REMUS B. MINEAȚĂ, In Memoriam – CENTENAR „100 de ani de la nașterea profesorului Ghe. A. M. CIOBANU (25.03.1925 – 30.08.2020)

REMUS B. MINEAȚĂ, In Memoriam – CENTENAR „100 de ani de la nașterea profesorului Ghe. A. M. CIOBANU (25.03.1925 – 30.08.2020)

Motto:

„… et ad finem volo scribere! … Venite in viam felicitatis, venite in locum renascentiae! … / Exite de loco errantium et de eius occulto dolore! … / Quare semper sequimini semitam, quae ducit in tenebras aeternas / Viventes vitam apparentem, in eius summa contentione …” (… și spre final vreau să scriu! … Veniți pe calea fericirii, veniți în loc de renaștere! … / Ieșiți din locul rătăcirii și din ascunsa lui durere! … / De ce urmați mereu cărarea, ce duce-n negura eternă/ Trăind o viață aparentă, în încordarea ei supremă…)  –  „GLOSSA” – 1940 de GHE. A. M. CIOBANU

*

„In diversitate, homines reales sunt imperfectae imagines exemplaris idealis et aeterni. Exempli gratia, sunt imagines ideales pulchritudinis ipsius, boni virtuos ad qualitates separatas ab mundo physico tendentis. Cogitatio percipitur ut acquisita, agnoscens unitatem in qualitatibus suis. Cum aliquis hominem convenit, conatur simile esse cum alia realitate quae non est frustra, sed anima a perfectione spiritus.” (În ciuda diversității, oamenii reali sunt copii imperfecte ale unui model ideal și etern. Bunăoară, ei sunt copii ideale ale frumosului în sine, ale unui bine care tinde virtuos către însușiri separate de lumea fizică. Gândirea este percepută ca fiind dobândită, recunoscând unitatea în trăsăturile ei. Când cineva întâlnește un OM, năzuiește să semene cu o altă realitate care nu este zadarnică, ci însuflețită de perfecțiunea spiritului.) << Mineață B. Remus – „Și eu… l-am cunoscut!” –  eseu despre prietenie >>

*

Ajungând dincolo de Marte, în infinitul cosmic, profesorul CIOBANU, cu a sa epicronie, a cucerit spațiul icaric al geniului.

A fost și va rămâne „MAESTRUL TIMPULUI”. Român scânteiat  născut în urmă cu 100 de ani pe aceste meleaguri, a sfidat vectorul timp aflându-se în permanență sub zodia lui „ET ARCADIA EGO”. Câte pot să încapă într-o viață de OM? Începând cu primii fiori, trecând mai apoi prin pasteluri nocturne și văi ale uitaților și ajungând în final dincolo de Marte, în infinitul cosmic, profesorul Ciobanu, cu a sa epicronie, a cucerit deja hiperspațiul icaric al geniului.

Cele dintâi amintiri ale vieții mele de școlar sunt legate de o casă, cladirea școlii, mare și ciudată, înconjurată de o mulțime de copaci uriași și noduroși. La drept vorbind, acel vechi imobil era nespus de încântător, era un locaș de vis, o bucurie a sufletului meu de copil care încerca să deslușească ispita de dincolo de ziduri. Pesemne îmi face plăcere, atâta timp cât mai pot resimți vreo plăcere în clipa de față, să mă stăruiesc asupra acestor mărunte amintiri despre școală, cu tot ce o însoțea. Am avut și am un deosebit respect față de dascălii care, copleșiți de nenorocirile vieții, au avut timp și pentru noi, cei care scriem astăzi despre ei, dându-ne o mângâiere, oricât de slabă ori vremelnică de cultură, în risipa câtorva amănunte fără șir. Acestea, de altfel, oricât ar fi de neînsemnate sau poate ridicole, în sine, capătă o însemnătate deloc trecătoare, ca fiind legate de un spațiu și un răstimp anume, când am cunoscut cele dintâi, neînțelese de mulți, chemări ale sorții, care mai apoi m-au învăluit în umbra lor adâncă. Așadar, să-mi amintesc…

