Remus B. MINEAȚĂ, Între imagine și conștiință – Itinerar reflexiv prin expoziția „Paiul Verde”

Între imagine și conștiință – Itinerar reflexiv prin expoziția „Paiul Verde”

<< „… Suntem tineri asemeni credinței noastre, bătrâni asemeni îndoielii noastre, tineri asemeni încrederii în noi înșine, bătrâni asemeni temerilor noastre, tineri asemeni speranței noastre, bătrâni asemeni deziluziei noastre. Rămânem tineri până când sufletul nostru va fi receptiv la mesajele frumuseții, bucuriei, mărețimii și forței naturii, a Omului și a infinitului. Când totul va fi la pământ, când cel mai ascuns unghi al sufletului nostru va fi acoperit de zăpada pesimismului și de gheața cinismului, doar atunci vom fi într-adevăr bătrâni, iar Bătrânul Dumnezeu va fi milostiv și iertător cu noi, cu sufletul nostru, ca un părinte! … Și-apoi, în Țara „Pietrelor” noastre, oasele acestea de care ne este atât de dor uneori aparțin drumurilor, cu „Plopii fără soț”, pe ramurile cărora dorm „Privighetorile”… iar „Cerurile” acestea, magna contributoare, aparțin „Aripilor” în „Zborul” cărora dorm norii. Câtă Veșnicie! … Nu-i așa că Victoria aduce întotdeauna VICTORIE? … (fragment din eseul „Fluturi pe scoarță” de Remus B. Mineață) >>

Iosif HAIDU

Într-un enorm sentiment de credință, veșnic în trăirea ființei ca făptură luminoasă, unde suverane sunt semnele frumuseții, nu ca utopii doldora de absolut, ci ca miracole ale unei contopiri mântuitoare a însuflețitului cu cântarea liturgică, armonizată și echilibrată, joi, 22 ianuarie 2026, începând cu orele 17.00, spațiul Restaurantului Corabia din zona Ștrandului din Roman s-a transformat din loc al convivialității cotidiene într-un areopag cultural și spiritual, în care timpul a fost suspendat sub semnul Clepsidrei. Evenimentul, organizat de Societatea Culturală „Clepsidra” Roman și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala „Filip Brunea Fox” Roman, a purtat genericul „Anul Nou Clepsydric”, o formulă care nu desemnează doar un început calendaristic, ci o reînnoire a sensului cultural autentic romașcan, învecinat cu locul de cumințire a Moldovei în Siret și ambianța sa patriarhală unică din grădina de vise a primilor fiori romanvodiști ai profesorului Ghe. A. M. Ciobanu. Moderatorul întregii manifestări a fost preotul-poet, pictor și publicist Cornel Paiu, ale cărui expuneri în contingent „psalmic” au fost veritabile metafore contributoare, care au ajutat la evadarea dintr-o „restriște”, dintr-o interioritate stăpânită de „lacrimi și sfinți”, într-o bucurie matriceală unică, în simțirea unui „În fiecare cu fiecare deodată se naște veșnicia”, unică precum în „Șapte-Liturghisire”, unică în toate și unică în tot, ca un „zbor de păsări” în „ordinea pașilor”. Amfitrionul serii, timonierul Corabiei, tălăzuită reverențios de căldura pașilor celor prezenți, contraamiralul Victor Barcan, a oferit cadrul ospitalier în care cina festivă „Anul Nou Clepsydric” a devenit prelungirea firească a dialogului cultural, sprijinit din plin prin implicarea colaboratorilor și partenerilor media: PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ROMAN; UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA (USR), FILIALA BACĂU; UNIUNEA ARMENILOR DIN ROMÂNIA (UAR), FILIALA ROMAN; BIBLIOTECA MUNICIPALĂ „GEORGE-RADU MELIDON” ROMAN; EDITURA „PAPIRUS MEDIA”; Roman TV; ȚINUTUL ZIMBRILOR; M PLUS TV INTERNATIONAL; RESTAURANT CORABIA ROMAN; HANUL RĂZEȘILOR; FARMACIA ARDEALUL; Societatea de Istorie a Medicinei și Farmaciei „Dr. Epifanie Cozarescu” Roman; Parohia Bălușești – cmf; Asociația Națională „Cultul Eroilor” – Filiala Neamț; I GENERATION Art Group; RomanArt Gallery; Cenaclul ProArte Roman; Paiul Verde – Galerie și Foaie de Artă & Poezie; revistele Plumb, Asachi, Salonul Literar, Vatra Veche, Clepsydra, Viața Băcăuană.

