NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU, Poeme

Seară cu psalm

Sună frumos cântecul tău la fereastră.
Ce neobişnuit e surâsul văzut în oglindă
când întunericul îşi picură clipele
din streaşina nopţii pe copaci
ori zboară câte o pasăre,
cu frângeri de teamă în aripi.

Prin tine aud cum respiră depărtările
neliniştea furtunii.
Mistică îţi arcuieşti pieptul
insinuare de contur,
căzut din lumina defrişată a lămpii
pe patul de brocart vişiniu.

Îngerii-ţi pregătesc somnul
furând din umbră
apăsătoarele gânduri
cu un psalm.

 

Poveste cu înger

Într-o seară cântam la pian
de prea mult exerciţiu
am adormit pe clape.

Deodată s-a ridicat capacul pianului
a apărut un înger fără aripi
cu ochii metalici.

Tu eşti iubito ?
Am întrebat şi nu mi-a răspuns;
mă desena cu genele,
îmi făcea bezele cu mâna.

Aşteptam vibrând din măruntaie
mâinile mi-au alunecat din vis pe clape
cântând simfonia nopţii,
inima iubitei bătea la geam
cu aripi de înger.

La ultima suflare

Se întâmplă minuni,
ard în noi impulsuri sălbatice
focul se înteţeşte în spirale
şi urcă prin trup cenuşa.

Se abat drumurile din calea vântului
dar nu ne ocoleşte dezordinea
în lume se răspândeşte îndoiala
nimic nu e cum ne-am aşteptat.

Adevărul dedus din noianul de informaţii
devine o deghizare a minciunii
în păpuşă cu voce de om.

Lumea aleargă şi vrei să fii în pas cu ea
îţi cauţi resorturile intime,
gândeşti viata ca pe o trecere prin foc
şi rişti să te aprinzi.

Vrei să-ţi foloseşti raţiunea şi expierenţa
singurele de încredere în clipele deznădejdii
te pot salva din prăbuşirea în hău,
ele te însoţesc fără să le ceri
acolo unde se împrăştie durerea în oase.

Sufli aerul cald cu gura ta,
să nu îngheţe limbile ceasului în tâmple
pe nişte cadrane de palme întinse
care scapă clipele printre degete.

Cînd starea de echilibru dispare
nu mai poţi urmări mersul timpului,
aluneci de pe scară-n pământ
şi totul se întâmplă la ultima suflare.

 

Rai de trandafiri galbeni

Nu mă mai îngrijorează zilele
mi-au coborât în plămâni nopţile.
Prin fiecare respir altceva;
ieri am respirat un gutui cu florile mari,
azi un nuc din marginea drumului,
şi aşa o să-mi fac livadă.

În faţa casei am trandafiri agăţători
trec printr-un tunel din semicercuri,
cu flori de foc
aprinse de inima ta.

Nu se mai vorbeşte de tine
au pus garduri între zile şi nopţi.
Nimeni nu le mai sare
toţi aşteaptă,
un deznodământ.

Demult visez o primăvară de liliac mov,
rai de trandafiri galbeni
în vazele-clepsidră ale trupului tău,
în care Dumnezeu picură o lacrimă
mirositoare şi pleacă.

 

Mă închin

Trec prin interiorul stâncilor
cu structuri de bazalt.
Mă închin tăriei lor pentru solitudine,
pentru nemişcarea atât de semeaţă,
oraşul le păstrează aura timpului
prin statui gânditoare.
Vibraţiile lui sunt atât de puternice, încât
le simt cu inima,
de bucuria în sine, fluturii devin jucăuşi,
prin aerul împovărat de raze.
Mă închin copacilor abia înfrunziţi,
florilor îmbobocite, mă închin,
să-mi dăruie aromele proaspete,
rămân cu mirosul trupului tău,
cum stă pielea pe carne şi carnea pe oase.
Mă închin la cireşe, ti le aşez la urechi,
încât cireşii să simtă invidia
culesului prin frunze.
Cu fruntea adâcită-n sunetele ierbii
le transpun în cântec,
peste învolburatele, şerpuitoarele ape
ale râurilor.
Mă închin răsăritului, să fie frumos,
mă închin apusului, să fie neobişnuit
lipsit de remuşcări,
mă inchin ţie să-ţi laşi peste mine iubirea
fără cuvintele care fug
în tainele nepăsării, ale uitării.
Mă închin pentru vinovăţie, pentru iertare,
în faţa mea mă închin, pentru suspin,
încerc să înlătur din suflet
teama, neîncredera, norii
din care plouă cu lacrimi pietrificate,
îmi sapă la rădăcini coloana
înaltă prin aerul aprins,
la care mă închin de atâta timp.

 

Rugă la preaînalt

Am simţit noaptea cu degetele-n gât
şi nu m-am speriat,
încerca să-şi aşeze aripile de pasăre
pe aura capului.

Fruntea mi s-a descreţit în bucurie,
sufletul a ieşit pe ferestrele deschise,
în ochi am simţit cum se topeşte cerul
şi-mi urcă-n genunchi aerul
cu paşi pe trepte-n absolut.

Am ajuns
pe un munte de spirit
să-mi asculte stelele ruga.

 

Când

Când toate drumurile se vor sfârşi,
Eu însumi voi deveni drum
Pe care trec caii somnului
De la răsărit la apus.

Când toate podurile se vor dărâma,
Eu însumi voi deveni pod
Peste care trec stelele
Apele somnului.

Când viaţa şi moartea vor fi totuna,
Eu voi rămâne singur,
Să zidesc în cuvinte
Muntele sfânt.

Când ziua şi noaptea vor disparea
Cu perechi de luceferi din univers,
Vă voi chema pe toţi cu daruri
Să prelungim timpul.

Când nimic nu va mai fi de făcut
Şi va veni potopul,
Eu voi construi arca,
O voi umple cu ce-i viu şi se îneacă.

Voi o să râdeţi şi mă veţi batjocori,
N-am timp, muntele sfânt aşteaptă.
Când apele se vor retrage
Nu veţi mai fi,
Lumea se va înmulţi ca mai înainte.

 

o umbră de rugă

Lumea în care trăiesc
s-a depărtat de sufletul cald,
de nu mai pot crede
cuvintele ce mi se spun.

S-a lăsat o ploaie cu grindină,
caut repede un ascunziş sigur
din calea năucitoarei dezlănţuiri.

Doamne!
Nu te pot ruga mai mult;
tot ce-ţi cer nu este pentru mine,
îndreaptă-ţi faţa nevăzută către noi,
simţindu-te aproape
se vor naşte în inimi alţi oameni.

 

Ultima zi

Când va fi ultima zi tot ce am spus
va rămâne uitat undeva într-o taină,
toţi cei care mi-au fost pe aproape
vor pleca pe nesimţite în umbrele tăcerii.
Nici voi nu veţi zăbovi prea mult
timpul se va grăbi să urce pe trepte
fiecare zi se va pierde cu gândul la alta
până când ultima clipă va zâmbi unei stele
cu o lumânare pusă în sfeşnicul veşniciei.
Pentru pomenire, inima mea din născare
strânge pământul în palme, îl face ulcele,
să pună în ele vin şi lumină urmaşii.

Doar lacrima arsă, o dâră subţire
pe obrazul de ceară al morţii
va smulge neîncrederea şi durerea
şi o să priviţi prin perdeaua de fum
pâinea şi sarea rămasă pe masă
ca ofrandă adusă întâlnirii
pentru călătoria cu visul spre mine.

 

Sibiu, 28.08.2018