PETRONELA APOPEI, Călător pe „drumuri de munte”

PETRONELA APOPEI

Călător pe „drumuri de munte”

(Recenzie la volumul Emilian Marcu, „Plâns de clopot”, Editura Doxologia, Iaşi, 2020)

Îndreptându-te către Câmpia Moldovei, pe lângă Iași, privirea îți este atrasă de, nici mai mult, nici mai puțin… un Ceahlău… de Cuvânt. Și nu e munte golaș… nicidecum. E împădurit cu poezie, proză, critică literară, eseuri, publicații nenumărate, iar pe Vârful Toaca al său tronează ca un stindard Premiul „Ion Creangă”, al Academiei Române (pentru romanul „Tărâmul inocenților”), dar și Premiul „Eminescu ziaristul” (acordat de UZPR).
Din biserica sufletului său, construită cu migală de Dumnezeu, răsună permanent un „Plâns de clopot” (volum de poezie, apărut la Editura Doxologia, în 2020, la Iaşi).
Urcușul pe orice munte este o acțiune temerară, dar nu imposibilă, mai ales pe un munte ce nu a fost defrișat, ci pe ale cărui culmi pădurile s-au încăpățânat să se așeze cuminte și constant.
Absolut conectat la Divinitate, Emilian Marcu se înfășoară în haina Luminii, dând cititorului un volum de poezie, un liant al vremurilor trecute și viitoare, prin originalitatea-i deja bine știută.
Munte înzăpezit („Unde voi ști să călătoresc fără tine / în vis mă întreb: Totu-i vis? / Îngerul în două cuie mă ține; / timpul pe mine a nins. / … / Unde voi ști să călătoresc fără tine, / îngere, în chin țintuit? / În hlamida aceasta mă simt cel mai bine: / Demult sunt un bloc de granit.” – Unde voi ști să călătoresc…), știe că e pasibil de nemurirea Cuvântului („Adio îți zic, timp al meu selenar, / Timp al meu fără moarte. / … / Adio, timp fără nume, e vremea cuvintelor rare.” – Stele-or muri, / dar stele s-or naște…) prin „Cărțile mele toate…” („Cărțile mele, toate, câte vor mai fi existând / Sunt despărțite ca într-un nefiresc și / Iremediabil divorț. / Au fost, multe din ele tipărite / După un mileniu de la data când au fost scrise. // Numai coala cea albă, ca fața fața lui Dumnezeu / Se împlinește între milenii / Cu numele, o, numele meu!”).
Cu o tematică bogată, situată pe axa naștere – iubire – viețuire – stingere, poetul nu pregetă a cuvânta condiția și efemeritatea omului („Topi-se-vor amurguri în tainice chenare / În creuzete ambra un foc va fi ușor / Tăceri demult pierdute vom inventa-n uitare / Aripa morții iarna va lumina-ntr-un nor.” – Topi-se-vor amurguri), dar și imensitatea scriiturii („Unde-oi fi eu, oare? Teii sunt în floare, / Cupe mari de miere se deschid în cer, /… / Eu voi fi departe, sau miros, sau poate / Îngerul mă duce undeva-n trecut.” – Unde-oi fi eu oare?).
Încrustat în iubirea de viață, de iubire și dumnezeire („Douăsprezece poduri, douăsprezece porți, / Tainica legătură dintre cei vii și cei morți. / Atâta ne mai rămâne. Pe pământ deodată / Umbra Ta mă luminează: Tată al meu, Tată.” – Umbra ta mă luminează), poetul Emilian Marcu este luminat de făclia iubirii, cea care este condiția esențială a vieții („În cadrul acelei ferestre, în ogiva zidului monahal / Chipul tău se îngemănează cu umbra. / O, cum mai luminează prin straturi rouă / Clipa cea repede ce mi te-a lăsat!” – În cadrul acelei ferești).
Spectrul larg al acesteia, cuprinzând inima sa, de la naștere („Și sub pământ se-aud duios / Cum gândul lor ne ține-n viață / Mereu bat clopote de os, / Ei sunt mereu adâncă ceață.” – În nopțile de dor), originile dătătoare de suflu și simțire – părinții săi, Ortansa și Ilie, cărora le închină adevărate ode („Tot buchisind la cărțile cerești, / La vechi și roase cărți de-nțelepciune / Când grâul pleoapei fulguie-n ferești / Țăranul întră în pământ și-apune. // Din casa strâmtă, strâmbă la un colț / Ca dintr-un fagur cu lumină pământie / El tras de viață-n jurul unei roți / Se-mbracă în ninsoarea timpurie.” – Călătorie în cer; „Ochiul maichii plânge blând din cer / Și în loc de pleoape poart-o rugăciune. / Peștii albi se-ntulbură-n mister / Și se-nchid în nopți a iertăciune.” – Ochiul maichii plânge dintr-un nor), conduc subtil către incandescența iubirii („Te uită, frunza cade pe umbra ta sfioasă, / Lumini incandescente se surpă între noi.” – Te uită, frunza cade pe umbra ta sfioasă).
