MIRCEA BOSTAN, Convalescenţa cuvintelor

POESIS

 

MIRCEA BOSTAN, Convalescenţa cuvintelor*

 

prea numeroşi…

 

prea numeroşi golani

prea numerose aşezări de dobermani

prea multă cloacă

păzită straşnic de şacali

prea numeroase vulpi cu minţi buiestre

vânzând tratate de-ndrăzneală

fascinate de ideea hoţului ce-şi face herghelie

din caii neterminatelor statui ecvestre

şi ziua părăsită de odihnă

plutoane-ntregi de remuşcări şi de mâhniri

prea numeroase cârduri de neîmpliniri

orbecăind abulice după un loc de tihnă

prea numeroase lovituri în carne fragedă şi-n oase

prea numeroase căni de sânge ostenit

prea numeroase răni pe zile

prea mult-amor ascuns şi cocorit

prea numeroase lacrimi

şi bucurii îmbălsămate

şi-ntoarceri destrămate

prea multă milă pentru un Satan îmbătrânit

prea numeroase goluri

în partea luminoasă a-ntunecatei părţi

prea multă aroganţă

pe pajiştile fără umbre unde filosofează morţi

prea numeroase zboruri ce nu vor să cânte

prea numeroase întrebări pentru aripile ce sunt frânte

prea numeroase ziduri suspinând după ferestre

prea numeroase tălpi însângere în orchestre

prea numeroase zile sugrumate

de timpuri răscolite şi nevindecate

şi numele acestui oraş

plămădit şi din carnea mea

unde timpul din orologiul secundelor încărunţite

scârţâie din balamalele punctului meu vulnerabil

ca un risc dulce.

 

cuţitul vremii

 

 

cuţitul vremii a tăiat viaţa

în felii de vârstă

acum mă hrănesc cu resturile bătrâneţii

ideile îmi sunt asemenea unor zgârciuri râncede

adevărat că au fost şi vremuri în care mă hrăneam

cu nopţi nebune de dragoste

mângâiam gerurile

şi îmblânzeam iarna la poalele toamnei

înflorind de mai multe ori pe an

apoi a venit vremea hrănitului cu litere

când sărutam pe ascuns ploile

şi prăbuşeam munţi în câmpia gândului

apoi a năvălit peste cotidian artizana reptilizării

singurătatea

ca un fel de chirurgie pe ochi neanesteziat

când prezentul se exfoliază

în fâşii de trecut

şi viitorul e chior

şi ca o ecuaţie de nerezolvat

copilul din tine s-a pierdut prin pădurile uitării

prietenii s-au logodit cu trădarea

vecinii s-au mutat în eternitate

iar ţie ţi-au mai rămas duşmanii

care te asaltează de pe redutele amintirilor.

 

 

început

 

soarele se juca cu grâul de-a secerişul

râul fluiera printre pietre

apoi o lua la goană la vale

să întâmpine sânzâienele gătite curcubeic

cu rotunde cununi de margarete,

piciorul cocoşului şi salvia

păsările valsau nemigrarea

şi în hohotele naturii

luna se descocoţa din ceruri

şi îmbrăca ziua în gri

şi când toate se adunară la jumătate

se puse de o altă zi care începea noaptea

aşa cum în întuneric şi noi punem de o viaţă

dintr-o celulă sexuală masculină mobilă

care se joacă de-a v-aţi ascunselea în ovar

apoi apare fiinţa după piruete de aştepătări.

 

fără zale şi în genunchi

 

Un oltean deştept cu mintea brici s-a dus pâş, pâş…

prea devreme…

la dialog cu divinitatea…

după ce a scris multe poezii frumoase.

Şi pentru asta mulţi l-au pizmuit

şi l-au făcut hrană pentru muşcăturile lor.

Una dintre poezii, cu numele ei

BĂRBAŢII,

Începea aşa:

„Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale.

Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale.

