ceea ce am văzut până acum. Korçë este considerat sufletul cultural al Albaniei și este înconjurat de Munții Morava. Aici s-a deschis prima școală în limba albaneză, într-o perioadă în care identitatea națională era sub presiune. Pentru albanezi, limba a fost arma lor cea mai puternică. Korçë este asociată cu muzica, educația și celebra tradiție a serenadelor – cântece de dragoste cântate seara, sub ferestre. Chiar și astăzi, în anumite seri, aceste cântece pot fi auzite în centrul vechi. Atmosfera orașului este mai elegantă, mai liniștită, iar mulți albanezi spun că, Korçë seamănă mai mult cu un oraș din Europa Centrală decât cu restul țării. Korçë este un oraș care, pentru albanezi, înseamnă mai mult decât pare la prima vedere. Zona pe care se întinde orașul a fost habitat ilir. Numele Korçë apare pentru prima dată în registrele istorice din secolul al XV-lea, unde figurează ca centru comercial și artizanal, în special pentru confecționarea covoarelor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit cel mai mare centru comercial și cultural din Albania. Mulți o consideră conștiința culturală a Albaniei. Nu este cel mai mare oraș, nu este capitală, nu este port, dar este locul unde ideea de identitate națională a prins rădăcini solide.

 Korçë – Prima școală albaneză și Casa (Muzeul) Gjon Mili

Pentru a înțelege de ce Korçë are acest statut, trebuie să ne întoarcem în secolul al XIX-lea. În acea perioadă, Albania nu exista ca stat. Teritoriul era parte a Imperiului Otoman, iar populația era împărțită nu în națiuni, ci în comunități religioase și regionale. Limba albaneză nu era încurajată oficial, iar educația se făcea în alte limbi – greacă, turcă sau italiană – în funcție de zonă și de influențele locale. În acest context, deschiderea primei școli în limba albaneză, în anul 1887, la Korçë, a fost un act extrem de curajos. Nu a fost doar o decizie pedagogică, ci una profund politică. A învăța copiii în limba albaneză însemna a afirma existența unui popor albanez cu o identitate distinctă. Pentru a fi deschisă prima școală în limba albaneză, intelectualitatea orașului a cerut aprobarea Pașei, care a condiționat deschiderea acesteia de semnăturile a 300 de familii – condiție care a fost îndeplinită. Alfabetul era în trei caractere diferite: grec, arab și latin. Neexistând o tiparniță potrivită, s-a apelat la diaspora albaneză din București, unde au fost tipărite manualele. S-a deschis o școală mixtă, atât pentru fete, cât și pentru băieți. În primul an s-au prezentat doar trei copii, familiilor fiindu-le teamă să își trimită copiii la școală. În cel de-al doilea an însă, prezența micilor școlari a fost impresionantă: 120 de copii au trecut pragul școlii. Există mai multe interpretări privind motivul pentru care Korçë a devenit centru educațional: unii istorici consideră că orașul avea deja o clasă de mijloc educată, formată din negustori și intelectuali care călătoriseră în afara țării; alții susțin că poziția geografică, aflată aproape de granițele culturale ale Balcanilor, a favorizat circulația ideilor moderne; mai există și ipoteza conform căreia influența comunității aromâne și a diasporei a jucat un rol important. Cel mai probabil, toate aceste elemente au condus la cristalizarea limbii albaneze.

Korçë – Catedrala Învierii și Muzeul de Artă Medievală

Korçë a fost mult timp un oraș al contrastelor: pe de o parte, profund tradițional; pe de altă parte, surprinzător de modern în gândire. Există un respect aparte pentru educație, pentru conversația calmă, pentru spațiul personal. Muzica ocupă un loc special în viața orașului. Korçë este celebră pentru serenatele sale – cântece de dragoste cântate seara, sub ferestre. Originea acestora este discutată: unii le leagă de influența italiană, alții de tradiția grecească sau aromână; mai există și interpretarea conform căreia serenatele sunt o adaptare locală a unor cântece balcanice mai vechi. Indiferent de origine, ele au devenit un simbol al orașului și al unei sensibilități aparte. Pe bulevardul central al orașului se află casa lui Gjon Mili, provenit dintr-o familie de artiști. Acesta și-a petrecut copilăria în România, a urmat cursurile Colegiului Național din București și a emigrat în Statele Unite în 1923, unde și-a dezvoltat talentul pentru arta fotografică, contribuind totodată la îmbunătățirea aparatelor de fotografiat. A fost albanezul care i-a fotografiat pe unii dintre cei mai mari artiști ai vremii: Pablo Picasso, Salvador Dali, Marilyn Monroe, regizorul Alfred Hitchcock, compozitorul Igor Stravinski. Korçë avea, conform tradiției, 365 de biserici, pentru toate confesiunile. Este și astăzi orașul cu cea mai mare catedrală ortodoxă din Albania – Catedrala Învierii. Ridicată după 1991, aceasta a fost construită sub coordonarea unui episcop grec, vorbitor a șase limbi, care a rămas în țară timp de 33 de ani, dar nu a învățat niciun cuvânt în limba albaneză, lucru care a nemulțumit comunitatea locală. Catedrala a fost construită cu fonduri provenite în mare parte din Grecia, iar sfinții pictați în interior poartă denumiri duble, in albaneza și grecaca moderna. În prezent, episcopul este albanez, cel grec încheindu-și misiunea și trecând la cele veșnice.

Korçë este orașul cu cele mai numeroase muzee, printre care Muzeul de Artă Medievală, care pune la dispoziție o colecție impresionantă de icoane recuperate de specialiști din bisericile „sacrificate” în timpul regimului comunist. Pe lângă icoanele realizate de iconograful Onufri, al cărui roșu a fost comparat cu albastrul impunător al lui Michelangelo, m-a impresionat în mod deosebit icoana Arhanghelului Mihail – această „Gioconda a Orientului”, privirea impunătoare a Conducătorului oștilor cerești părand că te urmărește pretutindeni. De asemenea, muzeul adăpostește o catapeteasmă întreagă, lăsând să se vadă finețea lucrăturii, migala și devotamentul pictorilor iconari.

Korçë – Muzeul de Artă Medievală; Arhanghelul Mihail și Fecioara Maria însărcinată

Icoana Maicii Domnului însărcinate din colecția acestui muzeu o prezintă pe Fecioara Maria șezând pe tron, iar Pruncul Iisus încă nenăscut. Această reprezentare a Mariei însărcinate este extrem de rară în arta ortodoxă răsăriteană, existând doar patru astfel de icoane în întreaga lume, una dintre ele fiind aceasta, tipică stilului bizantin și postbizantin. Fundalul aurit și culorile vibrante accentuează sacralitatea scenei, deși subiectul iconografic este rar. Prin reprezentarea lui Iisus ca Prunc aflat încă în pântece, icoana evidențiază întruparea Cuvântului (Logosului) în trupul Fecioarei. Astfel, Maria devine simbol al Noului Adam și al speranței într-o lume nouă – prin întruparea divină – căpătând un înalt înțeles mântuitor. Această perspectivă teologică evidențiază legătura dintre sacrul (viața divină) și maternitatea umană.

Părăsind Korçë și îndreptându-ne spre Dardha, intrăm într-o altă lume. Drumul urcă, peisajul se schimbă, iar orașul rămâne în urmă. Intrăm în Albania satului de munte, o Albanie care a supraviețuit prin adaptare și izolare.

 Dardha: sat idilic de munte și stațiune.

Dardha este un sat cu o poveste puternică. A fost fondat în urmă cu aproximativ trei secole, într-o perioadă în care mulți oameni au ales să se retragă în zone greu accesibile. Numele său, tradus, înseamnă „pară”, referindu-se la un păr sălbatic care a devenit un reper al zonei. Motivațiile fondatorilor au fost diferite și trebuie menționate corect.