Femeia, dătătoarea de viață și ființare („E trupul tău un crin imperial / zidit de mâini cu înflorite oasă, / ochii curați se scaldă în opal, / buza strivind sărutului se lasă. // Zidit de mâini cu oasăle în floare / e trupul tău un țărm de-nsingurare” – E trupul tău…), determină alunecarea în abisul renașterii în iubire („Un pat de nuntă, doamnă, cenușa să ne fie, / vâscos amurgul curge pe chipuri în extaz,” – Pat de cununie).
Laitmotivul volumului este clopotul care, în credința strămoșească, anunță Sfânta Liturghie („Bat clopotele Mitropoliei, / Purtăm pe retină femeia în chip de efigie. / Mierea ei ne învăluie blând. / Se aud peste oraș clopotele Mitropoliei cântând.” – Bat clopotele Mitropoliei), dar și petrecerea de pe pământ a unui suflet („De-atâtea morți câți duse-n țintirim / Cu moartea se-mprietenise și se pare / Că a venit la el încetișor, tiptil, / De sufletul i l-a răpus la întâmplare” – Clopotarul), dar tot acest clopot sparge norii la vreme de furtună și a adunat oamenii în vreme de restriște, iar simbolic este ecoul sufletului poetului.
Incomensurabilitatea poemelor orfevrierului Emilian Marcu dă cititorilor puncte de sprijin, revelații și introspecții („Praporii de nuntă, praporii de moarte / Steaguri se arată, pavăză și scut / Limbile de clopot toate par surpate / Sunetul le trage lacrima-n pământ.” – În alai pe dealuri).
Întoarcerea omului la țărâna pământului strămoșesc („Îmi apropii de buze țărna cea proaspătă, / Răvășită de tainice impulsuri materne. / Aburul proaspăt ca un trup de fecioară / Mă-nvăluie tainic în zori de aprilie.” – Sărut), trăirea într-un cadru tradițional („Lujerul de vie de altar / Ține-n cui icoana să nu cadă, / Să nu sune clopotul bizar / Pentru îngerii cu aripi de zăpadă” – La lujerul de vie) sunt coordonate pe care își așază poezia, reînviind spiritul românesc („Sus, pe cornișă, acolo, lângă sfinți / Unde lumina serii-i, iată, mai subțire, / Paisie cu calfe și-alaiul de părinți / Înalță crucea pleoapei pe privire.” – Sfințire).
Un popor fără credință, fără tradiții, fără cultură, fără simțire, nu poate exista. Temelie a vieții din viața obștei, dar și din viața omului, biserica din sufletul nostru este înălțarea pe scara înspre Dumnezeu („Zăpada gurii luminând psaltiri / Îmbracă taina cu melancolie, / Tăcerile zăcând în răni subțiri / Pe lemnul învrâstat încep a scrie” – Zăpada gurii luminând psaltiri), căruia îi este dator (ca fiecare muritor) pentru harurile cu care a fost înzestrat („Mărire Ție, Doamne, Mărire Ție / Se-aude corul în curte la Mitropolie! // Undeva în cer, o ramură de măslin / Ne apără de durere și de chin / O rază curată de lună în noaptea cea mare / Vestește dumnezeiască înscăunare.” – Mărire Ție, Doamne, Mărire Ție!).
Uzitând de nenumărate imagini artistice și simboluri (zăpada, vița-de-vie, clopotul, ceara, mierea, lumânarea, icoana, ș.a.), posedând o frumusețe a versului cu strigăt de suflet, poetul se dovedește a fi rugul și ruga ce înalță, ce strigă viața către viață, căci „lucrurile mărețe sunt înfăptuite prin reflecție, caracter și judecată” (Cicero), dar și printr-o bogăție spirituală pe care își așază înțelept creația.
Iar muntele continuă să fie luminat și iluminat de ecoul acela de clopot…
Și răsună ca un clopot
Glasul cântului de șopot…
Pogoară-se Lumina în suflet, cititorule, continuă urcușul… pe munte!

(2 februarie 2022)