Silvia MĂNDĂȘESCU, O CĂLĂTORIE PE TĂRÂMURI ASIATICE: COREEA DE SUD

O CĂLĂTORIE PE TĂRÂMURI ASIATICE: COREEA DE SUD

SILVIA MĂNDĂȘESCU

Am avut prilejul să vizitez Coreea de două ori, la distanţă de un sfert de veac, prima călătorie era în anul 1998 când a reprezentat cel mai lung zbor al meu de până atunci: Bucureşti – Amsterdam şi de aici, după o escală de 12 ore, Seoul. Cum în Boeing-ul uriaş locul meu era pe culoarul din mijlocul avionului nu vedeam nimic pe fereastră aşa că m-am resemnat gândind că platoul de nori este aproape lipsit de relief şi m-am cufundat în lectură, privind doar surâsul profesional al stewardeselor şi ritualul bine însuşit la cursurile de specializare.
Asia era un „pămînt al făgăduinţei” pentru mine, iar oamenii într-o lungă călătorie sunt precum broaştele ţestoase… ies din carapace…
Voi fi oare şi eu, precum o broscuţă dintre acelea din magazinele chinezeşti simbol al puterii şi al supravieţuirii?…
Eram la vârsta deciziilor febrile şi totale. Şi atunci, în 1998 apele somnolente ale Asiei se revărsaseră în timpul verii iar memoria mea celulară păstra senzaţia de sufocare pe care o încercasem post inundaţii în Seoul.
Din acel prim contact cu Asia mai păstrasem imaginea acelui mare oraş cu zgârie-norii lui care sfredeleau cerul transparenţi aproape, invazia tehnicii, fluviile de oameni care se scurgeau pe străzi, acest furnicar uman la care tu, ca european nu poţi identifica chipurile, identitatea individuală fiind recompunsă mai dificil la început, toţi părând „asiatici”.
Miliarde de oameni, miliarde de vise !
Luminile care şerpuiau pe şosea, iar în seara de gală, spectacolul cu dansuri coreene la care participasem, în rest, imaginea standard a marilor săli de conferinţe, aceleaşi în toată lumea… dar afară era prelungirea sufletului exterior al poporului coreean.
Mi-am dorit încă de atunci, într-o tainiţă a sufletului să revăd, pe îndelete acele locuri frumoase legate de farmecul şi pitorescul Coreei, al naturii sale pe care îl intuisem, al peisajelor în care câmpia, muntele şi marea se îngemănaseră, sădind în sufletul acestui popor un echilibru stabil şi calm, mediul înconjurător al ţării constituind pentru fiecare coreean o inepuizabilă sursă de dragoste şi ataşament faţă de locurile natale, de îndemn la meditaţie şi acţiune, la regăsire a lui însuşi.
Acum aveam prilejul de a revedea acest popor care este unul dintre cele mai vechi ale Asiei şi ale lumii, locuind de peste 5 milenii în acelaşi teritoriu, făurindu-şi de a lungul secolelor o unitate de limba, de tradiţii şi cultură.
Fusesem în Seoul în urmă cu un sfert de veac şi cum trecutul trăieşte în noi doream să îl revăd acum, căci şi prezentul are tainele lui, astfel încât atunci cand am aflat de oportunitatea acestei călătorii cu dublă destinaţie Coreea – Japonia, am considerat-o ca pe un dar al vieţii, iar decizia a fost luată fără nici o ezitare! Şi atunci când am păşit prima data în Seoul l-am considerat un oraş de prim rang, dar acum privit prin lentila experienţei mele remarcam de la început, ca megalopolisul era acelaşi cuprinzând între tentaculule sale de beton şi gradini ca niste plămâni ai oraşului dar amprentat, pregnant de tehnologiei.