Ştefan cel Mare îmbrăcat în zale.

Mihai Viteazul îmbrăcat în zale.

Ioan Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale.

Şi aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu

Primenit şi el cu zale

Peste cămaşa morţii”.

Ei, în zale în picioare, demni şi gata de luptă

pentru orice frântură din glia străbună.

Conducătorii noştri de azi, umili în genunchi şi fricoşi

oferind şi pământul şi bogăţiile sale unora şi altora.

Ei, cu gândul la ce-ar fi zis străbunii patrioţi,

Conducătorii noştri de azi, batjocorindu-le vorbele

Şi declarându-i aventurieri.

Ei, cu dragoste de ţară şi agonisind pentru ea,

Conducătorii noştri de azi, cu vânzări şi furăciuni

noaptea ca hoţii.

Ei, bătându-se la masa tratativelor,

Conducătorii noştri de azi, demolându-le cetăţile.

Ei, visând independenţa,

Conducătorii noştri de azi, amanetându-ne suveranitatea.

Ei, viteji şi de temut în lume,

Conducătorii noştri de azi, cu atitudine de sclavi

Şi ruşinaţi de poporul din care fac parte!

Bine ne şade,

Halal!

 

cavalerul

 

eu sunt un cavaler atipic

sunt cavaler solstiţial

al nopţilor rănite

şi-al whiskyului torenţial

sunt cavalerul ramurilor frânte

al parcurilor mute

şi al iubirilor pierdute

sunt însetat de dorul de petreceri

şi stau în şa la nebuneşti întreceri

şi râd şi cânt despre întunecate treceri

sunt cavalerul ochiului înlăcrimat

şi al durerii numai bună de-nrămat

sunt veşnica idee care-n noapte-a nechezat

a drum şi-a-nfăptuire de necutezat

sunt cavalerul străzilor înguste şi nebune

născut din fulgere şi rugăciune

sunt vârful care tinde către munte

sunt alb mesteacăn ce se face punte

sunt cavalerul care trece Styxul fără luntre

şi-n cinstea clipelor de haiducie

mă-nchin la monumentul săruturilor

furate cu obrăznicie

sunt cavalerul vânturilor neprefăcute

al ploilor acute

al pajiştilor nepăscute

şi-al anotimpurilor crescute din seva luptelor avute

sunt cavalerul întâmplărilor cu miez

şi-aş vrea în soare să înnoptez

uitat definitiv pe deal abrupt

mi-am zămislist un crater din care am erupt

sunt cavalerul clipei rătăcite şi turbate

şi al poveştilor curate

din vremea-n care domniţele visau

iubiri învolburate

sunt cavalerul mărilor cu valuri furibunde-n legănare

unde se-adună neamuri care mai de care

cerând cu insistenţă răzbunare

sunt cavalerul munţilor ce se educă vertical

sunt cavalerul ostenit de a nemerniciei lume

ce vrea să mă drapeze în blană de şacal

sunt cavalerul neînfricat de un curaj demenţial

ce spulberă incertitudini

stând demn în şa pe cal.

 

 

martie rănit

 

ca nişte câini turbaţi

cuvintele

muşcau adăugat din tine

dar martie împotmolit în mlaştini de iubire

te rechema în mine

şi din zăpezile rămase ale iernii

ţi-am desenat pe frunte neuitare

să mă zideşti în dragoste şi ascultare

şi-n iarba unui martie rănit

cu nopţile înfăşurate-n tine

m-am hrănit

şi dezlegat de roiul de blesteme

 

în slobod zbor mi-am făurit

în sânul tău sălaş de nemurire

şi-n primăvara sosită ca un chiot

cu inima bătând în ropot

de toate te-am iertat şi te-am înfrânt ca să te port.

 

*Semnal editorial: “Convelescenţa cuvintelor”

(în curs de apariţie la Editura PapiruS Media, Roman)

 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *