PARASCHIVA BUCIUMANU, Constantin Țoiu – Memorii recuperate

PARASCHIVA BUCIUMANU

 

 

Constantin Țoiu – Memorii recuperate

 

În 2003, octogenar fiind, Constantin Țoiu începe publicarea Memoriilor, apariția fiecărui volum fiind justificată de scriitor în cuvântul de început adresat cititorilor. Cele cinci volume, subintitulate Jurnal &Memorii, publicate din 2003 până în 2010 la Editura Cartea Românească, alături de pseudojurnalul, apărut postum, permit cititorului să descopere noi fețe ale adevărului istoric și personal și să înțeleagă mai bine opera scriitorului și contextele pe care le-a traversat. Titlul primelor trei volume, apărute în 2003, în 2004 și în 2006, este Memorii din când în când, subliniind selecția aleatorie a subiectelor, al celui de-al patrulea, apărut în 2009, este Memorii întârziate, sugerând apariția tardivă în raport cu celelalte, iar al celui de-al cincilea, apărut în 2010, este Memorii, Vederi din Prepeleac, trimițând la articole publicate în revista „România literară”, în rubrica Prepeleac.

Apărute după Revoluție, în contextul proliferării literaturii testimoniale (jurnale, memorii, autobiografii, amintiri), Memoriile lui Constantin Țoiu se disting de cele ale colegilor de generație (Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Breban, Eugen Barbu, Gabriel Dimisianu ș.a.) atât prin opțiunea livrescă, cât și prin dorința de a recupera textele gazetărești din „România literară”, texte din volumele de eseuri Morsus diaboli, Caftane și cafteli, Răvașe din Kamceatka, din caietele și fișele regăsite, grupându-le după criterii variate și nebănuite. Desigur, există în corpusul memorialistic și temele recurente, relația cu puterea, cu Cenzura, cu confrații, însă volumele nu sunt dominate de intenții justificative sau polemice, nici de dezvăluiri dure, ci de dorința de a oferi o „biografie cărturărească”, ponderea cea mai mare având-o însemnările de lectură și notele de călătorie. Însuși memorialistul afirma în introducerea volumului al III-lea: „pentru mine, și astăzi, importantă nu este atât viața trăită fără nimic extraordinar în ea, cât lecturile, cărțile, teatrele, muzeele colindate, imaginarul existenței”.

Aflat la vârsta maturității, Țoiu își reface biografia cu datele civile, își contemplă, își evaluează cariera, dorind să-și explice parcursul creator, aventura intelectuală și devenirea spirituală. Astfel, prin aceste volume compozite, memorialistul aspiră să ofere o imagine cât mai fidelă a unei vieți cu destule rupturi și tulburări, cu urcușuri și coborâșuri, cu înfrângeri, dar și cu multe reușite. De aceea, a adunat în cele cinci volume articole biografice, întâmplări decisive din viața sa, portrete nuanțate ale personalităților întâlnite, file de corespondență, note și impresii de călătorie, reflecții critice asupra realității, eboșe literare, experiențe care i-au oferit material pentru romanele sale, cronici ale lecturilor parcurse, considerații artistice, însemnări diaristice, dialoguri, confesiuni, dar și o zonă de metaliteratură.

Eliberat de presiunea regimului, Constantin Țoiu simte nevoia unei reevaluări a trecutului, animat nu doar de dorința de a lămuri unele aspecte, ci și pentru a găsi noi înțelesuri, pentru a se elibera și, de ce nu, pentru a se vindeca. Dincolo de telosul bilanțier al demersului său, cititorul înțelege și preocuparea scriitorului pentru propria postumitate literară.

Chiar de la primul volum, cititorul observă caracterul neobișnuit al Memoriilor lui Țoiu, întrucât e dificil să descopere criteriile urmărite în alcătuirea cărților. Constată imediat că aspectele prezentate nu urmează o ordine cronologică, ci una subiectivă, iar autorul a confirmat de multe ori acest lucru.

Scriitorul nu-și construiește cronologic parcursul și e complicat pentru cititor să detecteze un fir logic retrospectiv, dar, dacă-i urmărim atent traiectoria și cântărim momentele cărora autorul le acordă importanță, observăm că au fost selectate evenimente însemnate ale devenirii sale. Nu întâmplător, din anii copilăriei, reține vorbele profetice ale armeanului poliglot Garabet („noi ajungeam om mare”) și intențiile cărturărești ale mamei sale. Din perioada liceului, distinge imaginea directorului liceului „Dr. Ioan Meșota” din Brașov, profesorul Bălășescu, a profesorului de limba franceză, Landry, care simțiseră în el primele pulsiuni creative („băiatul ăsta, Țoiu, va ajunge scriitor”), dar și pe cea a colegilor care-l porecliseră „poetul”. Evenimentul care i-a marcat tinerețea și asupra căruia revine frecvent în Memorii a fost autoexcluderea din partid, în 1949, influențat fiind de cărțile incendiare ale lui André Gide și Panait Istrati, publicate în urma călătoriilor în URSS. Convingerea că ideologia de stânga nu reprezinta nici pe departe un antidot al sărăciei în care se afla și inacceptarea dirijismului cultural marchează începutul „disidenței mentale”. Odată cu practicarea activității de redactor și de colaborator al celor mai importante edituri și publicații bucureștene începe să cunoască atât privilegiile scrisului, cât și neajunsurile acestei îndeletniciri.