Încă de la frontieră protecţia ţării se realiza digitalizat, (accesul fiind făcut doar pe baza codului QR, amprente digitale şi contur facial). Sunt sigură că, sistemele de securitate nu ar putea fi operaţionale rapid la acest furnicar uman în alt mod.
Călătorind din nou spre Coreea de data aceasta într-o excursie organizată, deci liberă de obligaţiile unei deplasări de „serviciu” încercam sentimente deosebit de puternice având în vedere şi acumulările personale, cel mai pătrunzator fiind poate, cel al istoriei.
Itinerariul pe care un european îl străbate spre Extremul Orient îl conduce pe meleaguri încărcate de istorie (descoperirea, evocarea unor locuri şi oameni ce amintesc culturi şi civilizaţii milenare care transmit cu generozitate nouă, celor de astăzi mesajul lor profund ce îndeamnă la reflecţie, la înţelepciune dar şi la acţiune spre binele oamenilor).
Cu o viteză de peste 1.000 km/oră mă depărtam şi a doua oară de soarele care apunea şi pe care urma să îl regăsesc după foarte puţin timp născut parcă din apele liniştite ale Pacificului în faţa avionului.
Aeroportul din Doha în care am poposit în „tranzit” oferea o recompensă jinduită pentru un drum lung şi dificil. Zborul nu era doar survolarea unor distanţe, ci şi a unor climate diferite şi a unor culturi. Acest aeroport competitiv situat în Qatar era o dovadă vie a dezvoltării Emiratelor Arabe Unite în ultimele decenii.
Visul de mărire a început să se adeverească atunci când pe fundul Golfului Piersic s-a descoperit şi petrol. Forajele submarine încununate de succes au inclus peste noapte aceste state de beduini si culegători de perle în rândul ţărilor bogate, în visteria cărora plouă cu petrodolari.
Între călătorii obişnuiţi ai aeroporturilor se distingeau clar europenii, americanii, de arabii care aveau comportamentul celor care trăiesc în vile de lux, cu maşini elegante la poartă şi îşi trimit copii la studii în străinatate spre a învaţa tâlcul înţelept a tot ceea ce a dat spiritul uman mai valoros pentru a ieşi demn din noaptea istoriei. Cartea este sinonimă cu ştiinţa „ai carte ai parte” este un proverb care arată efortul de dezvoltare şi modernizare a unei ţări. Aici, aveam impresia ca tehnologia achiziţionată uşor, doar cu bani avea tendinţa de a înlocui efortul sofisticat al minţii.
Designul aeroportului, cu uriaşul candelabru imitând un şirag de perle gigantic, elaborat aşezate, trenul care făcea legătura între tronsoanele aeroportului, camerele de rugaciune şi de odihnă doar pentru barbaţi, brandurile de modă vestimentară, bijuterii, parfumuri erau menite să etaleze opulenţa
Din rămăşiţele vetuste ale trecutului, ale culegătorilor de perle, prezentul modern şi orgolios ridica doar un uriaş şirag de perle sub forma unui candelabru gigantic şi trufaş! În aeroport ne-am bucurat de o gradină reală proaspătă cu flori şi palmieri protejată de un luminator sofisticat, o adevărată oază de verdeaţă în deşert, o veritabilă lume vegetală susţinută de petrol.
Pretutindeni tehnologie smart, de ultimă generaţie… în mâna celor care nu de mult erau pescari sau crescători de cămile.