În acel spațiu și timp de la instalarea luminii am ajuns în acea după-amiază friguroasă de ianuarie 2026 în metaspațiul expozițional „Paiul Verde – Galerie & Foaie de Artă/Poezie”. Ușa se deschidea ca o trecere de la timp la timp, dintr-o lume cotidiană îmbâcsită de grabă și zgomot înspre un areopag cultural unde silențiul pare să respire la fel de profund ca lucrările expuse. Nu a fost doar deschiderea unei galerii ci mai degrabă a fost instalarea unei clipe suspendate sub semnul clepsidrei, o liturghie vizuală între cronos și kairos. Spațiul expozițional m-a dus cu gândul la „Paiul Verde” care aflat între geneză și îndumnezeire conducea subtil la o memorie metafizică a unui a fi după un alt a fi, unde pictura și grafica nu doar că „se văd”, ci se trăiesc, se intuiesc, se roagă. Ceea ce urmează este o privire, nu descriptivă, ci reflexivă a ceea ce am văzut deasupra sensului vizual și spiritual al expoziției, a sensului existenței prin artă.

Iosif Haidu în „Iarna” genezei luminii și memoriei metafizice, la doi ani de la plecarea în veșnicie, din lucrările sale aparținând colecțiilor particulare ale familiilor Rodica și Cezar Păduraru, Dana și Mircea Bostan, precum și din colecțiile Cristinel-Ionel Prisacaru și Cornel Paiu expuse în cadrul proiectului „Iosif Haidu în colecții particulare” nu sunt relicve ale trecutului, ci prezențe vii. Stilul său inconfundabil de pictură și grafică – peisaje subcarpatice filtrate prin geometrie ondulatorie și portaluri cromatice – mă întâmpină nu ca o simplă imagine, ci ca o „întâlnire”. „Iarna” lui Iosif Haidu nu este doar anotimp, ci o meditație, o lumină palidă, zăpezile vibrând în tonalități violetate, iar umbrele ca ritmuri de tăcere. Asemenea unui acel moment sacru din icoană, imaginea nu explică, ci invită la rugăciune. În tabloul „Iarna”, nu știu dacă privesc geneza unei zile sau amurgul unei epoci, ceea ce știu este că fiecare tușă, fiecare culoare devine un portal spre o realitate care transcende vizibilul. Lucrările lui Iosif Haidu, prezentate în cadrul proiectului „Iosif Haidu în colecții particulare” mi-au oferit o contrapondere clară, expresia sa cromatică și gestul pictural dens evocându-mi tensiunea dintre abstract și figurativ, amintindu-mi totodată de structurile labirintice ale lui Giorgio de Chirico sau de misterul luminii în pictura lui Rembrandt. Am ajuns să resimt cum fiecare tablou funcționează ca o veritabilă rugăciune, iar materia picturală devine ofrandă, un altar secundar în care lumina și culoarea se contopesc cu memoria și conștiința culturală. Am simțit cum tradiția și inovația se întâlnesc organic, cum cultura locală devine universală prin rigoare, sensibilitate și reflecție, iar eu, spectatorul, devin participant activ la acest ritual estetic. Îmi amintesc că am fost cu adevărat impresionat de profunzimea vizuală a lui Iosif Haidu, care, prin fiecare tușă, mi-a „vorbit” despre continuitatea memoriei și responsabilitatea artistului. Opera sa se poate compara cu tendințele simboliste ale pictorilor precum Caspar David Friedrich, unde peisajul devine metaforă a responsabilității existenței. Dar simt, spre deosebire de romantismul german, că Iosif Haidu nu caută sublimul în izolare, ci îl descoperă în dialogul dintre materie și spirit între fumuri și lumini ca întro psalmie tăcută. Pe de altă parte, ecouri ale unei hermeneutici a luminii am reușit să  resimt în maniera lui Mark Rothko sensul unei vederi care ne copleșește mai mult prin prezență decât prin reprezentare. Fără a fi abstract Iosi Haidu mi-a propuns o pictură a prezenței, prin care – asemenea tăcerii icoanei – m-a invitat ca privitor să devină partener în actul contemplativ.