– O primă interpretare susține că fondatorii satului au refuzat să se convertească la islam în perioada otomană și au ales izolarea pentru a-și păstra credința.

– O a doua interpretare spune că a fost vorba mai degrabă de dorința de autonomie economică și socială, nu strict religioasă.

–  Mai există și ideea că satul a apărut ca refugiu temporar, care ulterior a devenit permanent.

Cel mai probabil, adevărul se află undeva între aceste variante. „Para”, ca simbol, reprezintă un fruct simplu, dar rezistent, capabil să supraviețuiască frigului și vântului.

Viața în Dardha a fost întotdeauna grea. Iarna este lungă, drumurile pot fi închise, iar resursele sunt limitate. Oamenii au trăit din păstorit, agricultură de subzistență și muncă sezonieră. Mulți bărbați plecau luni întregi pentru a lucra în alte regiuni sau în afara țării, trimițând bani acasă. Această migrație sezonieră a creat un tip special de comunitate: femeile rămase acasă aveau un rol mult mai activ decât în alte sate. Ele gestionau gospodăria, animalele și educația copiilor. În acest sens, Dardha este un exemplu interesant de adaptare socială. În secolul al XIX-lea, satul era cunoscut și pentru un fel de „paradă a modei” în ceea ce privește portul popular. Casele sunt din piatră, inclusiv acoperișul.

În perioada comunistă, viața satului s-a schimbat, dar nu radical. Colectivizarea a ajuns și aici, însă izolarea geografică a făcut ca multe practici tradiționale să continue. Dardha nu a fost un sat privilegiat, dar nici complet abandonat. Regimul avea nevoie de control, dar și de stabilitate în zonele de munte.

Astăzi, Dardha este cunoscută ca stațiune montană. Turismul a adus pensiuni, restaurante și activități de iarnă. Există însă opinii diferite în rândul localnicilor: unii văd turismul ca o șansă economică vitală; alții se tem că satul își pierde identitatea și ritmul tradițional.

Această tensiune între conservare și dezvoltare este vizibilă și reprezintă, de fapt, una dintre marile teme ale Albaniei contemporane. Pentru vizitator, Dardha oferă o experiență rară: liniște, timp și simplitate. Mâncarea este consistentă, bazată pe produse locale. Vinul fiert și raki-ul fac parte din ritualul iernii. Conversațiile sunt lente, iar privirile se pierd în munți. Întoarcerea spre Korçë, seara, este un moment de tranziție. Lăsăm în urmă satul de munte și revenim la oraș, dar nu suntem aceiași. Ziua de astăzi ne-a arătat Albania oamenilor simpli, a deciziilor grele și a adaptării continue. Această zi pregătește terenul pentru următoarea etapă: Voskopoje, un loc care ne arată ce se întâmplă atunci când o comunitate atinge apogeul și apoi dispare aproape complet.

Voskopoje – gloria, căderea și memoria

Ziua de astăzi este una dintre cele mai profunde ale circuitului, pentru că ne aduce într-un loc care ne obligă să gândim istoria altfel.

Strada Viktor Efimiu din orașul albanez Korçë  și Biserica Sf. Nicolae de pe strada Viktor Eftimiu din satul Voskopoje

Voskopoje nu este o poveste despre progres liniar, despre creștere continuă sau despre succes garantat. Este o poveste despre glorie neașteptată, fragilitate și dispariție. Pentru a înțelege Voskopoje, trebuie să renunțăm la perspectiva modernă, în care statele naționale sunt clar definite și granițele fixe. În secolele XVII–XVIII, Balcanii funcționau după alte reguli. Oamenii se identificau mai degrabă prin religie, breaslă, oraș sau comunitate, nu prin națiune în sensul actual.

Voskopoje, cunoscută în trecut și sub numele de Moscopole (în limba aromână), era cel mai mare oraș din Balcani în secolul al XVII-lea. Avea aproximativ 70 de biserici, 12.000 de case și până la 70.000 de locuitori, fiind comparabil, ca putere economică și notorietate culturală, în secolul al XVIII-lea, cu Veneția și Viena. Considerată a doua metropolă după Constantinopol ca autoritate regională, Moscopole era celebră în Balcani și în întreaga lume răsăriteană.

Așezarea din sud-estul Albaniei, al cărei nume este tradus uneori ca „orașul oierilor”, se află pe un platou muntos, la o altitudine de aproximativ 1.200 m, la sud-vest de Lacul Ohrid. În trecut, se distingea printr-o prosperitate evidentă și o spiritualitate aparte, fiind adesea apreciată drept o fortăreață a ortodoxismului. Aici a apărut prima tipografie din Balcani și, în anul 1770, primul dicționar al celor patru limbi balcanice moderne: greaca, albaneza, aromâna și bulgara.

Dintre cele aproximativ 70 de biserici construite în Moscopole, până în prezent s-au păstrat doar cinci, toate robuste, din piatră, cu arcade bizantine și picturi în frescă, reprezentând unele dintre cele mai bune exemple de arhitectură bizantină din Balcani. Am avut bucuria de a sta de vorbă cu un preot de aproximativ 70 de ani, în limba aromână, înțelegându-ne ușor, ca într-o română arhaică. De la el am aflat că, aici, un preot trebuie să vorbească cel puțin trei limbi pentru a se putea înțelege cu puținii locuitori rămași.

Bisericile au fost salvate prin declararea lor ca monumente culturale încă dinaintea perioadei comuniste. Ele au fost construite în perioada dominației Imperiului Otoman și se caracterizau prin faptul că intrarea în incinta bisericii cobora cu cel puțin un metru sub nivelul solului, neputând fi la nivelul moscheilor, unde treptele urcau simbolic spre cer. Pentru Moscopole, care era ferită de marile armate, dar suficient de bine conectată la rutele comerciale balcanice, combinația dintre izolarea relativă si accesul economic a fost una dintre cheile succesului.

Există mai multe interpretări privind structura populației și succesul acestui oraș:

– o parte a istoricilor consideră că Moscopole a fost un oraș predominant aromân, locuit de negustori și păstori vorbitori de limbi romanice;

– alții susțin că era un oraș multietnic, cu aromâni, albanezi, greci și slavi, uniți mai degrabă de religia ortodoxă și de interesele comerciale;

– mai există și interpretarea conform căreia accentul pus astăzi pe identitatea aromână este rezultatul unor reconstrucții ulterioare, influențate de diaspora.

Ceea ce pare cert este că Moscopole a fost un oraș cosmopolit pentru vremea sa, în care educația și comerțul aveau o importanță centrală. În secolul al XVIII-lea, orașul a atins apogeul. Estimările privind populația variază considerabil: unele surse vorbesc despre 50.000 de locuitori, altele despre mai puțini. Indiferent de cifra exactă, este clar că Moscopole era unul dintre cele mai mari și mai prospere orașe din Balcani. Viața cotidiană era organizată în jurul familiei, bisericii și breslelor. Negustorii călătoreau mult, uneori până la Viena, Veneția sau Leipzig. Banii câștigați erau investiți în educație, construcții și artă. Casele mari din piatră, dintre care unele ruine se mai văd și astăzi, erau simboluri ale succesului economic. Rolul femeilor în această societate a fost adesea trecut cu vederea, deși ele aveau un rol important în administrarea gospodăriilor și în menținerea legăturilor sociale. În absența bărbaților plecați la comerț, femeile gestionau casele, educația copiilor mici și bunurile familiei.