Istoria modernă a ţărilor arabe este indisolubil legată de petrolul care curge prin sistemul arterial al aurului negru, marea bogăţie contemporană, care constituie „cimentul” edificiilor sfârşitului secolului XX şi începutul secolului XXI-lea noi vedeam „partea leului” efectul acestor petrodolari.
Previziunile experţilor au estimat că rezervele de petrol se vor epuiza până în 2025, astfel încât pentru a profita cât mai mult de darul lui Allah miliardele de petrodolari au fost investite în proiecte majore – centre de afaceri, bănci, „temple” ale consumerismului cu forme neaşteptate, „respirând” doar aer condiţionat.
Călătoria continua tot cu compania Qatar pe ruta Doha-Seul. Zburasem ore în şir deasupra Siberiei urmărită prin harta display-ului din faţa scaunului meu, iar gându-mi de călător prin această îndepărtată parte de lume încerca să restabilească itinerarul şerpuitor, plin de peripeţii al spătarului Nicolae Milescu străbătut în secolul XVII în nenumărate zile şi nopţi. Reîntâlnirea cu Coreea însemna emoţie, un loc vizitat în urmă cu 25 de ani când am prezentat sub formă de poster lucrarea intitulată „Model computerizat de prelucrare a amprentelor digitale în diabetul zaharat la Congresul de Informatică Medicală Seoul 1998”
Lumea era atunci interesată de amprentele digitale…
Acum, acelaşi loc stăpânit de mongoli în secolele XIII-XIV, invadat pustiitor de feudalii japonezi, care au fost respinşi cu preţul unor imense sacrificii, care a fost dependent de Manciuria, ne primea doar pe bază de cod QR, amprente pe care le cunoşteam prea bine şi contur facial (nu chiar harta irisului care este prea complexă pentru un control vamal, dar nu se ştie…).
Am acceptat uşor aceste „pasaje” ştiind că oamenii acestei ţări începând cu secolul al-XV-lea, mai exact din 1443 au avut o scriere proprie şi aceeaşi pe întregul teritoriu locuit de ei având un caracter literar silabic, spre deosebire de scrierile avute până atunci, în care erau folosite şi caracterele chineze. Cum excursia ne oferea la pachet Coreea – Japonia şi nu întâmplător, o minimă documentare, dezvăluia războiul japono-chinez după care Coreea devenea formal independentă între cele două imperii ale timpului, apoi războiul ruso – japonez între 1904 şi 1905 când Japonia cu sprijinul Statelor Unite şi al Angliei şi-a declarat protectoratul asupra Coreei, în 1910 anexînd-o pe deplin până în 1945.
Cum întotdeauna călătoriile încep în interiorul nostru şi fusesem pregătită de ceva vreme de serialele coreene TV, de exemplu „Furtună la Palat” cu intrigile de curte, puteam vizita şi locurile în care acestea se consumaseră. Înţelegeam cum setea insaţiabilă de putere determină manevrarea unor intrigi abile şi temute alianţe pentru a pune din timp mâna pe toate pârghiile conducerii. Vedeam cu ochii mei cuibul aurit al împaratului despre care nu se ştia în ce cameră doarme căci stirpea împărătească trebuia să continue şi cu „favoritele” care erau fericite cu „augusta” suveranului dar în felul acesta era şi protejat de urmăritori. Programul excursiei în cele două ţări asiatice era riguros (şi nu se putea altfel!)
Asa că, încă din prima zi am asistat la schimbarea gărzii de la Palatul Gyeongbokgung, cel mai mare din cele 5 palate construite din ordinul Yi Song –gye Împărat al Dinastiei Joseon…

Foto Palatul Gyeongbokgung

În traducere Palatul „Mult binecuvântat de cer” aproape distrus de guvernarea japoneză în secolul al-XX-lea este înconjurat de un zid antic având în prezent aproape 40% din numărul clădirilor originale reconstruite.
A ars în mai multe rânduri şi lăsat în ruină vreme de 3 secole.
Reconstruit în 1987 în timpul domniei lui Daewwongun forma un complex masiv, cu 330 de clădiri şi cu 5.792 de camere fiind un simbol iconic atât pentru naţiunea coreeană, cât şi pentru familia ei regală.
După asasinarea Împărătesei Myeongseonng, soţul ei Împăratul Gojong a părăsit palatul, familia regală nemairevenind niciodată în acest palat frumos, echilibrat şi modest. Te rătăceşti pe aleile din jurul lacului iar paleta de culori te transferă spre cadrul natural al grădinilor formând un tot unitar.
Construit în 1395 principalul palat al Coreei este deschis publicului din 2018.
După ce am înţeles semnificaţia culorilor, pavajul, am participat la schimbarea gărzii.
Am văzut şi casa Prezidenţială Cheong Wa Dae din exterior care înseamnă „Foişor cu ţigle albastre” un complex de clădiri în stil coreean cu câteva elemente moderne care a fost schimbată de actualul preşedinte al ţării în urmă cu 6 luni. În aceeaşi seară am fost martori şi la protestele locuitorilor din Seoul care contestau cu blândeţe, colectând semnături în corturi amplasate pe Bulevardul principal al capitalei, semnăturile putând fi ale oricui se legitima cu un act, inclusiv ale străinilor… Erau manifeste de revoltă, dar tot stăpânite!
În acelaşi perimetru era amplasat şi Muzeul Naţional de Folclor unde am putut vedea tradiţii şi obiceiuri ale oamenilor de rând şi ale nobilimii în special din perioada Joseon între anii 1392-1910.
Muzeul avea multe aspecte media integrate, ceea ce îl făcea uşor de urmărit şi înţeles. Astfel, încă de la intrare rula un film cu succesiunea anotimpurilor din Coreea, dinamica vegetaţiei, dar şi muncile agricole din cele mai vechi timpuri, locuinţele, medicina tradiţională, portul popular, obiceiurile de nuntă… totul cu holograme. Am avut şi bucuria de a afla raspunsul la o întrebare specific feminină pe care mi-am pus-o adeseori: cum se confecţionau încă din Evul Mediu acele pălării având atât calota cât şi borul extrem de fine şi ferme? Erau executate din părul cozii de cal şi nu de iapă, aceasta fiind impură. Am tresărit de bucurie văzând acel război de ţesut care îmi elucida curiozitatea.
În sălile cu exponate erau mici bazine cu peşti proiectaţi şi coloraţi care dădeau impresia ca sunt vii animând statica unui muzeu de folclor clasic.
Coreea de Sud este foarte bogată în monumente UNESCO. Ele au fost identificate şi în Oraşul Busan, a doua metropolă a Coreei de Sud, fiind cel mai mare oraş port situat în sudul Peninsulei Coreene şi inima industrială a Coreei. Acolo am văzut complexul Gamcheon cultural Village, un sat pitoresc format din case colorate construite în stil scară la poalele unui munte.
Căsuţe mici, joase, necăjite, ridicate în grabă, care nouă europenilor obisnuiţi cu clădiri masive nu ne dau impresia unei mari stabilităţi, dar sunt gingaşe şi cochete în felul lor prin amalgamul de stiluri europene, coreene, chinezeşti şi japoneze făcute de refugiaţii din Coreea de Nord care au încercat să îşi înfrumuseţeze viaţa. Străduţele înguste şi aspectul general era mai mult de favele braziliene pitoreşti decât de „Machu Pichu din Busan”, coreean.

Foto Complexul Gamcheon cultural Village

Un intermezzo atractiv l-a constituit vizita la Piaţa de Peşte şi fructe de mare Jagaichi care gemea de lume şi marfă proaspată în bazine special amenajate, sau sărată şi afumată.
Noi, trecători grăbiţi nu aveam gândul tocmelii, dar urmăream speciile şi varietăţile cu, care nu eram familiarizaţi întrebându-ne nu de cost ci doar de gust. Am aflat că după război americanii au trimis mărfuri sub formă de ajutoare sud-coreenilor, dar firea umană, nevoia, i-a determinat pe oamenii înconjuraţi de dărâmăturile şi grozăviile războiului să le vândă în această piaţă care devenise un bazar şi în care îşi vindeau şi propriile lucruri pentru existenţă.
Alt monument UNESCO este şi templul Seokguram construit în 754 unde există o mică pagodă în care s-au identificat moaşte de ale lui Buddha. Înţelegeam că rămăşiţele sacre conferă locului un orgoliu şi un înalt orizont spiritual indiferent de religie!

Foto Templul Seokguram

Grandoarea spirituala atrage si pelerinaje, deci aduce bunăstare locului, iar în Asia am remarcat un interes sporit pentru prosperitate, poate ca urmare a densităţii populaţiei.
Templele reprezintă elanul artei în a înfrumuseţa veşnicia şi grăiesc generaţiilor viitoare cu glasul unei umanităţi ce a ştiut să sfideze pieirea.
Un alt Templu aflat în oraşul port Busan este Templul Haedong Yonggungs construit în secolul al XIV-lea şi care oferă europeanului o surpriză: coloane dorice care sprijină tavanul, dincolo de acestea aflându-se statuia lui Buddha.

Foto Templul Haedong Yonggungs

Am vizitat şi un oraş vechi de peste 2000 de ani Gyeongju, Templul Bulguk cel mai faimos templu din Coreea şi grota Seokguram unde se află şi o sculptură lui Buddha în piatră impresionantă, înconjurat de 10 discipoli.