Întru continuarea acestei meditații vizuale, lucrările lui CristinelIonel Prisacaru mi-au deschis un dialog tăcut dar ferm cu moștenirea haidiană. Aici, privirea-mi a devenit temă centrală pentru lucrările intitulate „Ochiul de Pește” și „Ochiul de Pasăre”, acestea nefiind doar simple denumiri sau figuri simbolice, ci modalități de a-mi vedea, de a-mi revela realitatea. Ochiul de Pește sensibil, dens, cufundat în materia existenței, evocă aici, ca în pictura lui Hieronymus Bosch sau chiar în anumite expresii ale lui Francis Bacon, o profunzime viscerală a vieții. Privirea de jos, de sub ape, este cea care pe de o parte se află sub presiunea greutății, dar pe de altă parte caută lumina ce străbate prin straturile opace ale realului. În contrast, Ochiul de Pasăre este privirea sintezei, a înălțimii, a deschiderii spațiului. Asemeni manierelor renascentiste de reprezentare a perspectivelor extinse, această privire sistematizează haosul simțirii umane, tot ceea ce este fragmentat, pentru a descoperi ordinea din dincolo de văzut. Această dualitate a privirii – adâncimea densității vs. claritatea înălțimii – rezonează cu reflecțiile lui Paul Klee despre „a vedea” ca act ce transcende ochiul corporal, devenind act al spiritului. În lucrările lui prof. Cristinel-Ionel Prisacaru, linia, culoarea și structura nu m-au sedus gratuit, ci ele s-au ordonat întro arhitectură vizuală ce a luminat și adâncit propria-mi experiența contemplativă. În fața lucrării „HERUV”, am rămas fascinat de complexitatea privirii multiple, care reunește ochiul de pește, al materiei dense și al existenței cufundate, cu ochiul de pasăre, al sintezei și al înălțimii. M-am pierdut cu gândul în această dublă perspectivă, care mi-a amintit de fragmentul din Sărmanul Dionis al lui Mihai Eminescu, unde percepția lumii depinde de numărul și natura ochilor care o privesc. În acel moment, am încercat un sentiment nedisimulat de mândrie, eram deodată contemporan cu creatorii de frumos, într-o experiență vizuală și spirituală ce depășea simpla estetică, devenind un dialog interior cu istoria artei, cu contemplarea sinelui prin reflexia imaginilor. Comparându-l pe prof. Prisacaru cu mentorii săi spirituali și cu precursorii marii arte universale, am realizat că rigurozitatea culorii și atenția la detaliu îl apropie de sensibilitatea lui Marc Chagall, în sinteza simbolică a imaginii, dar și de filosofia vizuală a lui Wassily Kandinsky, unde forma și culoarea devin instrumente de meditație spirituală. Am fost impresionat de modul în care lumina, transparența și textura panourilor rezonează cu gesturile expresioniste și cu cromatica lui Paul Klee, dar fără a pierde conexiunea cu simbolismul românesc, tradiția locală și memoria culturală a comunității romașcane. Am încercat să mă las absorbit de fiecare tușă, de fiecare armonie cromatică, simțind cum ochiul se ajustează la intensitatea spirituală a mesajului artistic.

