Monica Popp Scheianu, Cuvânt înainte

Într-o seară de ianuarie 1990, cunoştinţa mea apropiată, de atunci, Domnul Constantin-Puiu Popescu, mi-a spus:

– Hai să vezi o doamnă deosebită! O cheamă Elena Arnăţoiu-Florea, este sora fraţilor Arnăţoiu, care au luptat în Rezistenţa anticomunistă armată şi au fost executaţi. Vreau să afli povestea acestei familii de eroi şi sper că vei scrie o carte.

– O convorbire care să-mi deschidă o lume prea puţin cunoscută, doar din auzite? Aceasta este o şansă nebănuită, să-mi învăţ elevii istoria recentă, chiar de la sursele ei!

Am uitat de frig şi de zloată, sufletul mi s-a încălzit la acest gând şi am grăbit pasul, nerăbdătoare, spre casa Doamnei Arnăţoiu-Florea.

Dialogul plin de emoţionante evocări mi-a deschis calea multor dialoguri, atât cu Doamna Arnăţoiu-Florea, cât şi cu o mulţime de participanţi direcţi, supravieţuitori ai evenimentelor tragice, care au alcătuit măreţia şi dramatismul Rezistenţei anticomuniste, din Munţii Muscelului şi din alte zone ale ţării.

Încet-încet, se conturau chipurile eroilor cărţii, pe măsură ce discutam cu ei, ori îmi erau evocaţi cei care nu mai trăiau.

Am aflat de la Tuţa Rizea şi de la Marinica Chirca, din Nucşoara şi Sboghiţeşti, amănunte copleşitoare imposibil de ascultat, fără să lăcrimezi.

Notam totul conştiincios, cu pixul, pentru că pasta rămânea intactă, dacă mi-ar fi căzut vreo lacrimă, pe scris.

Am retrăit pas cu pas, ceasuri întregi, zile, luni şi ani, din viaţa eroilor mei, pe care-i vedeam frământându-se, pe când povesteau cu vocea întretăiată, momentele cele mai cumplite ale vieţii lor.

Cei care erau evocaţi – Toma Arnăuţoiu, Maria Plop, Ionel Marinescu, Şufan, soţii Laurenţia şi Iancu Arnăuţoiu (părinţii celor doi fraţi ai Doamnei Elena, precum şi ai lui Anton-Toni) le luminau chipurile povestitorilor mei, le îndulceau tonul povestirii şi simţeai în voci o tristeţe şi o durere imensă, care alternau cu energia, admiraţia şi revolta faţă de vicisitudinile relatate.

În calitatea mea de confesor, nu puteam să nu trăiesc emoţiile interlocutorilor mei, aşa că trierea materialului adunat a fost extrem de dificilă. Se conturase o lume întreagă, pe un spaţiu foarte larg – Valea Râului Doamnei, Vâlsanului, Râului Târgului, oraşul Câmpulung, Munţii Muscelului şi ai Făgăraşului.

Au urmat vizitele la închisoarea din Piteşti – locul sinistrei „reeducării” – apoi la Miercurea Ciuc, închisoarea femeilor.

Deşi avea acum alt aspect, eu vedeam cu „ochii minţii”, aşa cum îmi fuseseră prezentate aceste cumplite temniţe, în care au fost zăvorâţi şi maltrataţi interlocutorii mei.

Cartea a prins să se contureze, ca o reconstituire a adevărului istoric, bazată pe eveniment istoric, fidel refăcut, prin acte şi documente pe care le-am studiat: Sentinţe şi Procese Verbale, pe care mi le-au arătat interlocutorii mei, precum şi cele găsite în Arhivele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Musceleni, din Câmpulung.

În aceeaşi măsură, poate chiar la o dimensiune mai mare, cartea arată experienţa de viaţă trăită, fiorul ei, tragismul ei, aşa cum le-a perceput sensibilitatea fiecărui personaj al meu, care mi s-a confesat, în discuţii îndelungate, pe parcursul celor patru ani de lucru (1990-1994).

Am mers pe urmele lui Toma Arnăuţoiu şi ale  „băieţilor din munţi”, până la „Râpa cu brazi”, însoţită de Domnul Constantin-Puiu Popescu şi fratele Lilicăi Preduţ, fiul preotului Constantinescu.

Am văzut ce a rămas din „Râpă”, în 1993, după 35 de ani de la bombardarea ei de către trupele de Securitate, dar stările sufleteşti pe care le-am trăit şi drumul, până acolo, ar putea fi subiectul unei evocări aparte.

Întâlnirea cu Cornel Drăgoi, cu Anton Arnăuţoiu, Doru Arnăuţoiu – fiul lui Petrică, cel care a participat, alături de Toma –zi de zi, ceas de ceas, la lupta din munţi alături de ceilalţi, din grup, au fost pentru mine momente deosebite, care mi-au întregit imaginea acestei lumi, cu spiritul ei de luptă, cu bucuriile şi durerile ei – o lume plină de omenesc.

Am avut fericita ocazie s-o cunosc pe Ioana – Raluca Arnăuţoiu – Voicu, fiica lui Toma şi a  Mariei, pe care am privit-o cu nemărginită admiraţie şi bucurie, eu fiind fericită să găsesc în imaginea ei, reflexele moştenite de la părinţi.

Am cunoscut-o pe Laurenţia – Georgeta Arnăuţoiu, fiica aviatorului Anton, fratele lui Toma şi Petrică, nenumărate seri am petrecut discutând cu ea şi tatăl ei, îmbogăţindu-mi la alte dimensiuni, universul acela de lupte, suferinţe şi hăituieli, prin care a trecut această familie de eroi: ARNĂUŢOIU.

Am simţit că sufletul lui Toma şi al Mariei sunt mai aproapede mine, iar „povestea” lor n-a fost poveste, ci o realitate vie, întruchipată minunat de Ioana –Raluca Arnăţoiu-Voicu, precum şi căldura şi cutezanţa din privirile lui Doru sau ale Laurenţiei mi-au transmis vibraţiile din glasul şi inima lui Petrică şi Anton.

Ca scriitor, sunt trăiri de o vigoare şi o autenticitate frustă, fără metafore, ori alte subtilităţi şi rafinamente artistice.

Aduc mii de mulţumiri, pline de neţărmuită recunoştinţă pentru îndrumările şi sfaturile benefice pe care le-am primit de la Domnul Constantin-Puiu Popescu, alături de care am pătruns în această lume a istoriei noastre recente, vii (1948-1960), apoi de la distinsul profesor universitar Gabriel Ţepelea, precum şi de la distinsa Doamnă profesor universitar Rodica Zane, pe care îndrăznesc s-o numesc o prietenă „de suflet” şi las cititorului posibilitatea de a cunoaşte aceste pagini de istorie, despre care ni s-au tăinuit, timp de peste patru decenii, adevărurile, aşa cum au fost ele, atunci.

Rămân recunoscătoare zecilor de supravieţuitori ai Rezistenţei, care prin confesiunile lor – au realizat ţesătura acestei cărţi, în care ei au împletit lacrimi şi sânge, bucurii şi suspine – o întreagă experienţă dramatică de viaţă. Ei au clădit o istorie reală, trăită cu toate fibrele fiinţei lor.

Dedic acest roman non-ficţiune tuturor celor care au trăit şi au luptat, ca martiri şi eroi ai acestei istorii recente a României, din anii 1948-1960.

(Cuvânt înainte la vol. Monica Popp Scheianu, TOMA – roman, Ed. PapiruS Media, Roman, 2015)