Marta-Polixenia MATEI, Poezii

Marta-Polixenia MATEI, Poezii*

 

NE PIERDEM

 

Ne pierdem…

Tu suferi c-am plecat,

Eu sufăr c-ai rămas

Surd la durerea mea.

Oricât m-aş fi rugat,

În cel din urmă ceas

S-a rupt în noi ceva.

Mereu

M-aprinzi să mă consumi,

Mă stingi să mă-împietreşti,

Mă strângi să mă desfac,

Mă spulberi să m-aduni,

Cenuşa mi-o jeleşti

Şi-apoi mă faci să tac.

Din nou

Dureri se împletesc

Cu amintiri duium

Sculptate-n trupul meu…

Mă doare că nu cresc!

Mi-e dor de ce-a fost bun,

Sădind păreri de rău.

Te am

Cum nu mi te-am dorit,

Mă ai cum nu mă vrei,

Putem schimba ceva?

Te simţi un osândit

Când gândul mi-l deschei

Şi-l pun în palma ta.

Şi-atunci,

Te lasă de păcat

De sufletul mi-l vrei

Deschis spre cerul tău.

Orgoliul fă-l plecat

Cu ale lui scântei

Ce încă îmi fac rău.

De vrei

Să mai salvăm ceva,

Revino-n lumea mea!…

 

ZORI DE CUPTOR

 

În risipă de soare, pământul

Se-aprinde în mii de văpăi

Şi aurul zării se-ntinde

Şi curge pe pomi şi pe-alei.

 

În dom de cristale de rouă

Se deschid cupe roşii de flori

Şi văl de mătase, în flăcări,

Împrăştie-n aer culori.

 

În visări de lumină, pământul

Se scaldă sub ochii-mi flămânzi,

Ce-adună comoara topită

Ca nişte imense oglinzi.

 

Pe piscuri de aer fierbinte

Stau zări de cenuşă pe loc,

Iar sufletul visul îşi cântă

Cu vântul în falduri de foc…

 

FOCUL RECE

 

Mi-ai răstignit sufletul

Pe o cruce de gheaţă

Cioplită din banchiza

Iubirii tale.

Ţurţuri reci,

Pironiţi în inima mea,

Pe post de cuie,

Mă ard cu focul lor rece,

Sub vifor,

Strâng din dinţi

Şi mă chircesc,

Îngheţul mă pătrunde

Din ce în ce mai adânc…

La polul opus

E şi mai frig,

Iar sufletul meu dezgolit

Nu are adăpost

De norii tăi

Ce s-au năpustit

Asupra mea,

Mă ninge durere…

Implacabil priveşti

Cum mă chinui

Şi te rogi să mă sting,

Eu mă rog să trăiesc,

Gândul meu se înalţă

Până dincolo de nori,

Spre izvorul luminii,

El mă iubeşte!

Priveşte, mi-a trimis

O rază de soare!

Stau cu picioarele

În baltă,

Crucea mea se topeşte,

Iar eu

Reîncep să respir,

Îmi recapăt forţele!

Deja te simt tremurând:

Ţi-am trimis viforul

Înapoi!…

 

CEAŢĂ, ŞTII

 

Ceaţă deasă şi nebună

Ce îmi furi clarul de lună,

Ştii că îmi miroşi a ploaie

Peste pomii ce se-ndoaie

În bătaia vântului,

Pe faţa pământului?

 

Ceaţă deasă, ştii tu oare,

Coborând peste ponoare

Din al aerului lapte,

Că miroşi a mere coapte

Şi a dulce scorţişoară

Frământată-n primăvară?

 

Ceaţă deasă-n miez de iarnă,

Ştii că fulgii-ar vrea să cearnă

Din ciur de decembrie

Şi poveşti să depene

Pregătind Crăciunul

Fiului, Ajunul?

 

Ce stai la mijloc?

