NECULAI C. MUSCALU, Violența de limbaj în spațiul public românesc

NECULAI C. MUSCALU

Violența de limbaj în spațiul public românesc*

 

Violența de limbaj sau limbajul violent, agresiv, reprezintă un fenomen cu care ne confruntăm frecvent, aproape zilnic. Chiar dacă aceste mostre de limbaj nu ne sunt adresate neapărat nouă întotdeauna, de multe ori, fără să vrem, timpanul nostru este violentat de diverse emisii sonore, dezagreabile prin conținutul lor, aparținând unor membri, mai mult sau mai puțin educați, din societatea noastră contemporană. Ceea ce ne interesează în continuare este violența de limbaj manifestată în spațiul public. În această privință, o lucrare fundamentală rămâne cartea Ruxandrei Cesereanu, Imaginarul violent al românilor (2003, prima ediție).

Cercetătoarea clujeană a decodat „nouă registre ale limba­jului violent, specifice mentalului românesc”. Ele sunt foarte utile și pentru cazurile pe care le putem identifica în paginile ziarului „Adevărul” din 1919, de aceea cred că este bine să reproduc în cele ce urmează clasificarea și descrierea făcută de Ruxandra Cesereanu respectivelor registre

(1) Primul registru este cel subuman, „prin care se urmăreşte de­clasarea celui incriminat prin raportarea sa la un statut diferit de cel omenesc. Acest registru se referă la structura de rebut şi paria a celor vizaţi, dar există cazuri când subumanizarea este realizată printr-un atac corporal în care subiectul acuzat este desconsiderat fizic şi umilit. Termeni precum nimicuri, retardaţi, pleavă, scursuri sunt completaţi, în cazul atacului corporal, de cuvinte precum handicapat, paralitic, pitic etc.” (Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Humanitas, București, 2003, p. 8.).

(2) Al doilea registru este „acela pe care l-aş numi igienizant, întrucât calificativele detectează întotdeauna în cel criticat un venin, o cangrenă, o infecţie, o molimă, care trebuie salubrizată, astfel încât societatea să se însănătoşească (măcar teoretic). Prin acest al doilea registru avem acces, de fapt, la un nucleu tipic în mentalul colectiv general, acela al impurilor din cetatea antică, care erau alungaţi, de nu cumva chiar ucişi, astfel încât cetatea să fie purificată, dacă nu de bunăvoie, atunci cu de-a sila. Impurii aceştia erau însă, de obicei, nişte ţapi ispăşitori. Aşa-zişii drogaţi din Piaţa Universităţii, în timpul manifestaţiei-maraton din 1990, au fost catalogaţi mai cu seamă prin acest registru, care încerca, de fapt, să justifice aprioric evacuarea brutală a protestatarilor în 13 iunie şi violenta mineriadă din 14-l5 iunie” (Ibidem, p. 8-9).

(3) Al treilea registru este cel infracțional: „deconstruiţi până la stadiul delincvenţilor, cei incriminaţi sunt, de obicei, ta­xaţi prin intermediul acestui registru care, uneori, are şi o tentă argotică. Declasarea lor este ridicată la rang instituţional, pentru a se demonstra un statut decăzut în mod public. De obicei, infracţionalitatea este una de drept comun, dar adesea funcţionează şi o infracţionalitate politică: în cazul mentalului românesc (fie el manipulat propagandistic sau nu), acuza este de extremă dreaptă (cel puţin din 1945 până în 2000). De la golani şi derbedei la contrarevoluţionari şi bande legionare, cei acuzaţi trec prin mai multe nuanţe infracţionale: în toate situaţiile însă acuzatorii încearcă să anuleze prezumţia de nevinovăţie” (Ibidem, p. 9).

(4) Al patrulea registru este „acela de tip bestiariu, prin animalizarea adversarului; unii analişti folosesc, de altfel, termenul de zoopolitică, pentru a taxa spectacolele electorale din mass-media. Animalizarea adversarului este un registru la care se apelează la fel de des ca şi la cel infracţional. Dar în cazul celui de-al patrulea registru intervine un element în plus, care teatralizează: ideea de circ, de menajerie ori grădină zoologică, locuită de o faună degradată, abjectă. Este o arca a lui Noe maculată, dominată de animale şi insecte care stârnesc repulsie. De oameni-viermi sau şobolani, de păduchi, ploşniţe sau căpuşe. De bovine şi porcine care au fost, cândva, oameni. Pentru a acorda acestui registru o contextualizare adecvată, injuriatorii propun, de asemenea, o spaţializare anume: o fermă, junglă, ogradă unde aceste animale mişună, grohăie, se zvârcolesc. Şi sunt arătate cu degetul de către cei rămaşi încă oameni, nemetamorfozaţi, adică” (Ibidem).