Foto Templul Bulguk

Timpul pare a fi fost spectator tăcut mii de ani aici. Au fost chemări, strigăte, ţipete, vaiere, şoapte, suspine şi apoi tăcere… Călătoria noastră ne-a permis şi un scurt răgaz pentru a vizita o arteră comercială coreeană la care preţurile nu sunt negociabile, însă toate exponatele erau deosebit de frumoase.
Am văzut şaluri de mătase diafană, având pe ele flori gingaşe sau peşti uriaşi, berze, păsărele, tufe de vişini ori halate de mătase sau evantaie din lemn de vişin parfumat, statuete de fier, argilă, bronz sau jadeită, printre care abundă Buddha în cele mai variate posturi. Un zeu în general vesel şi comunicativ mereu surâzător, lampioane chinezeşti, măşti pentru vestitele dansuri cu mască (reprezentând protestul oamenilor sărmani împotriva celor avuţi şi în special împotriva feudalilor. Numai ascuns sub mască şi ferit astfel de eventualele represiuni, omul simplu îşi permitea să execute dansuri care să-i exprime sentimentele), umbreluţele colorate de mătase dar şi cu protecţie UV folositoare chiar, mai ales pe vreme caniculară.
În sectorul porţelanurilor am văzut multe minunăţii: servicii de sake, ceai, cafea pline de rafinament şi iscusinţă demne de toată admiraţia! Adaugaţi la toate acestea cutiile de mahon şi tisă lucrate cu încrustaţii de sidef changeant şi care capătă cele mai neaşteptate reflexe la diferite înclinări. Doar trecerea în revistă a acestor lucruri îţi permitea să-ţi dai seama de simţul artistic al acestui iscusit popor.
Un capitol aparte oferit de gazde l-a constituit Spectacolul Nanta, spectacol de acrobaţie cu instrumente şi ustensile de bucătărie (cuţite, polonice, tigăi) care au devenit în mâna performerilor, instrumente muzicale de percuţie aducând bucurie spectatorilor cu care au interacţionat permanent.
Ritmul tradiţional coreean plin de energie, uşor de urmărit cu un umor non-verbal a permis depăşirea barierelor culturale.
În drumul nostru prin Coreea, după cina tradiţională coreeană am urmărit în lumina reflectoarelor observatorul astronomic cel mai vechi din Asia de Sud Est Cheomseongdae format din 365 blocuri de granit (zile ale anului) ridicat între 632-647 demonstrând dezvoltarea ştiinţifică din perioada respectivă. Agricultura se făcea funcţie de mişcarea astrelor dar, observatorul era legat şi de politică, întrucât horoscoapele capetelor încoronate erau extrem de importante prin urmărirea stelelor. În apropiere sunt două morminte regale 356-402 sub forma unor movile de pamânt cu piatră naturală la bază.
Sub gorgane îşi dormeau somnul de veci împăraţii!
Mormintele regilor au trebuit să apere viaţa cetăţii pretutindeni în lume.
A fost o noapte în prelungirea nopţilor de veacuri ale istoriei…
Coreea, cea de acum mi-a oferit şi o altă bucurie… vis-a-vis de un templu budist plin cu lotuşi roz (aceeaşi varietate pe care o văzusem în urmă cu 3 săptămâni la noi în ţară, la Băile Felix, ceea ce m-a făcut să tresar !) era un atelier de caligrafie unde am fost invitaţi să ne exersăm talentul colorând evantaie, iar la sfirşit „operele proprii” ne-au fost dăruite cu un bonus! Gazdele ne-au „caligrafiat” într-adevăr numele nostru pe ele. Eu l-am ales pe cel al viitorului familiei, pe al nepoţelului nostru Teodor. Îi va înţelege valoarea odată cu acele cuvinte unice din limba noastră, DOR ŞI DOINĂ, acele diamante roz de care eu am fost mândră ca româncă, oriunde în lume spunând că limba mea aparţine patrimoniului UNESCO prin cele două cuvinte intraductibile în alte „graiuri” dar noi acceptăm cu drag, respect şi preţuire orice coabitare lingvistică.