Imagini trecute acum reinvie… trecând cândva prin zona Muzeului de Artă, anevoie voi mai găsi o mai potrivită învățătură despre „muzica” sufletului și divinitate, la un vernisaj. Am intrat fără tăgadă. Într-una din săli l-am găsit pe maestrul A. M. Ciobanu. Cuvintele sunt lucruri de multe ori vagi. Recunosc că voința nu m-a părăsit, dar părea neputincioasă în fața acestui OM de o încărcătură spirituală rar întâlnită. Mi-ar fi greu dacă nu aș recunoaște că a scrie biografic despre maestru, nu mai vorbesc despre a scrie despre opera sa, este un exercițiu mult prea elaborat pentru cei care nu l-au cunoscut îndeaproape. Atunci l-am invitat să-mi povestească despre tot ceea ce a însemnat reîntâlnirea cu imaginația nelogaritmică a primilor ani, a acelor vremuri care parcă se repetă, când oamenii trăiau și mureau singuri, când focul pârjolitor era atât de aproape, iar haosul era ridicat la rang de religie națională.

Născut la 25 martie 1925, la Roman, profesorul Ciobanua fost contemporan cu toate evenimentele tulburi ale perioadei. A fost elev laLiceul „Roman-Vodă”timp de opt ani, așa cum se făcea atunci, apoi a devenit profesor la același liceu, unde a învățat/apostolat (i se mai spunea și Apostolul – n.a.) un sfert de veac. A iubit foarte mult tinerii. A vrut să îndure această apropiere cu tinerețea din dorința de a înlătura obscenitățile dreptunghiulare ale inculturii și ale indiferenței față de acordurile viorii, față de Universul matematic ori față de „Grădina Dianei”. Era unOM care adunase atâta zestre spirituală cât toate generațiile pe care le-a școlit și de care era mândru, firește cu modestia-i caracteristică.

„Am mai predat la încă alte treizeci de școli, în tot acest parcurs mi-am legat destinul didactic de multiple materii, începând cu matematica și terminând cu hermeneutica. În spre finalul carierei didactice am ținut ore la Institutul Franciscan din Roman. Vreau să vă spun că am predat o vreme și la școala de șapte ani din Hălăucești, pe atunci Raionul Pașcani, imediat după război. Datorită unor dificultăți materiale, nu am putut urma o facultate pe care aș fi dorit-o, așa că m-am retras de la Medicină, de la Drept, de la Agronomie, de la Limba Engleză. Mi-am dorit să urmez Arhitectura, dar datorită acelor greutăți, m-am retras de două ori…” mi-a povestit maestrul, amintindu-și de acele timpuri cu care și părinții noștri au fost contemporani. „Pe vremea aceea nu se punea problema diplomei, ci a lucrului la catedră, lucru care însumează cincizeci de ani de activitate. Învățământul mi-a fost drag și am rămas atașat lui, deși nu aveam facultate didactică. Am urmat Dreptul pentru că nu se cerea frecvență și, datorită acestui fapt, puteam preda și câștiga, astfel, o felie de pâine după război, felie care era pentru mulți o raritate.” În atâția ani de profesorat, maestrul a avut foarte mulți elevi, fiind nevoit să predea foarte multe materii, formula sa de predare fiind una originală și creativă. Majoritatea elevilor pe care i-a avut au mers pe treptele înalte ale afirmării sociale și era mereu mulțumit să audă de ei, cei care au fost și, în parte, mai sunt legați de vatra învățământului mușatin<Roman-Vodă>. „Am fost nevoit, pe parcursul desfășurării activității didactice, să desfășor și foarte multe activități comunitare. Mi-aduc aminte, atunci când mi-am dat gradele în învățământ, că inspectorul de la București mi-a atras atenția că aveam prea multe sarcini obștești  mai precis treizeci și șase. Și spun asta pentru că această cifră nu era una prolifică, să fie acolo pe hârtie. Ea presupunea să mergi de fiecare dată la fața locului și nu  întotdeauna la Roman. Am ținut peste o mie cinci sute de activități. Vă veți întreba ce însemnau activitățile obștești pe vremea aceea? Ei bine, acestea însemnau conferințe de natură socială,  filosofică,  didactică, științifică. Dar cele mai multe au fost artistice, în special muzicale. Dacă ar fi să-mi caracterizez viața, aș putea spune că ea s-a derulat între catedră, vorbit și condei. La vârsta de acum, ele se așează în ordine inversă, foarte mult scris, vorbit din ce în ce mai puțin și catedră deloc.”