Cristinel-Ionel Prisacaru, Carmen Cărăușu, Cornel Paiu

Prezența preotului Cornel Paiu ca artist și moderator a adus o dimensiune suplimentară. Stilul său, un dialog între poezie, artă vizuală și hermeneutică, mi-a amintit de polifonia vizuală a lui Max Ernst sau a lui Joan Miró, unde elementele disparate se reunesc într-o compoziție integratoare. Am putut observa cum fiecare inserție vizuală și textuală se reflectă în contemporaneitate, întărind ideea că privitorul nu este pasiv, ci participant activ. Am fost surprins să constat cât de organic se leagă aceste trei dimensiuni – Prisacaru, Haidu și Paiu – într-o unitate de sens și armonie, fiecare contribuind la o viziune a artei ca act de meditație, de recuperare a memoriei și de conectare spirituală. În acest sens, am încercat să urmăresc analogiile stilistice. Dacă Prisacaru a dialogat cu simbolismul și expresionismul, Haidu a fost și este mai aproape de abstractismul spiritualizat și de suprarealism, iar Cornel Paiu, ca moderator-artist, a leagat cele două dimensiuni într-o hermeneutică vizuală personală, aproape unică în peisajul cultural contemporan. Discursul expozițional se adâncește prin stilul inimosului „Pai Verde”, situat între abstracționism simbolic și suprarealism spiritualizat, care construiește o veritabilă teologie vizuală a Psalmilor lui David, în care ecouri precum „Cerurile spun slava lui Dumnezeu” sau „Adânc pe adânc cheamă” se transpun în structuri cromatice și labirinturi simbolice. Șevaletul devine altar secundar, iar materia – ofrandă duhovnicească, ca o ardere de tot, între necuprinsul văzduhului și al apelor.

Fiecare tablou al expoziției „Dincolo de noi” mă obliga să devin ochiul care interpretează și completează universul vizual. Am fost atras de armonia culorilor, de tensiunea dintre forme și de felul în care simbolurile se suprapun într-un cadru spiritual. Am ajuns să înțeleg că ceea ce primesc privindu-le nu este doar imagine, ci gând, emoție, reflecție și memorie. Am fost impresionat de modul în care dialogul vizual dintre simboluri și culoare, între material și spirit, evocă gestul creatorilor universali: Leonardo da Vinci, în atenția pentru detaliu și observarea naturii; Caravaggio, în dramatismul luminii; Turner, în vibrația cromatică a atmosferei; Rothko, în concentricitatea experienței spirituale și emoționale. Aici, la Roman, prin aceste creații contemporane, am putut simți același fior estetic, aceleași răsuciri de emoție, însă filtrate printr-o sensibilitate locală, contemporană, profund conectată cu cultura românească.

Am fost fascinat și de modul în care fiecare artist a explorat memoria personală și colectivă – prof. Cristinel-Ionel Prisacaru prin simbolismul visual contemporan, Iosif Haidu prin abstractizarea materiei și luminii dincolo de timpul concret, Pr. Cornel Paiu prin meditație și integrare reflexivă filosofico-duhovnicească. Îmi amintesc că am încercat să-mi ancorez percepția nu doar în prezent, ci și în amintirea marilor maeștri ai artei universale, pentru a compara și a înțelege ceea ce văd. În acest fel, experiența mea a devenit un veritabil itinerar interior, un traseu prin care fiecare umbră, fiecare simbol și fiecare armonie cromatică devine o lecție despre frumusețe, responsabilitate și continuitate culturală. Experiența mea personală s-a transformat într-o adevărată meditație mă duce cu gândul la cât de rar am privilegiul să fiu contemporan cu artiști care nu doar că fac frumos, ci îl gândesc și îl așază în relație cu memoria, cultura, spiritualitatea și comunitatea. Am încercat să surprind fiecare detaliu, fiecare tușă, fiecare simbol, pentru a le înțelege nu doar cu ochiul, ci și cu mintea și inima. Am simțit o plăcere estetică combinată cu mândria intelectuală că particip la un demers artistic care vorbește despre responsabilitate, continuitate și profunzime. Am admirat felul în care cei trei plasticieni au reluat dialogul cu marile tradiții ale umanității, dar filtrându-l prin sensibilitatea lor, prin legătura cu comunitatea și cu propria lor interioritate, transformând arta într-o experiență unică, vie și în același timp universală. Astfel, expoziția „Dincolo de noi” nu a fost doar o colecție de lucrări, ci o experiență totală: dialog între trecut și prezent, între privitor și artist, între spiritualitate și estetica vizuală, între memoria colectivă și interpretarea individuală. Am părăsit sala „PAIUL VERDE” nu doar cu impresia unei vizite la un veritabil muzeu al gândirii și emoției vizuale, ci cu sentimentul profund că am fost martor și parte a unui act creator de o rară densitate, o experiență care mă leagă de istoria artei, de marile tradiții universale, și de comunitatea culturală romașcană contemporană. M-am simțit, în acest spațiu, parte a unui continuum al frumosului, al memoriei și al responsabilității spirituale, un privilegiu pe care nu-l voi uita niciodată.

Roman, 5 februarie 2026