(5) Al cincilea registru este cel religios, care poate fi „religios-punitiv (incriminaţii sunt proiectaţi ca nişte monştri ai Apocalipsului, de pildă), apoi desacralizant şi, în al treilea rând, satanizator. În ceea ce priveşte poporul român acest registru funcţionează, dat fiind că există o religie de stat (ortodoxia) dominantă, care este utilizată, uneori, de către Putere (dar nu numai) pentru a-şi consolida clişeele ideologice, tradiţia, patriotismul declamat în scopuri propagandistice. Acuzatorii marşează, de obicei, pe ideea de blasfemie pusă în cârca celor acuzaţi, care ar reprezenta, astfel, o sectă de eretici. Sindromul liturghiilor negre este şi el adus în discuţie, uneori. Mefistofelizarea incriminaţilor este necesară, în acest registru, pentru a legitima suprimarea lor în forţă. Alteori, registrul este folosit la chiar demitizarea Bisericii naţionale (a se vedea persiflarea ierarhilor ortodocşi în pamfletele argheziene sau în Academia Caţavencu)” (Ibidem, p. 9-10).

(6) Al șaselea registru este „acela al putridului şi al excremenţialului: la el se apelează cu o voluptate agresivă, prin tehnica preschimbării în ordură a adversarului, numită şi tehnica fecalizării. Miasme pestilenţiale, dejecţii, putregaiuri încheagă viziuni ale haznalei ori latrinei ridicate la rang existenţial. Prin acest registru, adversarul este batjocorit în mod absolut: ca dejecţie, el este implicit şi ridiculizat grotesc, spre a fi neantizat. Scatologia aceasta vizează macularea lui completă, dar nu oricum, ci în chipul cel mai abject cu putinţă” (Ibidem, p. 10).

(7) Al şaptelea registru este cel sexual sau libidinos. Acesta este „extrem de violent, pentru că încalcă cele mai intime tabuuri. Ca şi în cazul registrului excremenţial, şi în acesta injuriatorii manifestă o voluptate orgasmică atunci când atacă. Organele sexuale ale celor incriminaţi sau cutumele lor erotice sunt ironizate direct sau prin aluzii, fiind preferate porecla denigratoare, anagrama licenţioasă, jocuri de cuvinte cu efect libidinos, metafore şi metonimii jignitoare. Fantezia este explozivă în acest registru, tocmai fiindcă ea râvneşte să-l spurce pe adversar în chip iremediabil” (Ibidem).

(8) Al optulea registru este cel funebru: „Prin intermediul lui este vizată senectutea celor incriminaţi, mizându-se pe acuza unei decrepitudini cu efect repulsiv. De obicei, acest registru apelează la un atac corporal frontal, scopul fiind anihilarea existenţială a celui incriminat, extincţia acestuia” (Ibidem, p. 10-11).

(9) Al nouălea și ultimul registru este cel xenofob şi rasist: „În România, acuza la adresa veneticilor a făcut carieră de-a lungul vremurilor în chip mai mult sau mai puţin motivat: era justificată această acuză în timpuri de sclavie naţională şi nejustificată în cele ale suveranităţii înfăptuite definitiv. Antisemitismul şi-a avut punctul său nodal în perioada interbelică, dar el a funcţionat şi înainte, şi după. În comunism, s-a remarcat antioccidentalismul cultivat de liderii români fie din subordonare politică faţă de sovietici (epoca Gheorghiu-Dej), fie din naţionalism megalomanic (epoca Ceauşescu). În postcomunism, două alte reacţii au izbucnit când şi când: antimaghiarismul stimulat de naţionalismul şovin al câtorva partide extremiste şi antiţigănismul catalizat de excesele infracţionale ale unei etnii greu de controlat administrativ şi social; acestea au fost secondate, mai rar, de puseuri antisemite” (Ibidem, p. 11).

Ruxandra Cesereanu apreciază că din cele nouă registre ale imaginarului lingvistic violent identificate în mentalul românesc „patru au făcut carieră aparte pentru modul spectaculos-inventiv în care s-a apelat la ele: registrul infracţional, cel bestial, cel putrid-excremenţial şi cel libidinos” (Ibidem). Într-adevăr, dacă inventariem exemplele de limbaj violent întâlnite în anul 1919 în paginile cotidianului „Adevărul”, remarcăm că observația Ruxandrei Cesereanu se confirmă: gazetarii responsabili de/pentru cele scrise în rubricile de care ne-am ocupat vorbesc cel mai adesea despre infractorii Ionel și (mai ales) Vintilă Brătianu, care meritau încarcerați ori „cazați” la o anumită închisoare pentru numeroasele lor infracțiuni, afaceri ilicite sau „co-interesări”; de asemenea, Brătienii sunt foarte frecvent comparați cu sau etichetați drept șobolani, eventuali găini, vulpi etc. Totodată, se fac speculații privind putregaiul de la guvernare, gunoiul de grajd etc. Nu lipsesc uneori, mai ales din caricaturi, aluziile referitoare la orientarea sexuală a unora dintre politicieni, în speță a Brătienilor, precum și privitoare la anumite legături amoroase dubioase etc. Mai rar, ce-i drept, pot fi semnalate și cazuri în care apar ilustrate registrele subuman, igienizant, religios, funebru, xenofob și rasist.

 

 

*Extras din vol. «Ironie şi violenţă în limbajul publicistic / Efecte expresive în presa românească de acum 100 de ani. Anul politic 1919 în ziarul „Adevărul”», de NECULAI C. MUSCALU, apărut la Casa Cărții de Științe, Cluj-Napoca, 2021