Profesorul Ghe. A. M. CIOBANU a devenit nemuritor din timpul vieții scriind saisprezece cărți. A desfășurat o serie de activități în cadrul Bibliotecii Municipale Roman: expuneri pe teme de cultură, artă, peste două sute de vernisaje de artă plastică, lansări de carte, prezentări de concerte. Toate cărțile donate de maestru constituie o colecție care îi poartă numele.În lucrarea „Amintiri din secolul Ciobanu”, lansată în 2015, mediculDan-Gabriel Arvătescu, vicepreședintele Societății Culturale „Clepsidra” din Roman, afirma: „În al nouăzecilea an al vieții, un om poate părea bătrân. Totul e relativ și, totodată, magic în viață. Așa este și bătrânețea. Sunt tineri bătrâni și bătrâni mult mai tineri sufletește decât ei. Acesta nu e un paradox. Aceasta  e, pur și simplu, viața. Priviți-l pe profesor și o să înțelegeți asta. Profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu este un adevărat mit urban. Este parte a moștenirii noastre comune. El este singurul care a reușit să fie parte a sufletului nostru. Personalitatea lui a marcat, fie că vrem sau nu, fie că recunoaștem sau nu, identitatea noastră de grup. Prin asta, el a mai reușit un lucru rar: să devină nemuritor încă din timpul vieții.”

 dus o viață dedicată carierei didactice, artei și culturii. A susținut peste trei mii de conferințe cu tematici diverse, în Roman, în mediul rural și în numeroase orașe din țară. A colaborat cu diferite fundații de cultură din Roman și din toată țara. A ținut, laUniversitatea Populară de Științe Sociale, un curs de etică, estetică și sociologie. A primit numeroase distincții, printre care cea de„Cetățean de Onoare al Orașului Roman” (1997) sau „Medalia Jubiliară Eminescu” (2000). Încă din școală a fost îndrăgostit de matematică. Cu ajutorul acestei discipline, a pus bazele unei formule matematice în muzică, a unui curent – ontifonismul, strângând sensurile muzicii într-o lucrare numită„Mileniul III în cheia sol”. A fost autor al cărții„Locul și spiritual”, în care sunt descrise valorile artistice din orașul Roman, al volumului dedicat prietenului de-o viață, „Irimescu, statornicie și zbor”, o analiză a creației sculptorului Ion Irimescu, și al unei ediții de lux sub genericul „Scrieri”, cuprinzând cinci volume, în care sunt adunate eseuri, analize, exegeze și critici publicate în presa vremii în perioada 1964-2004.

Într-unul dintre eseurile pe care le-a publicat, dedicat ultimului volum din Trilogia „Mileniul Trei pe Portativ”, maestrul nota: „Opriți Planeta, vreau… și alte Lumi (…). Noi am propus, dar devenirea istorică va dispune. Putem să așteptăm, oricât de mult. Chiar… <Trei Milenii>… Gândind, însă, că ne contopim, tot mai mult, cu, Cosmosul, poate ne va surâde și nouă vreo <șansă>. (…) Și, nu uitați, <fără aplauze>, chiar de-i <Final>” … „Îngemănat cu Urbea mea natală. Un <montagnard> de vise, într-un oraș <picior de plai>. Orașul căruia îi mulțumesc de acel popas parnasian, ce mi l-a dăruit. Fiindu-mi sacru, îi mărturisesc, cu gând astralic, că i-am iubit pe oameni, i-am prețuit, egal pe toți, nici ei datori mie și nici îndatorat acestora.” Mare personalitate animată de simplitatea și robustețea cosmică a originii vieții, legată arhitectural de generațiile autohtone, a realizat și peste o sută douăzeci de audiții muzicale studenților laPalatul Culturii din Iași timp de douăzeci și șapte de ani, a scris „Primii fiori” la unsprezece ani, partea de poezie, iar cea de proză la cincisprezece ani, a elaborat peste șaizeci de proiecte destinate unor lucrări științifice, a definitivat„Teoria celor 194 de moduri muzicale în sistem”, a compus zece lucrări muzicale și câte și mai câte. Iată dovada faptului că nimic supraomenesc nu stă în spatele “paravanului”, ci doar un OM care, prin tenacitate și talent, reușește imposibilul. Povestea succesului profesorului Ghe. A. M. CIOBANUeste, până la urmă, povestea de viață a celui care își recunoaște scopul în lume și-l urmărește în pofida greutățilorcare pe cei maimulți îi fac să bată în retragere.