În multe pagini, Țoiu evocă imaginea personalităților întâlnite, care l-au influențat și i-au marcat devenirea. Scriitorul a frecventat medii diverse, dar a reușit să-și păstreze o oarecare neutralitate și echidistanță comportamnetală, fapt ce-l ajută să nu cadă în capcana compromisului. Atracției de stânga, exercitate asupra sa de către personalitățile care gravitau primejdios în jurul puterii (Gogu Rădulescu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Georgescu, Petru Dumitriu), îi contracarează apropierea de scriitorii subversivi sau disidenți (Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș).

O mare parte a articolelor conțin portrete ale scriitorilor vremii (Lucian Blaga, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ion Vinea, Geo Bogza, Ion Negoițescu), care l-au influențat prin ceea ce au gândit, au scris și împrejurările în care i-a cunoscut și amintiri despre întâlnirile cu membrii Cercului de la Sibiu. Nu este greu de observat că unele dintre personalitățile cunoscute se ascund sub masca unor personaje din romanele scriitorului.

Relațiile lui Țoiu cu scriitorii importanți ai vremii sunt detaliate și în notele sau impresiile de călătorie, acestea constituind materia multor capitole din Memorii. Interesant este că scriitorul începe și încheie călătoriile în afara țării, vizitând Budapesta, în 1960, respectiv în 2005 „Budapesta mea este ultima văzută”. Intrat în mediul artistic, participă la turnee ale scriitorilor în străinătate (Londra, Paris, Praga, Roma), la manifestări globale ale scriitorilor în Rusia, la întâlniri în Finlanda, Suedia, fiind chiar beneficiarul programului „International Writing Program” din SUA (Iowa City). Concentrate în secțiunile Note de drum, Drumuri, dar și răsfirate în celelalte secțiuni, notele de călătorie sunt străbătute atât de un natural entuziasm turistic, cât și de reflecțiile critice, lucide și uneori cinice ale călătorului. Memorialistul îl poartă pe cititor prin marile capitale europene (Paris, Roma, Londra Madrid), prin marile muzee (Luvru, Vatican, Galeriile Uffizi, Prado), prin locuri încărcate de istorie și de cultură, dezvăluind rolul celor mai importante personalități. Acestea ni-l descoperă pe Țoiu ca pe un mare iubitor de artă. El scrie, într-o manieră proprie, despre locurile vizitate, despre creațiile marilor artiști, animat fiind de inițierea cititorului care ia contact cu o altă lume. Fără a dori să fie perceput ca un critic de artă, Țoiu descrie, ca un ghid, stilul artiștilor, tehnica și modul acestora de a crea pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă operele, să detecteze și chiar să decripteze mesajele ascunse.

În plus, memorialistica lui Țoiu îl revelează și pe scriitorul pasionat de lectură (multe pagini sunt dedicate cărților citite), pe scriitorul pasionat de istorie, pe observatorul de oameni și de mentalități.

Dar Memoriile conțin și pagini de proză veritabilă, reportaje (Reportaje de altădată), file de corespondență contextualizate și comentate succint, însemnări diaristice (Jurnal intim), dialoguri și confesiuni, cronici la spectacolele de la Operă, considerații despre muzică, despre arta abstractă, analize ale activității noilor jurnaliști, aflați în totală opoziție cu stilul gazetăresc al lui Caragiale, al lui Arghezi, al lui Radu Popescu sau Călinescu, persiflări ale politicienilor români (Un petic de istorie autohtonă, Alternativa română, Bruta parvenită etc), îngrijorări privind reaua întrebuințare a limbii (Româna vulgata) și chiar reflecții biblice. Dimensiunea enciclopedică și caracterul eterogen al Memoriilor sunt de necontestat, dar, dacă ar fi să extragem din aceste volume, câteva fire majore, acestea ar fi supraviețuirea ca scriitor, călătoriile și prieteniile.