Tu fă iernii loc,

Redă-i Sărbătoarea

În toată splendoarea,

Lasă-i mantia albă

Să ne-îmbrace dalbă,

 

Pleacă, ceaţă deasă!

Tu nu-i eşti mireasă

Ăstui anotimp!

Domnului, colind

N-oi cânta cu tine,

Dispari pe coline!

 

Să te-ntorci la toamnă

Cu ciorchini pe coamă

De viţă de vie

Dulce, ce te-mbie

Să faci vin de soi

Pentru sărbători!

 

Ceaţă, azi te-alung

Şi din al meu gând,

Sufletul să-mi fie

Plin de bucurie!

Dragoste-colindă,

Peste mine ningă…

 

O-MBRĂŢIŞARE ŞI-UN SĂRUT

 

O-mbrăţişare şi-un sărut…

Atât de mult eu ţi-am cerut?

De-ai fi-ntins mâna, doar o dată,

Ţi-aş fi cedat o lume toată

 

Cu lumea mea… dar în privire

Mai e loc oare de iubire?

Perdea de lacrimi e-ntre noi,

Singurătate, dar în doi…

 

În doi plus trei, dar nu fac cinci…

De ştii să numeri, te convingi

Că matematica e hoaţă,

Ne-a tras pe sfoară… sau pe aţă?

 

Ce-o fi cu-al vieţii noastre fir?

Tu îl deşiri, eu îl deşir…

Să-l facem ghem nu ne-am gândit,

Doar ghemotoc, da, ne-am pripit…

 

O-mbrățișare și-un sărut

Ţi-am oferit când mi-ai cerut,

Iar sânul meu ţi-a fost „acasă”

Atâţia ani, iar eu mireasă

 

Ţi-am fost cu fiecare gând,

Cu sufletul pân-la pământ.

Departe-mi pare cât a fost

Şi-aproape „noi”, azi, fără rost…

 

Ne punem iar săgeţi în tolba

Cuvintelor şi-arcaşi cu vorba

Ne-am perfecţionat la ţintă…

Rechem iluzii să mă mintă:

 

Iubire e? De n-o-nţeleg,

Redă-mi rotundul meu întreg

Să-l fac un cerc şi să-l învârt

Deasupra capului de sfânt

 

Ce crezi că eşti… dar, cine ştie?

Tu rugăciuni de-ai spune-o mie

Şi n-ai iubire, nici căinţă,

Dar mă acuzi de necredinţă,

 

Te crezi de mine mai presus?

Îmi ştie numai Cel de Sus

Amarul ce nu-mi poţi cuprinde

Tu, om! orgoliul tău se-aprinde

Şi arde ca un foc etern…

 

Nu-mi trebuie un alt infern!

Îl am alături… oare când

Am început să-l văd arzând?

Şi-acum, e prea târziu să-l sting,

Un râu de lacrimi nu-mi ajung!…

 

O-mbrățișare și-un sărut

Din lumea ta ce m-a durut

Azi nu-ţi mai cer, chiar de-mi oferi,

De dragul zilelor de „ieri”…

 

NU MAI E TIMP

 

Nu mai e timp de poezie,

S-au stins ninsorile de gând

În toropeala oboselii,

Nu se încheagă nici un rând…

 

Şi n-am o cratimă de vise

Să îmi mai lege vreun cuvânt

Sau să-mi despartă vreo dorinţă,

S-oprească lacrima curgând…

 

Stau gânduri, toate alandala,

De frig şi noapte tremurând,

Ca vrăbii zgribulite-aşteaptă

Atingere de soare blând.

 

Nu mai e timp nici de iubire:

S-a stins în mine de colind

În ceaţa deasă a durerii,

De grija vieţii pe pământ…

 

Nu mai e timp de dor de tine

Ținut în lanţuri de cuvânt,

E timpul să-mi aduc aminte

Un pic de mine, cine sunt…

 

*Poezii din vol. CASTEL DE FRUNZE