La 30 august 2020, unul dintre ultimii reprezentanți ai unei generații de platină a culturii moldave, al cărui nume s-a identificat pentru multă vreme cu cel al orașului său natal, Roman, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, iubit și respectat publicist și critic literar, retras spre final din viața publică, s-a stins la vârsta de nouăzeci și cinci de ani. O viață bogată și întreagă, împărțită cu generozitate cu mii de elevi, dedicată activității eseistice, împlinită ca mentor, scriitor, pedagog și OM al Cetății Romanului – căreia i-a devenit Cetățean de Onoare la finalul anilor ’90. “… / În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline,/ De ce mai stați în lumea asta, întruna în întunericime?…/ Veniți în sferele tăcerii și în izvorul nemuririi,/ Veniți în loc fără durere, pe eterna cale-a fericirii!…” – “GLOSSA” – 1940

Epilog:

Și eu… l-am cunoscut!

„Cunoscându-mi „lungul nasului”, am rămas „în banca mea” și mi-am intitulat „insula” comentariilor mele asupra „Arhipelagului liric” din continuare, cu termenul S.T.A.S. de „Prefață”.  Dar, după ceea ce spune autorul – Remus MINEAȚĂ – în volumul „de cursă lungă” poetic, – „CĂLCÂND PE TOAMNĂ” – și mai ales cum spune, ar fi trebuit ca „Pre” a mea să o intitulez „Metafță” și, de ce nu, chiar „Mega”.  N-am vrut ca eu „Săpânța”, să găzduiesc în vatra satului meu, spectacolul de „Walhala”, cu „Tetralogia” lui Wagner. Un volum „et multum, et multa”, cuprinzând, parcă, „haiku-uri catedrală”, sau intenții „epopeice”, reduse, pe capitole, la dimensiuni „de poche”. Volum pe care este imposibil să-l citești, la un lung drum cu trenul; dar dacă, din nerăbdare, îl începi a-l cunoaște înainte de a pleca cu el, această evadare se amână pentru mâine. Un monolog „stereo”, sophio-liric, trecut, la început, prin repetate distilări, până se ajunge la aceea stare, mărturisită chiar prin autor, de „cristalitate”. Ca un român și romașcan ce este, îl duce mai departe pe Miron Costin cu a sa „Viața lumii”, devenită acum „O lume, care vetuiește azi”. Lirica sa originală privește la zbuciumul Oceanului uman, nu dintr-un „Turn de Fildeș”, ci de la înălțimea singuratică a unui “Far marin”. Ca o notă dominantă, un interogativ firesc  care amână, dintr-o necesitate psihologică, orice concluzie. Mai mult se complace în anticamera unui „Așteptându-l pe Godot”, decât a fi în spatele unei uși bine zăvorâte, ca aceea din „Așa a vorbit Zarathustra”. Farmecul mitologic al unui „dincolo”, decât logaritmii monovalenți ai lui „dincoace”.O poezie, care răspunde profund, la acel metabolism al cunoașterii contemporane, nu prin foto-filmare, ci prin neuro-meditare, prin gândire. O „die Wille zu…danken” neoKantian. De altfel, metaforic vorbind, poezia de față cere, parcă, o topică finală de verb, și chiar scriitura gotică de tipar, în care au fost editate creațiile unui Goethe sau Schiller. Deși cu densitate de quasar, lirica sa devine pluricardinalică, asemenea unui mare lac de munte, ce-și are printr-o rupere de stâncă, o neoprită scurgere-n cascadă. Citindu-l, pare a-l privi pe Salvatore Dali, la „cum creează”, nu și „ce”, aflat și el, cu noi, pe Insula cu – acei ciudați și Sfinți și Oameni – numită doar întâmplător „a Paștelui”. După lectură pendulezi, ca la Foucault, estetic, spre a găsi, la fel ca și Linne, un loc, o alveolă, pentru fiecare. O pendulare care pleacă de la titluri, numerotate, parcă, riguros de un Mendeleev poet. Când e poem în proză, sau, de ce nu, o proză, ce e și cu har poetic. Se aleargă spontan, dar și ornamentat de la rațional, la metaforic, de la interogativ, la reinterogativ.  Arhitectura poemelor e mono-bloc, sau cum se spune mult acum, ca blocul-turn. E o „formulă” adecvată de minune, cu viziunea proferată în poeme, sau mai actual vorbind în fiecare demers literar. Intrând în spațiul fiecăruia din ele, rămâi mai multă vreme „dus”, precum și „Cel, odată fost la Hamangia”,  sau le alături, nu spre comparare, celor semnate, în alt secol, de către Baudelaire. Oricât le-am comenta, ele se afirmă literar, precum și autorul, ca niște evidente întruchipări, ce-și au un „eu” al lor de „personalitate accentuată”. „Călcând pe Toamnă”, pe aurul acestui anotimp, ce își transformă frunzișul ei de-o vară, în picuri de vitralii. Există undeva o Țară cu Gheișe și samurai unde atunci când vine toamna oficial, în timpul nopții, frunzele de aur ale copacilor sunt împrăștiate omogen pe străzi,  pentru ca, dimineață, trecătorii, să meargă unde au de mers, călcând nu pe asfalturi, ci pe „flori”. Și noi acum, închidem, pentru a mai ne gândi la multe, altfel spuse, nu numai un volum poetic, ci și un Herbar, cu frunze-flori de toamnă și amintiri”. (Prefață la vol. „Călcând pe toamnă” de profesor Ghe. A.M. Ciobanu)