Religia era un pilon central al vieții orașului. Moscopole era considerată o fortăreață a ortodoxiei. Bisericile nu erau doar spații de cult, ci și centre educaționale și artistice. Frescele realizate aici sunt considerate printre cele mai valoroase exemple de artă bizantină târzie din Balcani. Astăzi mai există doar câteva biserici, dar ele impresionează prin dimensiune și soliditate, sugerând că nu se aștepta dispariția orașului. Dimpotrivă, Moscopole fusese construită cu gândul la permanență. Și totuși, Moscopole a dispărut aproape complet. Aici începe partea cea mai controversată a poveștii. Există mai multe explicații pentru declinul orașului: o primă teorie vorbește despre atacuri violente în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, venite din partea unor grupuri armate atrase de bogăția orașului; o a doua interpretare pune accent pe schimbarea rutelor comerciale, care a făcut ca Moscopole să-și piardă avantajul economic; alții adaugă tensiuni interne, conflicte între comunități și presiuni politice; mai există și ideea că distrugerea nu a fost un eveniment singular, ci un proces lent de degradare și abandon.

Separat, faptul că orașul a ars de trei ori, ultima dată în secolul XX, a contribuit cu siguranță la părăsirea lui de către mulți locuitori. Se știe că și Ali Pașa de Tepelena, personaj vizitat de Lordul Byron – care a fost profund impresionat de personalitatea sa puternică și cultivată și l-a făcut cunoscut întregii Europe prin poemul Childe Harold – a ajuns la Moscopole și i-a dat foc. Cert este că, în decurs de câteva decenii, un oraș înfloritor a devenit aproape pustiu. Locuitorii au plecat în valuri, stabilindu-se în alte locuri ale Balcanilor. Mulți istorici consideră că diaspora aromână din Grecia, Macedonia, România și Serbia își are originea în această dispersie.

Astăzi, Voskopoje este un sat mic, liniștit, cu câteva sute de locuitori. Contrastul cu trecutul este copleșitor. Viața cotidiană este simplă: agricultură, creșterea animalelor, turism modest. Iarna, satul poate fi izolat temporar de zăpadă. Vara devine un refugiu pentru cei care caută aer curat și liniște. Localnicii trăiesc cu o dublă identitate: pe de o parte, mândria unui trecut excepțional; pe de altă parte, realitatea unui prezent modest. Există opinii diferite despre cum ar trebui gestionat acest patrimoniu.

Am avut bucuria de a vizita Biserica Sfintul Nicolae situate pe strada Victor Eftimiu inima mea  tresărind văzând o stradă care purta numele lui Victor Eftimiu, poet, dramaturg și academician român, dar cu origini albaneze. Născut la Korçë și ajuns la vârsta de opt ani la București, el reprezintă o punte simbolică între cele două lumi. Mintea mea a dezvăluit și o altă strânsă legătură între albanezi și noi, prin imnul național albanez, Imnul Steagului, pe compoziția lui Ciprian Porumbescu („Pe-al nostru steag e scris Unire”), fost imn național al României între 1975 – 1977. Albanezilor le-a plăcut foarte mult această melodie, iar poetul de origine aromână Aleksandër Stavre Drenova a publicat versuri foarte asemănătoare la București. Pe acest imn a fost ridicat steagul în timpul proclamării independenței Albaniei, la Vlora, în 1912, rămânând de atunci imnul oficial al țării.

– Unii cred că dezvoltarea turismului cultural este singura șansă economică.

– Alții se tem că satul va deveni un decor fără viață reală.

Pentru vizitator, Voskopoje este mai mult decât un obiectiv turistic. Este o lecție despre fragilitatea civilizației. Ne arată că prosperitatea nu garantează supraviețuirea și că istoria nu este dreaptă și previzibilă. Am părăsit Voskopoje ca pe un oraș al unei civilizații pierdute, înțelegând mai bine complexitatea regiunii și a istoriei. Urma să călătorim spre mare, spre portul Durrës, intrând într-o Albanie complet diferită: urbană și deschisă. Se producea o schimbare profundă de registru: treceam din zona montană, părăsind o Albanie a interiorului și a izolării, a tradițiilor păstrate prin distanță și acces dificil, și ne îndreptam spre Albania mării – Albania deschiderii, a comerțului și a contactului cu lumea exterioară.

Portul Durrës

Înțelegeam mai profund atitudinea albanezilor, pentru care muntele a fost secole la rând aliatul lor, protejându-i, dar ridicând și bariere. Marea, în schimb, reprezenta o promisiune, dar și o amenințare. Ea aducea negustori, idei, influențe străine, dar și cuceritori. Albania a trăit mereu între aceste două forțe. Poate doar, din această perspectivă se poate înțelege, măcar parțial, de ce dictatorul a construit zeci de mii de buncăre pretutindeni în țară, fiind permanent dominat de teama unui atac. A trimis specialiști în Coreea de Nord, de unde s-au întors cu tehnologia construirii acestor buncăre, de diferite tipuri: cele mai multe pentru soldații obișnuiți (cât să încapă trei oameni), altele pentru ofițeri și altele pentru elita politică. Fiecare dintre ele trebuia testat de inginerii constructori timp de șase luni, perioadă în care viața trebuia să se desfășoare exclusiv în acel spațiu. Mulți dintre cei care treceau prin asemenea experiențe dezvoltau tulburări psihice, după revenirea la viața normală.

Pe măsură ce coboram din zona montană, peisajul se schimba treptat: aerul devenea mai umed, mai blând, vegetația mai bogată. Această schimbare geografică a influențat și mentalitatea oamenilor. În interior, viața a fost mai conservatoare, mai lentă, mai dependentă de comunitate. La coastă, oamenii au fost mai deschiși, mai direcți, mai obișnuiți cu schimbarea. Destinația noastră era Durrës, cel mai vechi oraș al Albaniei și principala poartă maritimă a țării. Istoria acestui oraș începe cu mult înainte de Albania modernă și chiar înainte de perioada romană. Grecii au fondat aici, în secolul al VII-lea î.Hr., orașul Dyrrachium, profitând de poziția strategică a golfului și de apropierea de Italia. În perioada antică, Epidamnos a fost orașul cel mai dezvoltat de pe coasta Iliriei de Sud. Construcțiile de atunci imitau modelele elene. În acea perioadă, orașul avea o rețea de străzi, temple (cel al Afroditei, Artemidei, al lui Hercule). Tot acestei perioade îi aparține și cea mai cunoscută operă de artă din oraș: Mozaicul Frumoasei din Durrës. La sfârșitul secolului I î.Hr., Dyrrachium a bătut monedă proprie.

Amfiteatrul și Turnul Venețian din Durrës

Romanii au înțeles rapid valoarea acestui loc. Durrës a devenit capătul vestic al Via Egnatia, drumul care lega Marea Adriatică de Constantinopol. Prin acest oraș treceau soldați, negustori, funcționari, mesageri, modă și idei. Durrës nu era doar un port, ci un nod între lumi. Amfiteatrul roman, cel mai mare din Balcani, este o mărturie clară a importanței orașului. A fost construit în secolul al II-lea d.Hr., în timpul împăratului Traian, în provincia Macedonia, și este doar pe jumătate scos de sub pământ. A fost declarat monument UNESCO în 1966. Aici aveau loc lupte de gladiatori și spectacole publice. În timp, amfiteatrul, cu forma sa ovală adaptată seismicității zonei, a fost înglobat în structura orașului. În Evul Mediu, părți din el au fost transformate în spații religioase. Acest lucru este simbolic: Durrës nu a fost niciodată distrus complet, ci reconstruit peste sine, strat după strat. Istoricii nu sunt pe deplin de acord asupra perioadei exacte de maximă înflorire a orașului.

– Unii consideră că apogeul a fost în perioada romană târzie.

– Alții susțin că orașul a rămas important și în perioada bizantină și medievală.

Cert este că Durrës a fost întotdeauna relevant, chiar dacă nu întotdeauna spectaculos.