De la primele articole și până la ultimul volum de Memorii, opera lui Țoiu este străbătută de conștiințasa estetică, întrucât Țoiu se interoghează adesea în legătură cu meseria de scriitor. Infuziile de metaliteratură se regăsesc și în creațiile literare, dar scriitorulle acordă o mai mare atenție în eseurile și în articolele publicate. Cele mai multe dintre ele sunt concentrate în volumul I, în secțiunea Atelier de proză (Ispitirile scrisului, Cum devii romancier, Scrisul ca ipocrizie, Romancierul ca istoric și istoricul-romancier, Îndoielile creatorului etc.), dar observăm permanenta preocupare a memorialistului de a-și afirma crezul artistic. Scriitorul declanșează o continuă meditație despre menirea scriitorului și rolul literaturii, despre mecanismele de creație, despre raportul realitate-ficțiune, despre importanța scrisului și a lecturii, despre ralația dintre scriitori, despre presiunea factorilor externi asupra literaturii și despre impactul acesteia în anumite contexte socio-politice. Nevoia lui Țoiu de a scrie a fost justificată de acumularea experienței („Am trăit mult. Am văzut mult”) și de dorința de a înfrunta realitatea („Leacul meu însă, revanșa, a fost a fost să scriu”).

Față de tot ce a scris, Țoiu a manifestata devotament și afecțiune. Relația dintre memorialist și paginile scrise este asemenea legăturii t(r)ainice dintre părinți și copii. Sunt înduioșătoare paginile despre regăsirea unor hârtii vechi care-i provoacă amintiri grele sau duioase și îl tulbură: „Copiii mei au fost totdeauna niște pagini… fete, numai fete de toate felurile, la al căror perpetuu măritiș participai o viață, din ce în ce mai secătuit”.

În demersul său, în drumul și-n căutările sale, memorialistul și-a luat întotdeauna drept însoțitor pe cititor. Nu întâmplător unele pagini au aspectul unor convorbiri între scriitor și cititorii săi. Aceștia cunosc întâmplări importante din viața scriitorului și participă la cele mai importante evenimente din istoria omenirii, află despre cărțile care l-au influențat pe scriitor, asistă la diferite discuții și este purtat prin multe locuri încărcate de istorie și de cultură. Cititorul devine părtaș la istoria umanității și trebuie să ajungă capabil să înțeleagă cele întâmplate. Implicarea cititorului se explică, așadar, prin dorința autorului de a-l face pe cel care-i parcurge opera să descopere măcar una dintre multiplele imagini ale adevărului sau, mai important, să-l determine pe acesta să-l caute singur. Memorialistul îl antrenează pe cititor să devină martorul, colaboratorul, complicele sau chiar judecătorul său în investigarea și sondarea trecutului. Treptat, acesta înțelege strategia memorialistului care, eliberat de presiunea regimului, dorește să îndrepte, să adapteze articolele influențate de contextul socio-politic. Atenția cititorului este solicitată la maximum, întrucât scriitorul, care l-a purtat prin anumite locuri și prin diferite contexte, dorește ca acestea să genereze reflecții asupra celor întâmplate, capacitatea formulării propriilor opinii în legătură cu subiectele abordate, posibilitatea analizării, a interpretării și a înțelegerii că faptele relatate au fost influențate de anumiți factori și, de aceea, impun o nouă interpretare.

Scrise în tonalități diferite, Memoriile dezvăluie lupta interioară a scriitorului și o conștiință care încearcă să se elibereze. De la paginile impregnate de neascunsă nostalgie, purtătoare de semne ale încântării sau ale gratitudinii, memorialistul ajunge în unele articole să fie glacial, intransigent, tăios, sarcastic, răutăcios și chiar acuzator, spiritul conciliant fiind dominat de cel lucid ironic. Deși am fi tentanți să spunem că nu există nicio legătură între aceste volume, fiecare având un univers de sine stătător, coeziunea o asigură totuși aerul compozit și stilul inconfundabil al autorului.

În consecință, în paginile de Memorii, îl reîntâlnim pe biograful nostalgic, pe publicistul original, pe eseistul iscusit și pe prozatorul talentat, martor al propriei existențe, dar și al epocilor pe care le-a traversat, toate compunând imaginea unui scriitor cu o aleasă educație umanistă. Memorialistica lui Țoiu îl cucerește pe cititor prin frumusețea poveștilor reluate, prin dimensiunea enciclopedică, prin darul de a investiga, de a analiza și de a comenta realitățile vremii, dar și prin sensibilitatea sa accentuată. Cuvântele care guvernează paginile de Memorii sunt sondare, cercetare, investigare a realității, a produselor culturale și a mediului literar, totul subjugându-se voinței exorbitante de a crea, aceasta dând coerență și sens vieții scriitorului.