În ciuda diversității, oamenii reali sunt copii imperfecte ale unui model ideal și etern. Bunăoară, ei sunt copii ideale ale frumosului în sine, ale unui bine care tinde virtuos către însușiri separate de lumea fizică. Gândirea este percepută ca fiind dobândită, recunoscând unitatea în trăsăturile ei. Când cineva întâlnește un OM, năzuiește să semene cu o altă realitate care nu este zadarnică, ci însuflețită de perfecțiunea spiritului. Anticii credeau că sufletul este nemuritor, recunoscând reîntoarcerea periodică a acestuia. Matematica a dedus că sufletul își poate aminti din adâncuri, o idee sau o formă perfectă. Iar dinaintea nașterii, sufletul exista tocmai ca să își aducă aminte despre toate copiile imperfecte prin care s-a perindat. Viețuitoarele nu pot fi acuzate că au suflet, decât în măsura în care simțurile lor exaltă un soi de amintire păgână. Nu se poate pângări participarea la prototipuri prin copiere. Viețuitoarele sunt așa cum sunt pentru că nu pot fi niciodată Oameni. Nu există fapte și lucruri izolate, iar aprecierile relative la bine și rău, adevărat și fals, frumos și urât, zdruncină arta sensibilului. Optimismul a născut întotdeauna conexiuni între valorile care nu trebuie judecate și tendința către împotrivire. Unitatea universală a Omului este cât se poate de obiectivă, de aceea Leibniz, preocupat de întinderea comunicației, a rezonat până a găsit măsura distanței. Lucrurile distante se pot mișca diferit, dar nu mai diferit decât se poate percepe. Și totuși, mai există pe suportul gândirii, preceptul despre ideea legăturii dintre distanță și corpurile afectate de neatingerea altor corpuri. Hegel avea păreri de rău în urma examinării atente a jocului de “cărți”, iar lucrurile care îi păreau diferite erau de fapt aceleași. Nimic nu poate fi mai frumos decât o prietenie. Ordinea și armonia există în familie, în cărți și în univers, dar și în admirația unei prietenii. Membrii de familie au asemănări de familie. Unii au același nas, ori sprâncene, pe când alții au același mers, dar caractere diferite. Speculația poate fi necontrolată, dar cade sub control atunci când frumusețea este derivatul tuturor lucrurilor frumoase. Același lucru se poate spune și despre însușiri, nedeturând înțelegerea sâmburelui comun. Intuiția îndreptățește înrudirea cu o mulțime de lucruri privite și văzute de OM, armonia făcând din existență descoperirea legăturii nebănuite dintre „liră” și „corp”, transformându-le într-un gen unitar, care zumzăie pe rotația rapidă a coardelor curbate în formă de cerc.                                                    

Fără să am o atitudine vanitoasă, am să spun doar atât: El, profesorul Ghe. A. M. Ciobanu, nefiiind o copie a Omului, ca într-un fâlfâit de aripi despărțit de pământ, cu mâinile ca niște crengi s-a răsucit albastru în sufletul meu.

17 martie 2025, Roman