Durrësul a fost unul dintre orașele care au candidat la rolul de capitală.
În secolul XX, Durrës a început să reînvie, iar astăzi servește ca poartă de intrare în Balcani și în Europa de Sud-Est, dar și ca centru strategic al Coridorului VIII european. Durrësul are Aeroportul „Maica Tereza” și este un important nod feroviar. Tot pe litoralul albanez, la Saranda, cu ieșire la Marea Ionică, se află casa și terenul dăruite de regele Ahmed Zogu al Albaniei, savantului nostru Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru redactarea primei istorii a Albaniei, realizată de academicianul român în 1919. Nicolae Iorga a cedat acel teren statului român în 1934, cu o condiție: să se construiască acolo o clădire care să servească drept Institut de Studii și Cercetări Arheologice. Acesta a fost fondat, în clădirea proiectată de arhitectul român Petre Antonescu și a funcționat între 1937-1940 și 1942-1944, când a fost naționalizat de comuniști. În 1992, după abolirea comunismului, clădirea a fost cumpărată de un român, persoană privată, devenind astăzi un hotel de patru stele. În prezent se află în litigiu cu Ministerul de Externe român și, probabil, și cu cel albanez, însă continuă să funcționeze ca hotel de lux.

În Evul Mediu, orașul a fost disputat de „cei patru mari”: bizantini, normanzi, venețieni și otomani. Turnul venețian este una dintre puținele mărturii vizibile ale acestor lupte pentru controlul Adriaticii. El amintește de rolul Durrës-ului în comerțul maritim și de legătura sa permanentă cu Italia. Această legătură a rămas extrem de puternică până astăzi. Distanța peste mare este mică, iar influențele culturale sunt evidente. Mulți localnici vorbesc italiana, iar stilul de viață, moda și gastronomia au fost constant influențate de ceea ce venea de peste apă.

Viața urbană în Durrës a fost întotdeauna diferită de cea din interiorul țării. Orașul-port a atras străini, marinari, comercianți. A fost mai cosmopolit, mai agitat, mai puțin rigid. Această deschidere a devenit însă o problemă majoră în perioada comunistă. Pentru regim, Durrës era un punct extrem de sensibil. Portul însemna contact cu exteriorul, iar contactul cu exteriorul însemna risc. Controlul frontierelor era strict, orașul era atent supravegheat. Marea, care pentru alții era sursă de viață, devenise pentru mulți locuitori o tentație interzisă.

Există mărturii despre tentative disperate de fugă peste mare: oameni care au încercat să ajungă în Italia cu bărci improvizate, noaptea, fără echipament, fără garanții de succes. Unele dintre aceste încercări s-au terminat tragic. Altele au reușit, dar cu un preț enorm: ruperea definitivă de familie și posibile represalii asupra celor rămași în țară. Percepțiile asupra vieții în Durrës în timpul comunismului diferă.

– Unii localnici descriu orașul ca fiind mai controlat și mai tensionat decât altele.

– Alții spun că, tocmai datorită portului, informația circula mai ușor, chiar dacă ilegal.

Ambele perspective sunt valide și reflectă experiențe personale diferite. După 1990, Durrës a fost unul dintre primele orașe care a simțit șocul libertății. Emigrația a explodat. Portul a devenit punct de plecare pentru zeci de mii de oameni. Imaginile cu nave supraaglomerate, pline de albanezi plecând spre Italia, au devenit simboluri ale anilor ’90. Această emigrație masivă a schimbat profund structura socială a orașului. Mulți tineri au plecat. Unii s-au întors după ani de zile, cu bani, cu idei noi, cu alte așteptări. Alții nu s-au mai întors niciodată. Durrës a devenit un oraș al absențelor, dar și al reînnoirii. Astăzi, Durrës este un oraș al contrastelor: vestigii antice lângă blocuri moderne, restaurante elegante lângă piețe simple, turism intens lângă viață cotidiană autentică. Este zgomotos, imperfect, viu.

Am ajuns în Durrës într-o zi specială, 31 decembrie. Pentru albanezi, Revelionul este cea mai importantă sărbătoare a anului. Totul era plin de lumină și culoare: aranjamente strălucitoare de sărbătoare, ca pentru cea mai importantă aniversare din an. Spre deosebire de alte țări europene, Crăciunul a fost mult timp marginalizat, mai ales în perioada comunistă, când toate religiile au fost descurajate. Din alt punct de vedere, în societățile balcanice, Anul Nou a simbolizat mereu reînnoirea și speranța. Masa de Revelion era bogată, pentru ca Anul Nou să fie îmbelșugat. Familia și prietenii laolaltă, atmosfera intensă, albanezii sărbătorind zgomotos, cu energie. Bucatele alese, cu miros de fericire, reprezentând o punte între ieri și azi. Vitalitatea respira pretutindeni: din muzică, din dans și din bucuria împărtășită. Există și superstiții diferite de la o regiune la alta. În unele familii, prima persoană care intră în casă după miezul nopții trebuie să aducă noroc. În altele, se pun bani sau simboluri pe masă. Nu toată lumea le respectă, dar ele fac parte din folclor. Pentru noi, această seară nu reprezenta doar o petrecere. Era un moment de înțelegere profundă a Albaniei contemporane. O țară care a trăit decenii întregi în izolare sărbătorea viața cu intensitate, ca un gest de afirmare și de speranță.

A doua zi dimineață am privit valurile Mării Adriatice, care luau cu asalt țărmul stâncos al Albaniei. Și mi-am amintit că Albania a fost vizitată de doi președinți americani: Bill Clinton, George W Bush, care are chiar o statuie într-un sat în care a făcut un scurt popas. Donald Trump nu a vizitat încă Albania, însă fiica lui este proprietara insulei care desparte Marea Adriatică de Marea Ionică, intenționând să ridice acolo resorturi elitiste, un mic port pentru iahturi, având acces rapid la cel puțin trei țări: Macedonia, Grecia și Albania, iar pe suprafața rămasă liberă a insulei să se practice agricultura eco.

Continuându-ne drumul, pătrundeam în Albania de tranziție, întorcându-ne spre munte. Ajungeam într-un oraș care a reușit să rămână el însuși, indiferent de cine a trecut pe aici: Berat. Orașul nu impresionează prin dimensiune, ci prin continuitate. Este unul dintre puținele orașe din Balcani care a fost locuit fără întrerupere timp de peste două milenii. Această continuitate este motivul principal pentru care orașul a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Nu ne referim la un singur monument, ci la întregul peisaj urban păstrat și adaptat, secole la rând, la realități diferite.

Una dintre cele mai cunoscute expresii legate de Berat este „Orașul celor 1000 de ferestre”. Există mai multe interpretări ale acestei denumiri. Prima, cea vizuală și cea mai evidentă: casele albe, construite în trepte pe panta dealului, au ferestrele orientate spre vale, ceea ce creează impresia că orașul se privește pe sine. Această arhitectură nu este întâmplătoare. Ea este rezultatul adaptării la relief, la lumină și la nevoia de ventilație naturală. Cea de a doua interpretare, mai simbolică, spune că ferestrele reprezintă viața comunitară deschisă.

Orașul Berat, supranumit „Orașul celor 1.000 de ferestre”, și Cetatea Berat

Într-un oraș construit în pantă, oamenii se vedeau constant unii pe alții. Intimitatea era relativă, iar comunitatea era strâns legată. Această supraveghere tacită a contribuit la menținerea ordinii și a normelor sociale. Indiferent de interpretare, imaginea este unică și a devenit un simbol național. Berat este așezat pe valea râului Osum, care împarte orașul în două cartiere istorice: Mangalem și Gorica. De-a lungul timpului, aceste cartiere au fost asociate cu comunități religioase diferite, Mangalem fiind predominant musulman, iar Gorica predominant creștin, această separare nefiind niciodată conflictuală. Majoritatea istoricilor sunt de acord că în Berat a existat, în general, o conviețuire pașnică între religii, existând mai multe explicații pentru acest fenomen. Unii istorici consideră că administrația otomană, deși islamică, a permis un sistem relativ tolerant de organizare religioasă, bazat pe comunități autonome. Alții susțin că factorul decisiv a fost pragmatismul local: într-un oraș mic, cooperarea era mai importantă decât conflictul.

