POESIS
MIRCEA BOSTAN, Convalescenţa cuvintelor*
prea numeroşi…
prea numeroşi golani
prea numerose aşezări de dobermani
prea multă cloacă
păzită straşnic de şacali
prea numeroase vulpi cu minţi buiestre
vânzând tratate de-ndrăzneală
fascinate de ideea hoţului ce-şi face herghelie
din caii neterminatelor statui ecvestre
şi ziua părăsită de odihnă
plutoane-ntregi de remuşcări şi de mâhniri
prea numeroase cârduri de neîmpliniri
orbecăind abulice după un loc de tihnă
prea numeroase lovituri în carne fragedă şi-n oase
prea numeroase căni de sânge ostenit
prea numeroase răni pe zile
prea mult-amor ascuns şi cocorit
prea numeroase lacrimi
şi bucurii îmbălsămate
şi-ntoarceri destrămate
prea multă milă pentru un Satan îmbătrânit
prea numeroase goluri
în partea luminoasă a-ntunecatei părţi
prea multă aroganţă
pe pajiştile fără umbre unde filosofează morţi
prea numeroase zboruri ce nu vor să cânte
prea numeroase întrebări pentru aripile ce sunt frânte
prea numeroase ziduri suspinând după ferestre
prea numeroase tălpi însângere în orchestre
prea numeroase zile sugrumate
de timpuri răscolite şi nevindecate
şi numele acestui oraş
plămădit şi din carnea mea
unde timpul din orologiul secundelor încărunţite
scârţâie din balamalele punctului meu vulnerabil
ca un risc dulce.
cuţitul vremii
cuţitul vremii a tăiat viaţa
în felii de vârstă
acum mă hrănesc cu resturile bătrâneţii
ideile îmi sunt asemenea unor zgârciuri râncede
adevărat că au fost şi vremuri în care mă hrăneam
cu nopţi nebune de dragoste
mângâiam gerurile
şi îmblânzeam iarna la poalele toamnei
înflorind de mai multe ori pe an
apoi a venit vremea hrănitului cu litere
când sărutam pe ascuns ploile
şi prăbuşeam munţi în câmpia gândului
apoi a năvălit peste cotidian artizana reptilizării
singurătatea
ca un fel de chirurgie pe ochi neanesteziat
când prezentul se exfoliază
în fâşii de trecut
şi viitorul e chior
şi ca o ecuaţie de nerezolvat
copilul din tine s-a pierdut prin pădurile uitării
prietenii s-au logodit cu trădarea
vecinii s-au mutat în eternitate
iar ţie ţi-au mai rămas duşmanii
care te asaltează de pe redutele amintirilor.
început
soarele se juca cu grâul de-a secerişul
râul fluiera printre pietre
apoi o lua la goană la vale
să întâmpine sânzâienele gătite curcubeic
cu rotunde cununi de margarete,
piciorul cocoşului şi salvia
păsările valsau nemigrarea
şi în hohotele naturii
luna se descocoţa din ceruri
şi îmbrăca ziua în gri
şi când toate se adunară la jumătate
se puse de o altă zi care începea noaptea
aşa cum în întuneric şi noi punem de o viaţă
dintr-o celulă sexuală masculină mobilă
care se joacă de-a v-aţi ascunselea în ovar
apoi apare fiinţa după piruete de aştepătări.
fără zale şi în genunchi
Un oltean deştept cu mintea brici s-a dus pâş, pâş…
prea devreme…
la dialog cu divinitatea…
după ce a scris multe poezii frumoase.
Şi pentru asta mulţi l-au pizmuit
şi l-au făcut hrană pentru muşcăturile lor.
Una dintre poezii, cu numele ei
BĂRBAŢII,
Începea aşa:
„Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale.
Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale.
Ştefan cel Mare îmbrăcat în zale.
Mihai Viteazul îmbrăcat în zale.
Ioan Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale.
Şi aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu
Primenit şi el cu zale
Peste cămaşa morţii”.
Ei, în zale în picioare, demni şi gata de luptă
pentru orice frântură din glia străbună.
Conducătorii noştri de azi, umili în genunchi şi fricoşi
oferind şi pământul şi bogăţiile sale unora şi altora.
Ei, cu gândul la ce-ar fi zis străbunii patrioţi,
Conducătorii noştri de azi, batjocorindu-le vorbele
Şi declarându-i aventurieri.
Ei, cu dragoste de ţară şi agonisind pentru ea,
Conducătorii noştri de azi, cu vânzări şi furăciuni
noaptea ca hoţii.
Ei, bătându-se la masa tratativelor,
Conducătorii noştri de azi, demolându-le cetăţile.
Ei, visând independenţa,
Conducătorii noştri de azi, amanetându-ne suveranitatea.
Ei, viteji şi de temut în lume,
Conducătorii noştri de azi, cu atitudine de sclavi
Şi ruşinaţi de poporul din care fac parte!
Bine ne şade,
Halal!
cavalerul
eu sunt un cavaler atipic
sunt cavaler solstiţial
al nopţilor rănite
şi-al whiskyului torenţial
sunt cavalerul ramurilor frânte
al parcurilor mute
şi al iubirilor pierdute
sunt însetat de dorul de petreceri
şi stau în şa la nebuneşti întreceri
şi râd şi cânt despre întunecate treceri
sunt cavalerul ochiului înlăcrimat
şi al durerii numai bună de-nrămat
sunt veşnica idee care-n noapte-a nechezat
a drum şi-a-nfăptuire de necutezat
sunt cavalerul străzilor înguste şi nebune
născut din fulgere şi rugăciune
sunt vârful care tinde către munte
sunt alb mesteacăn ce se face punte
sunt cavalerul care trece Styxul fără luntre
şi-n cinstea clipelor de haiducie
mă-nchin la monumentul săruturilor
furate cu obrăznicie
sunt cavalerul vânturilor neprefăcute
al ploilor acute
al pajiştilor nepăscute
şi-al anotimpurilor crescute din seva luptelor avute
sunt cavalerul întâmplărilor cu miez
şi-aş vrea în soare să înnoptez
uitat definitiv pe deal abrupt
mi-am zămislist un crater din care am erupt
sunt cavalerul clipei rătăcite şi turbate
şi al poveştilor curate
din vremea-n care domniţele visau
iubiri învolburate
sunt cavalerul mărilor cu valuri furibunde-n legănare
unde se-adună neamuri care mai de care
cerând cu insistenţă răzbunare
sunt cavalerul munţilor ce se educă vertical
sunt cavalerul ostenit de a nemerniciei lume
ce vrea să mă drapeze în blană de şacal
sunt cavalerul neînfricat de un curaj demenţial
ce spulberă incertitudini
stând demn în şa pe cal.
martie rănit
ca nişte câini turbaţi
cuvintele
muşcau adăugat din tine
dar martie împotmolit în mlaştini de iubire
te rechema în mine
şi din zăpezile rămase ale iernii
ţi-am desenat pe frunte neuitare
să mă zideşti în dragoste şi ascultare
şi-n iarba unui martie rănit
cu nopţile înfăşurate-n tine
m-am hrănit
şi dezlegat de roiul de blesteme
în slobod zbor mi-am făurit
în sânul tău sălaş de nemurire
şi-n primăvara sosită ca un chiot
cu inima bătând în ropot
de toate te-am iertat şi te-am înfrânt ca să te port.
*Semnal editorial: “Convelescenţa cuvintelor”
(în curs de apariţie la Editura PapiruS Media, Roman)
0 comments