Berat destinație de vacanță

Berat vine de la Belgrad („Orașul Alb”), turcii, cucerind orașul, i-au schimbat numele. Istoria locală a Podului Gorica, construit în anul 1780, mărturisește că pe pod exista o temniță secretă unde era închisă o tânără, pentru a potoli spiritele rele. În Berat erau trimiși dizidenții și familiile lor în perioada comunistă.

Mai există și opinia conform căreia izolarea geografică a orașului a limitat influențele radicale externe. Cel mai probabil, realitatea este rezultatul tuturor acestor factori. Rădăcinile orașului sunt foarte vechi. În antichitate, aici a existat o așezare sub numele de Antipatrea, importantă atât pentru romani, cât și pentru bizantini. Ulterior, în perioada medievală și otomană, orașul a căpătat forma pe care o vedem astăzi. Influența otomană a fost decisivă pentru arhitectură și organizarea urbană și a lăsat în urmă bucătăria cu delicii turcești. Doar cafeaua pare importată din Italia.

Casele tradiționale din Berat sunt construite din piatră și lemn, pe mai multe niveluri. Parterul era folosit pentru depozitare sau pentru animale, iar etajele pentru locuit. Curtea interioară avea un rol central în viața familiei. Aici se desfășura o mare parte din viața cotidiană: gătit, discuții, educația copiilor mici.

Berat a fost întotdeauna un oraș al familiei extinse. Bunicii, părinții și copiii trăiau împreună, iar rolurile erau clar definite. Bărbații se ocupau de spațiul public – comerț, administrație, meșteșuguri – în timp ce femeile gestionau spațiul domestic. În același timp, femeile erau păstrătoarele tradițiilor: rețete, obiceiuri, ritualuri de familie.

Muzeul „Onufri”

Mâncarea ocupa un rol important în viața cotidiană. Bucătăria locală este simplă, dar consistentă, bazată pe legume, carne, lactate și produse locale. Masa nu era doar un moment de hrănire, ci un ritual social, un timp al familiei. Chiar și astăzi, în multe case, masa se ia împreună, fără grabă.

Deasupra orașului se ridică cetatea Beratului, un loc excepțional prin faptul că a fost locuit fără întrerupere timp de secole. Cetatea nu a fost doar o fortificație militară, ci și un spațiu de viață. Chiar și astăzi, în interiorul ei trăiesc familii. Acest lucru face ca cetatea să nu fie un muzeu static, ci un organism viu.

În interiorul cetății se află Muzeul Onufri, dedicat uneia dintre cele mai importante figuri ale artei religioase balcanice. Onufri a fost un iconar din secolul al XVI-lea, cunoscut pentru stilul său inovator și pentru celebra nuanță de roșu intens, adesea numită „roșu onufrian”. Există mai multe teorii despre originea acestei culori, fie utilizarea unor pigmenți naturali locali, într-o combinație păstrată ca secret professional, fie faptul că influențele renascentiste și bizantine au jucat un rol important în stilul său.

Indiferent de originea tehnică, inovațiile lui Onufri sunt evidente: figurile religioase sunt mai expresive, mai umane, mai apropiate de privitor. Această abordare a fost, la vremea ei, o ruptură față de rigiditatea iconografiei tradiționale.

În această biserică străveche din Berat a fost adăpostit, generații la rând, Codex Aureus, cu mare grijă și risc, în perioada comunistă. Acest „Codex Aureus” este Codexul purpuriu de la Berat, unul dintre cele șapte codice purpurii care au supraviețuit la nivel global. Codexul din Berat este o piesă unică, recunoscută oficial de UNESCO, datând din secolul al VI-lea d.Hr. și a fost descoperit în Albania, în anul 1968, sub podeaua absidei Bisericii Sfântul Nicolae.

Este considerat o comoară națională a Albaniei și a fost înscris în Registrul Memoria Lumii al UNESCO, fiind printre cele mai vechi manuscrise biblice grecești existente. Este scris pe pergament purpuriu, folosindu-se cerneală de argint, iar în unele secțiuni, aur. Manuscrisul original este păstrat și protejat la Arhiva Națională a Albaniei, din Tirana. Și noi, putem urmări odiseea unui codex pe teritoriul țării noastre.

Putem fi mândri de Evangheliarul de la Lorsch, cel mai valoros manuscris medieval occidental, datând din jurul anului 810, realizat la comanda lui Carol cel Mare, scris în întregime cu cerneală de aur pe foi de pergament fin. Acesta se află în Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia (filială a Bibliotecii Naționale a României). În mai 2023, și acest manuscris a fost inclus oficial în Registrul UNESCO Memoria Lumii.

Arta religioasă din Berat reflectă relația profundă dintre credință și viața cotidiană. Bisericile și moscheile coexistau în același oraș, uneori foarte aproape una de cealaltă. Religia era parte a vieții, dar nu o sursă constantă de conflict.

Astăzi, Berat este un oraș turistic, iar acest lucru a adus schimbări. Există discuții aprinse între urbaniști, istorici și localnici. Unii văd turismul ca pe o șansă de conservare și revitalizare economică, alții se tem că orașul va deveni doar un decor, pierzându-și autenticitatea. Echilibrul dintre conservare și dezvoltare este întotdeauna fragil.

Pentru vizitator, Berat nu este doar un loc de fotografiat, ci un oraș care se simte. Este un loc unde trecutul nu este înghețat, ci integrat în prezent. Oamenii trăiesc aici, muncesc, cresc copii, se adaptează. Berat este despre continuitate. Despre cum o comunitate a reușit să traverseze secole de schimbări fără să-și piardă sufletul.

Un aspect care m-a surprins în Albania, unde se circulă aproape în exclusivitate cu mașina, l-a reprezentat prețul ridicat al combustibilului. Atât benzina, cât și motorina erau mai scumpe decât la noi, ceea ce mi s-a părut nedrept pentru o țară în care puterea de cumpărare este mai mică.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost forate numeroase puțuri, în prezent abandonate. Am aflat de la ghid că, Compania Shell a forat în muntele Tomorr, în apropiere de Berat, unde a fost identificat un zăcământ de petrol, considerat cel mai mare din Balcani. Populația și-a pus mari speranțe în exploatarea acestuia, care ar fi însemnat resurse proprii și dezvoltare economică. Însă, ca urmare a politicilor duse de oligarhii aflați la guvernare, demersurile au fost sistate, în detrimentul populației. Sună cunoscut, nu-i așa?

Această liniște și stabilitate ne pregăteau pentru ziua următoare, una mult mai dinamică și mai epică, Kruja, orașul lui Skanderbeg, simbolul rezistenței naționale. În Kruja, istoria devine epopee.

Drumul în sine este parte din poveste, Albania nemaiexplicându-se prin peisaj sau arhitectură, ci printr-un nume – Skanderberg. Pe măsură ce ne apropiam, orașul apărea cocoțat pe munte, dominând câmpia din jur, fiind limpede că poziția nu este întâmplătoare. Kruja a fost aleasă pentru control, apărare și simbol. De aici, privirea ajunge departe, accesul este dificil, iar în Evul Mediu acest lucru însemna supraviețuire.

Cetatea Kruja – Statuia lui Skanderberg

Kruja este unul dintre cele mai vechi orașe ale Albaniei și a fost timp de secole un centru strategic. Dar importanța sa maximă este legată de o singură perioadă și de o singură figură istorică – Skanderberg. Pentru a înțelege cine a fost Skanderberg, trebuie să ne întoarcem în secolul al XV-lea, într-o Europă fragmentată, în care Imperiul Otoman se afla într-o continuă expansiune. Balcanii erau un teritoriu disputat, iar micile principate locale aveau șanse reduse de supraviețuire în fața unei asemenea puteri. Știam bine asta și din luptele domnitorilor noștri din acea perioadă.

Skanderberg s-a născut sub numele de Gjon Kastrioti, într-o familie nobilă albaneză. Unele surse îl prezintă ca pe un erou pur albanez, crescut cu spirit de rezistență. Altele subliniază faptul că a fost luat ostatic de otomani la o vârstă fragedă și crescut în sistemul lor de educație militară și administrativă. Se spune chiar că, în acea perioadă, ar fi fost coleg cu Vlad Țepeș, aflat în aceeași situație la curtea otomană. Așadar, Skanderberg a crescut în Imperiul Otoman, a fost convertit la islam și a devenit un comandant valoros în armata otomană. A primit numele de „Iskender Bey”, inspirat de Alexandru cel Mare. Momentul decisiv a fost în 1443, când Skanderberg a dezertat din armata otomană și s-a întors în Albania, preluând controlul asupra Krujei. Aici apare una dintre cele mai discutate întrebări istorice – de ce a făcut acest pas? Din loialitate față de originile sale și față de creștinism, recurgând la o mișcare politică calculată, într-un moment în care Imperiul Otoman era vulnerabil, sau oportunitatea unică de a-și crea propriul stat?

Ceea ce este cert este impactul acțiunilor sale. Timp de aproximativ 25 de ani, Skanderberg a reușit să țină piept uneia dintre cele mai puternice armate ale vremii. A organizat o confederație a nobililor albanezi și a transformat Kruja într-o fortăreață aproape imposibil de cucerit.

Asediile Krujei au intrat în legendă. Orașul a fost atacat de mai multe ori, dar nu a căzut cât timp Skanderberg a fost în viață. Acest fapt a avut un impact enorm asupra psihologiei regiunii. Pentru albanezi, Skanderberg a devenit simbolul rezistenței imposibile, dar reale.

Skanderberg a fost, fără îndoială, un lider militar abil, dependent de alianțe și de contextul internațional. Însă, în timp, a devenit un mit, intensificat mai ales în perioada modernă și comunistă, când Albania avea nevoie de o figură fondatoare.

Alături de Skanderberg a stat o femeie extrem de remarcabilă, prințesa Donika Kastrioti, fiica prințului din Kanina (regiunea Vlorë). Ea a fost și o verigă esențială în consolidarea alianțelor politice din timpul rezistenței antiotomane. Tatăl ei, Gjergj Arianiti, a fost unul dintre primii conducători care s-au opus dominației otomane în Balcani, controlând un vast teritoriu astăzi situat în Macedonia de Nord.

Mama ei, Maria Muzaka, a fost descendentă a unei vechi familii nobiliare din sudul Albaniei. Astfel, Donika a crescut într-un mediu aristocratic, primind și influențele culturale ale drumului istoric Via Egnatia. După moartea lui Skanderberg și căderea rezistenței albaneze, Donika și fiul ei, Gjon Kastrioti al II-lea, s-au stabilit în Regatul Neapolelui, unde au primit posesiuni, în special în San Pietro in Galatina și în Soleto, în provincia Lecce.

Primind, în același timp, titluri nobiliare, Donika Kastrioti s-a integrat în înalta societate a Coroanei Aragoneze, fiind respectată de Papa de la Roma și de Republica Vatican. Ea a ajutat emigranții albanezi care, după moartea lui Skanderberg, au ajuns în număr mare în Italia. Donika a murit la Valencia și a fost înmormântată la Mănăstirea Regală San Trinidad, Spania.

Fiul ei, Gjon Kastrioti al II-lea, s-a căsătorit cu Irina Brancoviç, fiica Despotului sârb Lazar Brancoviç, legând astfel dinastia Kastrioti de casa domnitoare a Serbiei și întărind și mai mult legăturile dinastice între familiile balcanice.

Figura acestei femei de statură europeană a fost readusă la viață prin cinematografie de regizorul albanez Ylli Pepo, făcând din acest personaj istoric o prințesă care are în jurul ei o poveste în sine. Filmul documentar „O prințesă europeană” completează o filă lipsă din istoria Albaniei.

Cetatea Kruja este mai mult decât un monument. Este un loc simbolic, în interiorul căruia se află Muzeul Skanderberg, construit în perioada comunistă de către fiica dictatorului Enver Hoxha, arhitect de profesie, având un limbaj arhitectural monumental. Muzeul nu este doar o prezentare istorică, ci și un instrument de construire a memoriei naționale.

Muzeul „Skandenberg” din Kruja

Descoperirile arheologice atestă existența unui centru locuit pe teritoriul de astăzi al Krujei încă din secolul al IV-lea î.Hr. Kruja și împrejurimile ei au fost habitat ilir încă din secolul al III-lea î.Hr. La periferia orașului, pe vârful unui deal, în satul Zgërdhesh, a fost descoperit orașul antic Albanopolis, centrul triburilor albane, de la care se crede că provine numele de „Albania” și „albanezi”.

În secolul al IV-lea, localitatea este cunoscută ca centru locuit. În documentele istorice, Kruja și castelul său sunt menționate pentru prima dată în secolul al X-lea, iar ceva mai târziu apar și în documentele bisericești bizantine. În secolele XII–XIII, Kruja a servit drept sediu al prinților arbëri, fiind menționată ca un important centru politic, administrativ și episcopie a Epirului.

Kruja a fost nucleul primului stat feudal albanez. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Principatul Arbërilor, cu centrul la Kruja, a cunoscut o mare dezvoltare în comerț și în producția de obiecte meșteșugărești. În 1396, Kruja este ocupată de otomani, dar nu și-a acceptat niciodată statutul de provincie cucerită. Aici au avut loc numeroase răscoale antiotomane. Răscoala lui Gjon Kastrioti din anul 1415 este urmată de ridicarea steagului libertății, la 28 noiembrie 1443, în castelul de la Kruja, de către Gjergj Kastrioti Skanderberg, fiul lui Gjon. Din 1443 și până la moartea sa, în 1468, Skanderbeg a luptat continuu împotriva otomanilor.

Skanderberg a fost cel care a schimbat culoarea steagului din galben în roșu, simbol al sângelui vărsat pentru libertate. După moartea eroului național, armata otomană a asediat în mod repetat Kruja și, în cele din urmă, a supus-o. În istoria sa, Kruja a fost atacată de bizantini, angevini, venețieni, otomani și sârbi, dar a rezistat mereu.

Astăzi, Kruja este proclamat oraș erou și centru istoric important. Lui Skanderberg i s-au închinat zeci de tomuri, iar Antonio Vivaldi a compus pentru acest erou „Simfonia Skanderberg”. Printre numeroasele statui ale lui Skanderberg, ecvestre și busturi, se găsește una și în România, la Craiova, bustul fiind dezvelit în Parcul Tineretului în 2018, cu ocazia Zilelor Culturii Albaneze, la împlinirea a 550 de ani de la moartea eroului. Skanderberg, la fel ca Ștefan cel Mare sau Iancu de Hunedoara, a fost numit de papalitate „Atletul lui Hristos”, pentru că a pus stavilă invaziei otomane. Sportul „skanderberg” a fost numit după porecla în limba turcă a eroului, Iskander Bey, datorită tăriei brațelor sale legendare.

Bazarul de obiecte tradiționale din piața Krujei se află sub protecția statului încă din 1961, fiind un spațiu comercial tradițional unde meșteșugurile, suvenirurile și viața cotidiană se întâlnesc. Aici, Albania este mai relaxată, mai apropiată de turism, dar încă autentică.

Viața cotidiană în Kruja este strâns legată de turism. Mulți localnici trăiesc din vânzarea de suveniruri, produse artizanale și servicii. Există o relație ambivalentă cu Skanderberg, care este deopotrivă sursă de mândrie și de economie. Deși Skanderberg este asociat cu creștinismul, el este un simbol național, nu unul religios.

În general, populația din Kruja este musulmană sau aparține sectei bektashiene. Sărbătorile se desfășoară, de regulă, la picnic, pe munte sau în lăcașurile religioase. Sunt comune sărbătorile „Bairamul Mare” și „Bairamul Mic”, iar populația de cult catolic sărbătorește Crăciunul, Paștele și celelalte praznice creștine.

Muzeul are caracterul unui memorial, iar spațiile interioare au fost concepute astfel încât mediile să se combine, creiând un singur spațiu neîntrerupt, așa cum este și mersul istoriei. În incinta castelului se regăsește una dintre clădirile caracteristice secolului al XVIII-lea, cu o arhitectură și ornamente deosebite, transformată în muzeu etnografic. Este vorba despre fosta casă a familiei Toptani, oameni politici și militari din secolele trecute, care a fost folosită ca sediu al Haremului Pașei.

Pentru albanezii de astăzi, Skanderberg rămâne un reper. Numele lui este peste tot: statui, piețe, școli, aeroporturi. Nu este doar o figură din trecut, ci un element activ al identității naționale. El reprezintă o lecție despre cum se construiește o națiune: prin fapte reale, din mituri, din interpretări și din nevoia de sens.

Pentru a înțelege Albania de astăzi, este imposibil să evităm perioada comunistă. Însă comunismul albanez nu trebuie privit izolat, ca un caz exotic, ci plasat în contextul Europei de Est, unde mai multe țări au trecut prin experiențe similare, dar cu intensități diferite.

Albania, România, Bulgaria, fosta Iugoslavie sau Cehoslovacia au avut regimuri comuniste, dar nu toate au funcționat la fel. Diferențele sunt esențiale pentru a înțelege de ce Albania a ieșit din această perioadă mai izolată, mai nepregătită și mai traumatizată instituțional decât multe alte state.

În Albania, figura centrală a comunismului a fost Enver Hoxha, aflat la putere între 1944 și 1985. Ca model de conducere, el poate fi comparat cu Nicolae Ceaușescu, dar cu o diferență majoră: gradul de izolare extrem. România comunistă, chiar și în anii cei mai dificili, a păstrat relații diplomatice minime cu Occidentul, schimburi comerciale limitate și contacte culturale controlate. Albania, în schimb, a ajuns treptat la o izolare aproape totală. După rupturi succesive cu Iugoslavia, Uniunea Sovietică și China, țara a rămas practic singură. Această situație a avut consecințe profunde asupra economiei, informației și vieții cotidiene. Albania a fost îndepărtată din Pactul de la Varșovia, iar în anul 1967 regimul comunist, cu mândrie, proclama Albania drept „primul și unicul stat ateu din lume”. Ce a urmat am înțeles. Cu un an înainte, și la noi, Ceaușescu dăduse un act normativ care punea bazele unui dintre cele mai repressive și dure regimuri pronataliste din istorie. Acest celebru Decret nr. 770 a făcut multe victime în rândul mamelor, lăsând mulți copii orfani, precum și victime în rândul personalului sanitar care încerca să ajute familiile aflate în impas. Multe femei au fost închise, iar estimările istorice vorbesc de pierderea vieții, în urma mijloacelor empirice de întrerupere a cursului sarcinii, pentru aproximativ 11.000 de femei.

Din punct de vedere administrativ, capitala Tirana a funcționat similar Bucureștiului: centrul absolut al deciziei politice, economice și ideologice. Totul se decidea aici. Diferența a fost lipsa oricărei supape externe. În timp ce România putea compara, măcar indirect, Albania funcționa într-un sistem complet închis.

Viața cotidiană prezenta asemănări clare cu România: loc de muncă garantat, raționalizare, propagandă permanentă, control asupra exprimării publice. Diferența apare la nivel de control psihologic. În Albania, statul a cultivat obsesiv ideea de amenințare externă. Țara era prezentată ca fiind permanent în pericol de invazie. Această narațiune a fost folosită pentru justificarea unui sistem unic în Europa comunistă – buncărizarea întregii țări.

În România existau adăposturi de protecție civilă, planuri de apărare, exerciții periodice. În Albania, regimul a mers mai departe, a construit buncăre individuale, răspândite în toată țara, inclusiv în sate, câmpuri agricole, plaje și zone montane. Numărul exact al buncărelor este încă discutat – 170.000 sau chiar mai multe. Indiferent de cifra reală, fenomenul este unic. Buncărele nu aveau doar un rol militar, ci și unul ideologic: mențineau constant ideea de pericol și izolare.

Am văzut în Albania câmpuri de aloe vera și agavă, plante țepoase, și nu înțelegem de ce sunt atât de numeroase. Ghidul ne-a răspuns că menirea lor era să sfâșie parașutele celor care ar fi atacat țara – dușmani prezumtivi.

Un alt punct major de diferențiere față de România este religia. În România, religia a fost controlată, limitată, infiltrată, dar nu eliminată complet. În Albania, regimul a decis un pas radical – în 1967, statul a fost declarat oficial ateu. Această măsură a dus laînchiderea bisericilor și moscheelor, distrugerea sau reutilizarea lor, eliminarea practicilor religioase din spațiul public.

Nicio altă țară comunistă europeană nu a aplicat această politică într-un mod atât de extrem. Efectul a fost o ruptură instituțională, nu neapărat o dispariție a credinței, care a continuat discret în familie.

Controlul informației a fost, de asemenea, mai strict decât în România. Dacă în România existau posturi de radio occidentale ascultate clandestin, în Albania accesul la informație externă era extrem de limitat. Lumea exterioară era prezentată aproape exclusiv ca ostilă. România a ieșit din comunism cu repere externe, chiar dacă vagi. Albania a ieșit fără repere, într-un vid informațional și economic.

În acest context apare Bunk’Art, unul dintre cele mai relevante spații pentru înțelegerea comunismului albanez. Nu este un muzeu clasic, ci un buncăr real, construit pentru conducerea statului. Comparativ cu muzeele comunismului din România, Bunk’Art nu pune accent pe discurs sau documente, ci pe spațiu – coridoare înguste, camere fără lumină, uși metalice groase. Mesajul este implicit – un sistem construit pe frică și autoconservare, nu pe încredere.

Tirana – BUNK’ART 2

Căderea comunismului a avut aspecte similare în Albania și România – colaps economic, confuzie instituțională, emigrație masivă. Diferența a fost viteza și amploarea. Albania a trecut printr-un șoc mai brutal, tocmai din cauza izolării anterioare.

În țară, după desființarea proprietății private, din 1991, și pierderea locurilor de muncă, au rămas doar 2 milioane de locuitori, iar în diaspora se regăsesc în prezent aproximativ 10 milioane. O vreme au fost trimiși bani în țară și s-au construit case frumoase, noi, moderne, dar goale sau locuite de vreo bunică neputincioasă. Nici măcar nu au fost concepute cu funcționalitatea unor pensiuni. Abia de câțiva ani oamenii s-au reorientat, având în vedere și posibilitatea dezvoltării turismului rural în Albania. Același fenomen s-a petrecut și la noi în țară.

Tirana s-a transformat rapid după 1990. Ca și Bucureștiul, a absorbit populație, energie, investiții. Diferența este că Tirana a trebuit să recupereze mai mult teren într-un timp mai scurt.

Astăzi, Tirana este un oraș viu, contradictoriu, în plină transformare. Urmele comunismului sunt vizibile, dar nu dominante. Pentru Albania, comunismul nu este doar un capitol închis, ci un factor explicativ al prezentului. Noi, ca turiști, nu faceam judecăți morale, ci comparații structurale. Albania și România au parcurs drumuri similare, dar nu identice. Înțelegerea acestor diferențe ne-a ajutat să vedem altfel  societatea albaneză de astăzi, fără emoție și fără simplificări.

În intervalul scurs din 1991, într-un areal redus de aproape 1 km², s-au ridicat atât Catedrala Ortodoxă cu hramul Învierii lui Hristos, o bijuterie arhitecturală, cât și o catedrală catolică, construită integral de Vatican. S-a construit și o nouă moschee, Namazgah, cu o capacitate de 10.000 de credincioși, extrem de frumoasă, situată în inima Tiranei, în stil ottoman clasic, cu accente contemporane, având o bibliotecă și un centru cultural activ. Se pare că Președintele Turciei s-a implicat activ, atât în refacerea unor moschei existente, cât și în construcția altora noi.

Moscheia Et’hem Bey

Moscheea situată în imediata vecinătate a Turnului cu Ceas nu fusese demolată, întrucât era monument istoric înainte de 1945. Astfel, înființarea acestor biserici s-a făcut de jos în sus, ca răspuns la nevoile comunității pentru rezolvarea restanțelor din timpurile comuniste. Atât noi, cât și albanezii, aparținem Europei prin vocație, care a fost fundamentată pe civilizația greco-romană și pe cultura creștină.

Am vizitat Tirana într-un moment de sărbătoare, bucurându-ne de jocurile de lumini multicolore de pe blocurile nou construite, cu arhitectură interesantă și inedită în același timp. Unul dintre blocuri era construit sub forma capului lui Skanderberg, la un altul una dintre fațade înfățișa harta Albaniei, realizată din balcoane și ferestre.

Blocuri din Tirana cu Harta Albaniei și chipul lui Skandenberg

Orașul Tirana este documentat din anul 1614, fiind fondat de către Sulejman Pasha Bargjini. Descoperirile arheologice au arătat că acest oraș a fost construit peste un habitat antic. În secolul al IV-lea, el a fost menționat cu numele Trykan de către un cronicar bizantin. Moștenirea istorică a orașului se reflectă în numeroasele monumente istorice și culturale, printre care menționăm Turnul Ceasului, Castelul Petrela, Castelul Preza, Podul Tăbăcarilor. Alte monumente istorice importante sunt obiectivele de cult, precum Moscheea Et’hem Bey și Biserica Sfântului Pricop.

Teritoriul pe care se află astăzi Tirana a fost locuit încă din perioada neolitică. Pe dealurile care înconjoară Tirana a existat cândva un amplu sistem de cetăți, care serveau în special pentru protecția orașelor Durrës și Kruja. Ca dată de întemeiere a Tiranei se ia în considerare anul în care Suleiman Pasha a ridicat primele clădiri ale orașului: o moschee, o baie, un cuptor și câteva prăvălii. Tirana a devenit capitala Albaniei în 1920, fiind cea mai tânără capitală europeană.

Turul orașului începe din Piața Skanderberg, în care pot fi vizitate Teatrul Național, statuia lui Skanderberg, Palatul Culturii și Muzeul Național de Istorie.

„Piramida” a fost construită în 1988, cu destinația de muzeu dedicat lui Enver Hoxha, și este cea mai scumpă clădire din Albania. După anii ’90, această clădire, proiectată de fiica dictatorului, a fost transformată în centru de conferințe, expoziții și divertisment.

Centrul Cultural “Piramida” sau Muzeul “Enver Hoxha”

Mergând pe stânga bulevardului, întâlnim clădirile Guvernului, Președinției, Palatul Congreselor, Academia de Arte și Universitatea Politehnică. În dreapta bulevardului putem vizita zidurile lui Iustinian, cu o înălțime de aproximativ 100 m, reconstruite de otomani. În interiorul incintei se află case și magazine mici, dar și drumuri pietruite. Vis-à-vis de statuia lui Skanderberg se află Muzeul Național de Istorie, având un mozaic imens pe fațadă, care reprezintă scene din istoria Albaniei.

Lângă Turnul cu Ceas, construit în anii 1821 – 1822, ceasul fiind instalat în 1828 astăzi un simbol al Tiranei, se află Moscheea Et’hem Bey. Lucrările pentru construcția moscheii au început în anul 1794 și s-au terminat în 1824. În perioada comunismului, moscheea a fost închisă, pentru a se redeschide mai târziu, în 1991, fără permisiunea autorităților, eveniment la care au luat parte peste 10.000 de persoane. Plecasem în Albania la cumpăna dintre ani, spre a „îndulci” asprimea regimului la care mă așteptam, și am descoperit o diversitate culturală și naturală a țării, de la vestigii antice la comori ale patrimoniului mondial. Nu pot să nu remarc faptul că și ei, ca și noi, au făcut demersuri târzii pentru includerea în patrimoniul UNESCO atât a moștenirii materiale, cât și a celei imateriale, față de Japonia, care, imediat după cel de al Doilea Război Mondial, din care au ieșit îngenuncheați, s-a concentrat pe ceea ce le rămăsese, adunându-și forțele să-și apere și, mai ales, să-și valorifice ceea ce mai aveau. Am vizitat cândva și Japonia – ca miracol – dar acolo este o altă mentalitate și o altă energie colectivă.

Tirana – Podul Tăbăcarilor

Ar fi nedrept să părăsesc Albania fără să amintesc monumentele UNESCO actuale și cele propuse, incluzând centrele istorice Berat și Gjirokastër (Orașul de Piatră), dar și moștenirea imaterială a isopolifoniei albaneze, toate oferind o privire bogată asupra istoriei și naturii țării. Tot din patrimoniul imaterial face parte și dansul din „Trapoia”, un dans vechi, antic, bazat pe sărituri, și rochia neagră rotită, cu poalele la exterior, păstrată și astăzi.

Întrebările noastre, pline de interes, puse ghidului albanez, au scos la iveală corupția caracteristică țărilor postcomuniste, spunându-ne că 80% din guvernul țării este arestat. Citisem că prim-ministrul Albaniei, pentru a îndepărta această suspiciune, a numit, cu ajutorul inteligenței artificiale, o femeie-robot în funcția de ministru al Achizițiilor Publice, dar, se pare, că a fost arestată și aceasta. Prim-ministrul lor, aflat la al patrulea mandat, un om puternic, pictor, fiul unui sculptor renumit care a servit regimului comunist, se menține în funcție, fiind extrem de creativ. A mobilizat studenții de la Arte Plastice pentru a reface fațadele blocurilor din perioada comunistă, oferindu-le acestora culoare și sens, dar nu cu graffiti, ci cu aspecte practice, de folos atât locuitorilor, cât și turiștilor. Își primește oaspeții cu veselă pictată atât în motive naționale, cât și în motive din naționalitatea celor invitați, spre a-și apropia vizitatorii – iar acestea sunt doar câteva exemple.

Ce am văzut la acest popor?

Supraviețuire în formă pură. Își trăiesc viața pe-afară, în munți adeseori – fără telefoane, fără ecrane – brăzdați pe față și juliți pe mâini și pe trup, ca un permanent jurnal de război. Și au rezistat. Rănile s-au vindecat cu salivă și buruieni rupte din stâncă. Durerea trebuia să treacă, iar ei mergeau mai departe, pentru neam. Adeseori au mâncat pâine veche și beau apă din râu, formându-și un microbiom care ar fi respectat de orice supliment modern. Alergii nu există. Nici farmacii, nu prea. Generația de 50–60 de ani a prins toată evoluția tehnologică, dar cu greu: radiouri, televizoare alb-negru, viniluri, casete, CD-uri, pe care noi le-am văzut în Bunk’Art. Ultima generație fără internet în sânge.

Acești oameni au armură emoțională, cu nervii formați în lipsuri și reflexe antrenate de viață. Eu i-am considerat printre ultimii ninja ai normalității. Au văzut mai mult, au trăit mai adânc. Mi-au reamintit momentele de supraviețuire, solidaritate și rezistență pe care le-am trăit și noi, ca români, dar la albanezii curajoși și viteji s-au prelungit până în zilele noastre. Poate că în Albania am retrăit clipe, dar unele clipe refuză să dispară. Ele se așază în inimă și devin rădăcini., când e adevărată, nu doare, ci luminează.

Tirana – Albania: Piața Skanderbeg – Turnul cu Ceas (Kulla e Sahatit), situat între Parcul Lulishtje și Moscheea Et’hem Bey

Silvia MĂNDĂȘESCU

Roman, 10 februarie 2026